Contractual liability of state housing agency for failure to finalize infrastructure and utilities as obligation of result

Şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 06.07.2011, sub nr. x/2011, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, prin primar, Consiliul Judeţean Ilfov, prin preşedintele consiliului judeţean, Judeţul Ilfov, prin preşedintele consiliului judeţean, Oraşul Voluntari, prin primar, Consiliul Local Voluntari, prin primar, Municipiul Bucureşti, prin primar general, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, prin primar general, C. S.A., D., E. S.R.L. şi F. S.A., solicitând ca pârâţii să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamanţilor din cartierul Henri Coandă şi să acorde către reclamanţi:

1. despăgubiri pentru fiecare lună din cele 33 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executor judecătoresc S.C. P..E.J. G. şi recepţionate de pârâţi în luna martie 2011, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea de folosinţă a imobilului, cauzat de nerealizarea utilităţilor în H., cuantumul acestor pretenţii fiind evaluat la suma de 113.500 euro, adică 3.500 de euro/lună (nivelul mediu al unei chirii privind un imobil dintr-un cartier similar învecinat) x 33 luni de lipsire de beneficiul bunului, adică echivalentul a 476.700 RON;

2. despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare, acest cuantum urmând a fi stabilit la momentul efectivei predări "la cheie" prin înmulţirea lunilor care vor trece până la acel moment cu suma de 3.500 euro, adică echivalentul a 14.700 RON, cuantumul acestui capăt de cerere fiind evaluat la suma de 44.100 RON;

3. acordarea unei despăgubiri pentru investiţiile ce au fost realizate cu asigurarea diferitelor utilităţi în ansamblul de locuinţe (îmbunătăţirea drumurilor, reţele electrice, apă etc.), cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligaţiilor de către pârâţi, sumă ce va fi precizată ulterior printr-o expertiză tehnică efectuată cu acest scop, această despăgubire fiind evaluată la suma de 2.000 de euro, adică echivalentul a 8.400 RON; 4. cheltuieli de judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 13.02.2012, la solicitarea instanţei, reclamanţii au precizat temeiul juridic al acţiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală, în principal, şi cea contractuală, în subsidiar.

Prin încheierea din data de 21.06.2013, a fost admisă excepţia nulităţii actelor de procedură invocată de reclamanţi, fiind declarate nule actele de procedură îndeplinite de instanţă în prezenta cauză.

Prin cererea modificatoare depusă la data de 03.09.2013, reclamanţii au solicitat, pe calea răspunderii contractuale:

1. în principal, obligarea A.N.L. la plata unor daune interese în valoare de 186.132,12 euro, pentru neexecutarea obligaţiilor privind asigurarea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei situate pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă, calculate de la data la care locuinţa trebuia predată la cheie - 19.06.2008 până la introducerea cererii de chemare în judecată, precum şi a daunelor interese în valoare de 0,15%/zi din valoarea contractului (111.590 euro), calculate, în continuare, până la predarea efectivă a locuinţei;

2. în subsidiar 1, obligarea A.N.L. şi F. S.A., în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăreia, la plata sumei de 186.132,12 euro, cu titlu de daune interese şi penalităţi de întârziere, pentru neexecutarea obligaţiilor privind urmărirea asigurării executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei, precum şi a daunelor interese în valoare de 0,15%/zi din valoarea contractului (111.590 euro), calculate, în continuare, până la predarea efectivă a locuinţei;

3. în subsidiar 2, obligarea F. S.A. la plata sumei de 186.132,12 euro, cu titlul de penalităţi de întârziere, pentru neexecutarea obligaţiilor privind edificarea locuinţei, precum şi a daunelor interese în valoare de 0,15%/zi din valoarea contractului (111.590 euro), calculate, în continuare, până la predarea efectivă a locuinţei;

4. în subsidiar 3, obligarea tuturor pârâţilor (printre care nu se mai numără şi D.), în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia, la plata sumei de 186.132,12 euro, cu titlu de daune interese şi penalităţi de întârziere, pentru neexecutarea obligaţiilor privind urmărirea asigurării executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei situate pe lotul x şi a execuţiei lucrărilor edilitare, precum şi a daunelor interese în valoare de 0,15%/zi din valoarea contractului (111.590 euro), calculate, în continuare, până la predarea efectivă a locuinţei.

Prin cererea intitulată "precizatoare" depusă în data de 21.01.2014, reclamanţii au modificat capătul principal al cererii de chemare în judecată, pe cel formulat "în subsidiar 1" (inversându-le între ele) şi pe cel formulat "în subsidiar 3", arătând că solicită ca evaluarea daunelor interese pretinse prin capătul "subsidiar 3" să se realizeze în raport de modul de calcul expus în Anexa 2 a cererii respective, înscris care face vorbire şi despre daune morale, în condiţiile în care instanţa nu fusese învestită cu un capăt de cerere având un astfel de obiect.

Prin cererea intitulată "de întregire a cererii de chemare în judecată" depusă în data de 04.03.2014, reclamanţii au arătat valoarea daunelor morale şi modul de calcul al daunelor materiale solicitate prin Anexa 2 a cererii precizatoare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 18.03.2014, Tribunalul a constatat tardivitatea depunerii cererilor modificatoare, ulterioare datei de 03.09.2013, stabilind că este învestit să soluţioneze acţiunea în forma depusă la data de 03.09.2013.

Prin sentinţa civilă nr. 2088 din 29 aprilie 2014, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă, invocată de pârâtul Consiliul Local Voluntari, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta E., a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. îndreptată împotriva pârâtului Consiliul Local Voluntari ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. îndreptată împotriva celorlalţi pârâţi, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 167A din 6 februarie 2015, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2088 din 29 aprilie 2014, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, pe care a anulat-o în parte şi a trimis cauza spre judecare aceleaşi instanţe, menţinând dispoziţiile referitoare la soluţia excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Prin decizia nr. 740 din 12 aprilie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de recurenţii-pârâţi E. S.R.L., C. S.A., F. S.A., Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 prin primarul Sectorului 1, Sectorul 1 Bucureşti prin Primarul Sectorului 1, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 167A din 6 februarie 2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, fiind menţinută dispoziţia privind excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă şi fiind respins ca lipsit de interes recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi decizii.

Prin decizia nr. 2109A/2018 din 26 octombrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva atât a sentinţei civile nr. 2088/29.04.2014, cât şi a încheierilor din 20.02.2014, 18.03.2014 şi 26.03.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, a anulat în parte sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe doar în ceea ce priveşte prejudiciile materiale solicitate prin cererea de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată la data de 03.09.2013, în contradictoriu cu pârâta intimată F. S.A. şi daunele materiale pretinse de către reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată la data de 03.09.2013, în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi (intimaţi) în afară de F. S.A., născute începând cu data de 07.07.2008.

Totodată, a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în sensul că au fost respinse, ca prescrise, pretenţiile reclamanţilor constând în daune materiale solicitate în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi (intimaţi) în afară de F. S.A. născute în perioada 09.06.2008-06.07.2008, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. De asemenea, a fost respins ca nefondat apelul declarat de către reclamanţii A. şi B. împotriva încheierilor din 20.02.2014, 18.03.2014 şi 26.03.2014 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011.

Prin decizia nr. 341 din 26 februarie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii A. şi B. şi de pârâţii Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul Local al Sectorului 1 prin Primarul Sectorului 1, Sectorul 1 Bucureşti, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul Judeţean Ilfov şi Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, E. S.R.L. şi F. S.A. împotriva deciziei nr. 2109A/2018 din 26 octombrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 22.08.2019.

Prin încheierea de sedinţă din data de 17.10.2019, Tribunalul, având în vedere cererile depuse în data de 15.10.2019, a luat act de renunţarea la judecată a reclamanţilor în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Municipiul Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, C. S.A., E. S.R.L., Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, urmând ca judecata să fie continuată în contradictoriu cu pârâtele Agenţia Naţională Pentru Locuinţe şi F. S.A.

În rejudecare după casare, Tribunalul a administrat proba cu înscrisuri, la solicitarea părţilor, şi proba cu expertiză tehnică construcţii evaluatorie, la solicitarea reclamanţilor, raportul de expertiză fiind depus la data de 02.04.2020, iar la data de 27.11.2020 fiind depus şi suplimentul la raportul de expertiză cuprinzând răspunsul la obiecţiuni.

Prin cererea precizatoare depusă în data de 10.12.2020, reclamanţii, având în vedere valorile din răspunsul la obiecţiuni formulate de către expert, au solicitat, în principal, obligarea pârâtei A.N.L. la plata următoarelor sume:

1. 245.670 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada cuprinsă între 07.07.2008 şi 31.03.2020; obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 1.770 euro/lună în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, în continuare de la data de 01.04.2020 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă;

2. în cazul în care instanţa nu va considera întemeiat răspunsul la obiecţiuni formulat de către expert cu privire la calculele cu aplicarea unei corecţii suplimentare de 5% pentru amplasarea imobilului într-un cartier cu dotări socio-urbane de nivel european, având în vedere valorile din raportul de expertiză formulate de către expert, au solicitat obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 210.540 euro pentru perioada cuprinsă între 07.07.2008 şi 31.03.2020; obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 1.520 euro/lună în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, în continuare de la data de 01.04.2020 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor a locuinţei şi a finalizării complete a Cartierului Henri Coandă;

3. în subsidiar nr. 1, au solicitat obligarea pârâtelor A.N.L. şi F. S.A., în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăruia, la plata sumei din raportul de expertiză arătată mai sus şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, respectiv 762.773,45 euro, pentru perioada 19.06.2008-10.12.2020, precum şi, în continuare, de 0,15% pe zi de întârziere ce se vor acumula până la predarea efectivă a locuinţei;

4. în subsidiar nr. 2, au solicitat obligarea pârâtei F. S.A. la plata sumei penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi întârziere, respectiv 762.773,45 euro, pentru perioada 19.06.2008-10.12.2020, precum şi, în continuare, de 0,15% pe zi de întârziere ce se vor acumula până la predarea efectivă a locuinţei.

Prin sentinţa civilă nr. 2671/2020 din 18 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor Agenţia Naţională pentru Locuinţe şi F. S.A., ca neîntemeiate; a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe; a obligat pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe la plata către reclamanţi a sumei de 210.540 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune interese materiale, reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă a imobilului pentru perioada 07.07.2008-31.03.2020; a respins, în rest, cererea precizată, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta F. S.A., ca neîntemeiată; a luat act că reclamanţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată; a obligat reclamanţii la plata către pârâta F. S.A. a sumei de 22.170 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, în ce priveşte răspunderea pârâtei A.N.L., tribunalul a reţinut că răspunderea acesteia, în raport de reclamanţi, nu poate fi decât o răspundere civilă contractuală, între părţi fiind încheiat contractul de mandat nr. x/05.05.2004, prin care această pârâtă şi-a asumat obligaţia de a reprezenta pe reclamant în relaţiile cu proiectantul şi antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construcţie la cheie în privinţa locuinţei în zona F, tip S7, lotul nr. x situat în sectorul 1, Bucureşti, pentru ca lucrările să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Totodată, a reţinut că părţile au mai convenit (art. 13) obligaţia mandatarului ca, în caz de imposibilitate a antreprenorului general de a finaliza lucrările, din cauze imputabile lui, să asigure terminarea lucrărilor cu un alt antreprenor general, iar printr-o altă clauză contractuală (art. 14) s-a prevăzut că partea care încalcă obligaţiile stabilite prin contract este răspunzătoare de daune-interese, Contractul de mandat nr. x/05.05.2004 producându-şi efectele, după cum au stabilit părţile (art. 15), până la recepţia finală a locuinţei, care încă nu a avut loc.

Aşadar, în speţă, tribunalul a apreciat că pârâtei A.N.L. îi revenea obligaţia de a efectua acte viabile de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, acte care se circumscriu unei obligaţii de rezultat, or, pârâta A.N.L. nu a probat că a acţionat astfel, ci s-a mulţumit doar să notifice persoanele implicate în proiect să respecte termenul de execuţie şi să-şi respecte obligaţiile contractuale, precum şi să facă acte legate de paza şi remedierea lucrărilor.

Prima instanţă a considerat că pârâta este în culpă, având în vedere că nu există un motiv rezonabil pentru care nu a acţionat astfel cum ar fi trebuit, dar şi că, potrivit art. 1 din contractul de mandat, aceasta avea obligaţia de a urmări finalizarea imobilului contractat de reclamanţi.

De asemenea, prima instanţă a reţinut prevederile art. 1 din Legea nr. 152/1998 şi art. 14 şi art. 15 din H.G. nr. 620/2001, considerând că pârâta beneficia de o reglementare şi o organizare care, potrivit legii, îi puneau la dispoziţie mijloacele necesare pentru aducerea la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contractul încheiat cu reclamantul A., dar nu le-a folosit pentru a încerca finalizarea lucrărilor la imobilul reclamanţilor.

În ceea ce priveşte prejudiciul, s-a reţinut că, potrivit art. 14 din contractul de mandat, "părţile sunt obligate să respecte clauzele prezentului contract, fiind răspunzătoare de daune interese ce ar putea decurge din nerespectarea acestora".

Tribunalul a mai reţinut că s-a acordat prioritate angajării răspunderii civile contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, prin raportare la situaţia de fapt mai sus descrisă, în raport cu reclamanţii doar această pârâtă răspunzând, pe temei contractual. Astfel, prima instanţă a statuat că, de producerea acestui prejudiciu, este răspunzătoare doar pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, pe tărâm contractual, pârâtă care şi-a asumat obligaţia de rezultat, de a finaliza construcţia imobilului contractat de reclamanţi, cu tot ceea ce implică aceasta, inclusiv prin asigurarea utilităţilor şi a infrastructurii aferente, urmând ca, eventual, celălalt pârât să răspundă pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii, legale sau contractuale, în raport de Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Pentru aceste considerente, instanţa a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta F. S.A.

În ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtelor în solidar sau în cote corespunzătoare culpei fiecăreia la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere, respectiv 762.773,45 euro pentru perioada 19.06.2008-10.12.2020, precum şi, în continuare, de 0,15% pe zi de întârziere până la predarea efectivă a locuinţei, astfel cum acest capăt de cerere a fost precizat prin cererea depusă la termenul de judecată din 10.12.2020, prima instanţă a reţinut că nu s-a constatat culpa antreprenorului general, ci a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe care, prin contractul de mandat nr. x/05.05.2004, şi-a asumat obligaţiile de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire şi de a asigura terminarea lucrărilor cu asigurarea utilităţilor aferente.

Pe de altă parte, având în vedere temeiul de drept al atragerii răspunderii civile a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, precum şi faptul că reclamanţii sunt terţi faţă de contractul de antrepriză generală, instanţa a apreciat că cererea reclamanţilor de obligare a pârâtelor la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, în temeiul unui contract la care aceştia nu sunt parte, este neîntemeiată.

În ceea ce priveşte petitul cererii reclamanţilor, astfel cum a fost formulat prin cererea de precizare câtime pretenţii daune materiale depusă la termenul de judecată din data de 10.12.2020, prin care solicită obligarea pârâtei A.N.L. la plata sumei de 1.770 euro/lună, în echivalent RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii reprezentând media contravalorii lipsei de folosinţă, în continuare de la data de 01.04.2020 până la data predării la cheie, după recepţia la terminarea lucrărilor a locuinţei şi a finalizării complete a cartierului Henri Coandă, tribunalul a constatat că acest capăt de cerere a fost formulat pentru prima dată de către reclamanţi prin cererea depusă la data de 10.12.2020, cu încălcarea prevederilor art. 132 C. proc. civ. din 1865.

De asemenea, tribunalul a reţinut că limitele cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţi au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin decizia civilă nr. 2109 A/26.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, respectiv prin raportare la cererea formulată de reclamanţi, astfel cum a fost modificată la data de 03.09.2013, iar aceste pretenţii nu au fost solicitate prin cererea modificată depusă la data de 03.09.2013.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a formulat apel, solicitând modificarea hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

În motivarea apelului, apelanta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a ignorat regulile referitoare la interpretarea convenţiilor şi nu a avut în vedere contractele încheiate între părţi (contractul de mandat, construire, antrepriză generală, Convenţia MM 1909/2004, Contractul de cooperare semnat în anul 2003), contracte prin care s-au stabilit drepturi şi obligaţii specifice fiecărui raport juridic pe care acestea îl guvernau, astfel încât a interpretat în mod greşit actul dedus judecăţii şi a atribuit A.N.L. o obligaţie de rezultat inexistentă, ignorând probatoriul administrat în cauză.

De asemenea, a criticat şi motivarea primei instanţe, considerând că aceasta este superficială şi contravine prevederilor legale în materie. A susţinut că reţinerea unor hotărâri din alte dosare, în care intimaţii nu sunt parte şi care nu au avut ca obiect dezlegarea unei chestiuni de drept, astfel încât să aibă caracter obligatoriu pentru toate litigiile ulterioare în care s-ar ridica această problemă, a fost făcută de prima instanţă fără o motivare concretă, aceasta rezumându-se doar la a enumera o serie de obligaţii neîndeplinite de A.N.L., fără a expune un raţionament logico-juridic pertinent care să conducă la această concluzie.

Sub un alt aspect, apelanta-pârâtă a considerat că hotărârea apelată este nelegală şi netemeinică şi prin prisma faptului că obligă A.N.L. la plata sumei de 210.540 euro cu titlu de daune-interese materiale reprezentând contravaloare lipsă de folosinţă imobil, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi au învestit instanţa prin acţiunea formulată cu obligarea A.N.L. la plata de daune-interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere şi penalităţi de întârziere ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale privind urmărirea asigurării executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei situate pe lotul x şi execuţia lucrărilor edilitare în amplasamentul Henri Coandă, calculate conform Anexei 1 intitulată mod de calcul (0,15% din valoarea contractului de construire). A învederat că în contractul de mandat nu s-a stipulat nicio clauză penală pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, precum şi că debitorul obligaţiei de construire a imobilului nu este A.N.L., ci constructorul, singurul care poate fi constrâns de instanţă, în baza contractului de construire, la executarea obligaţiei asumate şi la plata de penalităţi de întârziere.

Apelanta-pârâtă a formulat apel şi împotriva încheierii din data de 17.10.2019, prin care s-a încuviinţat proba cu expertiză evaluatorie cu obiectivul stabilit pentru prima dată în şedinţa publică, reclamanţii transformând prejudiciul din penalităţi de întârziere în contravaloare lipsă de folosinţă, contrar celor precizate de reclamanţi prin cererea modificată la data de 03.09.2013 şi astfel cum s-a reţinut în dispozitivul deciziei civile nr. 2109A/2018 în prezentul dosar.

A susţinut că, pentru prima dată în cadrul şedinţei din data de 17.10.2019, prin obiectivul propus şi încuviinţat de instanţă, reclamanţii au solicitat stabilirea chiriei lunare practicate pe piaţa liberă pentru închirierea unui imobil similar celui care formează obiectul cererii de chemare în judecată, deşi prin acţiune cereau penalităţi de întârziere. A afirmat că instanţa de fond a fost învestită cu obligarea A.N.L. la plata de daune-interese reprezentând penalităţi pentru întârzierea în finalizarea şi predarea construcţiei, întârziere pe care reclamanţii nu au legat-o de inexistenţa utilităţilor în amplasament, ci dimpotrivă, au exclus această ipoteză, şi pe care au înţeles să o cuantifice prin aplicarea clauzei penale din contractul de construire.

Cererea de apel a fost înaintată de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, împreună cu dosarul nr. x/2011, către instanţa competentă să soluţioneze apelul, înregistrându-se pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în data de 28.06.2021, sub nr. x/2021.

Prin decizia civilă nr. 1434/2021 din 4 octombrie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe, împotriva sentinţei civile nr. 2671/2020 din data de 18 decembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi A. şi B. şi F. S.A.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că motivele de apel invocate de apelanta-pârâtă sunt lipsite de orice temei, Agenţia Naţională pentru Locuinţe urmărind exonerarea sa de răspunderea contractuală pentru neexecutarea obligaţiei de rezultat, respectiv cea de a urmări execuţia şi finalizarea construcţiei contractate de intimaţii-reclamanţi, în condiţiile în care neexecutarea culpabilă a acestei obligaţii a fost deja constatată prin hotărârea judecătorească definitivă pronunţată în dosarul nr. x/2014.

Curtea a considerat nefondat motivul de apel prin care se invocă nelegalitatea încheierii din data de 17.10.2019 pe considerentul că, prin obiectivul încuviinţat de prima instanţă, intimaţii-reclamanţi au schimbat obiectul acţiunii, faţă de cum a fost formulat prin cererea modificatoare din data de 03.09.2013.

În acest sens, Curtea a constatat că determinarea cadrului procesual obiectiv s-a realizat în primul ciclu procesual, cu prilejul soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, prin decizia nr. 2109A/2018 din data de 26.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 341 din 26 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, cauza fiind trimisă spre rejudecare doar în ceea ce priveşte pretinsele prejudicii materiale solicitate prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată la data de 03.09.2013 de către reclamanţi, în contradictoriu cu pârâta intimată F. S.A. şi daunele materiale pretinse de către reclamanţi prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, aşa cum a fost modificată la data de 03.09.2013, în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi (intimaţi) în afară de F. S.A., născute începând cu data de 07.07.2008.

A mai arătat că, din considerentele deciziei civile nr. 2109A/2018 din 26.10.2018 reiese că, în primul ciclu procesual, instanţa de apel a reţinut că "reclamanţii au pretins, pe temeiul răspunderii civile contractuale, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor-interese pentru nepredarea "la cheie", cu toate utilităţile şi la termenul convenit a locuinţei contractate în cartierul Henri Coandă, zona F, pe lotul nr. x, aferente perioadei ulterioare datei de 9 iunie 2008."

Totodată, prin considerentele care au justificat soluţia de respingere a recursului declarat împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că "dreptul la despăgubire reprezentat de lipsa de folosinţă, fundamentat pe răspunderea contractuală este un drept principal, ca mijloc de realizare, chiar dacă se află într-o relaţie cauzală cu obligaţia de predare a imobilului."

Astfel, contrar celor afirmate în cererea de apel, Curtea a statuat că, în prezenta cauză, s-a stabilit în primul ciclu procesual, cu autoritate de lucru judecat, că obiectul cererii de chemare în judecată formulate împotriva pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, astfel cum a fost modificată prin cererea din 03.09.2013, este reprezentat de acordarea despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, iar cauza acţiunii este reprezentată de răspunderea contractuală.

În consecinţă, Curtea a statuat că expertiza tehnică judiciară a fost dispusă cu respectarea prevederilor art. 167 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, obiectivul încuviinţat prin încheierea din 17.10.2019 fiind util, pertinent şi concludent pentru soluţionarea cauzei, întrucât, în rejudecare, prima instanţă a dispus stabilirea chiriei lunare practicate pe piaţa liberă pentru închirierea unui imobil similar celui care formează obiectul cererii de chemare în judecată, în vederea determinării cuantumului despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă.

Cât priveşte motivul de apel prin care se invocă nelegalitatea obligării apelantei-pârâte la plata sumei de 210.540 euro cu titlu de daune interese materiale reprezentând lipsa de folosinţă, deşi reclamanţii ar fi învestit instanţa cu obligarea pârâtei la plata de daune-interese în sumă egală cu penalităţile de întârziere, Curtea a statuat că acesta este nefondat, pentru aceleaşi considerente reţinute mai sus.

De asemenea, a mai reţinut că prima instanţă s-a pronunţat în mod corect, cu respectarea limitelor învestirii sale, astfel cum au fost stabilite de reclamanţi prin cererea modificatoare din data de 03.09.2013 şi determinate prin decizia nr. 2109A/2018 din data de 26.10.2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2011, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 341 din data de 26 februarie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2011, pârâta fiind obligată la plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligaţiilor privind asigurarea executării şi finalizării lucrărilor de construire a locuinţei situate pe lotul x, în amplasamentul Henri Coandă.

Cât priveşte motivul de apel referitor la motivarea hotărârii atacate, Curtea a statuat că acesta este nefondat, fiind nereale susţinerile apelantei-pârâte în sensul că sentinţa apelată nu ar cuprinde raţionamentul instanţei şi ar reprezenta o preluare a considerentelor din alte hotărâri judecătoreşti, conchizând în sensul că, în cuprinsul sentinţei apelate, există considerente suficiente care să fundamenteze soluţia de admitere a cererii de chemare în judecată şi de înlăturare a apărărilor formulate de pârâtă, astfel încât atât părţile, cât şi instanţa de control judiciar au putut să înţeleagă argumentele care au stat la baza soluţiei dispuse, în acord cu art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din 1865.

Tot ca nefondate au fost apreciate şi motivele de apel referitoare la calificarea obligaţiei mandatarului Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a urmări finalizarea locuinţei şi a utilităţilor în termenul contractual ca fiind una de rezultat, iar nu de diligenţă, precum şi la reţinerea de către prima instanţă a neîndeplinirii culpabile a acestei obligaţii, fiind contrare puterii de lucru judecat de care se bucură considerentele decizorii ale deciziei civile nr. 2210 din data de 3.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014.

În acest sens, s-a reţinut că, prin această hotărâre judecătorească definitivă, a fost admisă acţiunea formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi cei din prezenta cauză, pârâta fiind obligată să ia măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor de pe mai multe loturi, printre care şi lotul x, precum şi pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", în ceea ce priveşte serviciile de utilităţi, Tribunalul Bucureşti statuând în sensul că natura obligaţiilor asumate de intimata-pârâtă A.N.L. prin contractele de mandat este de rezultat, câtă vreme prin contractele de mandat A.N.L. şi-a asumat obligaţiile de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor de construire, de a asigura terminarea lucrărilor cu un alt Antreprenor General în cazul în care antreprenorul iniţial s-ar fi aflat în imposibilitate de a finaliza lucrările, din cauze imputabile acestuia (conform considerentelor cuprinse la pagina 26 din decizia civilă nr. 2210 din data de 3.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014).

S-a mai reţinut că respectivele considerente ale hotărârii judecătoreşti definitive, prin care se argumentează soluţia de admitere a acţiunii, se bucură de putere de lucru judecat cu privire la chestiunea litigioasă a naturii obligaţiei de a urmări finalizarea construcţiei ca fiind una de rezultat şi a neîndeplinirii culpabile a acestei obligaţii de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat intervenind şi atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ. pentru a se da eficienţă excepţiei autorităţii de lucru judecat.

În speţă, s-a reţinut că această situaţie juridică este urmarea faptului că, în dosarul nr. x/2014, a fost dedusă judecăţii executarea în natură a obligaţiei A.N.L. de a lua măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor şi pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", în ceea ce priveşte serviciile de utilităţi, iar, în prezenta cauză, este dedusă judecăţii repararea prejudiciului produs reclamanţilor prin neexecutarea aceleiaşi obligaţii, astfel încât nu există identitate de obiect.

S-a mai reţinut că, atunci când a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată în dosarul nr. x/2014, a fost analizată însăşi existenţa obligaţiei pârâtei, stabilindu-se că obligaţia de a urmări finalizarea construcţiei şi a Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", în ceea ce priveşte serviciile de utilităţi, a fost asumată de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe prin contractele de mandat încheiate cu beneficiarii, că această obligaţie este una de rezultat şi că nu a fost îndeplinită, în mod culpabil.

Prin urmare, dacă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă încălcarea de către pârâtă a contractului de mandat încheiat cu reclamanţii din prezenta cauză, o altă instanţă nu poate înlătura considerentele care au justificat pronunţarea hotărârii judecătoreşti anterioare şi să constate că obligaţia asumată ar fi una de diligenţă şi că pârâta nu se află în culpă pentru neexecutarea acesteia, în condiţiile în care nu a intervenit nicio schimbare în raporturile juridice dintre părţi, o altă soluţie având ca efect încălcarea securităţii circuitului juridic civil şi a dreptului la un proces echitabil al părţii care a câştigat primul litigiu.

S-a mai arătat că neintervenirea efectului negativ al autorităţii de lucru judecat pentru lipsa identităţii de obiect a permis instanţei să verifice dacă au survenit modificări în situaţia juridică existentă între părţi. Însă, pârâta nu a probat intervenirea unor asemenea modificări, nefiind invocat şi dovedit niciun demers util şi eficient pentru finalizarea construcţiei, nefiind convocat nici măcar o dată consiliul de coordonare al cărui preşedinte este, conform art. 4 din Convenţia privind realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004, nefiind formulată nicio acţiune pentru determinarea îndeplinirii obligaţiilor de către celelalte părţi la Convenţie.

Totodată, s-a mai reţinut că argumentele avute în vedere la pronunţarea hotărârilor judecătoreşti anterioare în dosarele nr. x/2014, y/2011 şi x/2011 îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.

Astfel, contrar susţinerilor din cererea de apel, Curtea a reţinut că prima instanţă a interpretat corect contractul de mandat atunci când a stabilit caracterul obligaţiei de finalizare a lucrărilor asumate de mandatarul Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

În concret, a arătat că, din redactarea clauzei prin care s-au stabilit obligaţiile mandatarului A.N.L., cu luarea în considerare a mecanismului complex reglementat pentru realizarea cartierului rezidenţial Henri Coandă, precum şi a rolului pe care apelanta-pârâtă îl are în acest mecanism, reiese că aceasta s-a obligat să procure mandanţilor rezultatul promis, respectiv să urmărească executarea şi finalizarea construcţiei, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, iar nu numai să depună diligenţe în acest scop.

De asemenea, s-a mai reţinut că, potrivit art. 977 C. civ. din 1864, interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor, astfel încât tribunalul a procedat în mod legal atunci când a stabilit voinţa reală a părţilor la contractul de mandat, cu luarea în considerare a mecanismului complex pe care l-a presupus construirea ansamblului rezidenţial şi, mai ales, a mijloacelor avute la dispoziţie de către pârâtă pentru îndeplinirea obligaţiei de rezultat, conform Legii nr. 152/1998, H.G. nr. 620/2001 şi Convenţiei privind realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004.

În acelaşi sens, Curtea a reţinut şi incidenţa art. 970 C. civ. din 1864, care impune ca obligaţiile asumate de ambele părţi prin contractul de mandat să fie executate cu bună-credinţă, convenţia obligând nu numai la ceea ce s-a stipulat expres, dar şi la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.

Prin urmare, reţinând că demersurile pe care ar fi trebuit să le efectueze pârâta nu au fost limitate prin contractul de mandat, Curtea a statuat că obligaţia de a urmări executarea şi finalizarea construcţiei presupune efectuarea tuturor actelor apte să determine celelalte persoane implicate în proiectul rezidenţial să iasă din pasivitate şi să execute lucrările necesare pentru finalizarea construcţiei la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

Mai mult, s-a reţinut că, prin deciziile irevocabile pronunţate în dosarele nr. x/2011 şi nr. y/2011, instanţele de contencios administrativ au constatat refuzul nejustificat al pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe de a întreprinde demersurile pentru finalizarea programului guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă" şi au obligat-o să dispună toate măsurile administrative în acest sens, în termen de 6 luni.

Totodată, s-a mai arătat că existenţa acestei obligaţii în sarcina apelantei-pârâte a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, prin decizia civilă nr. 2210 din data de 3.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, pârâta fiind deja obligată, în temeiul contractului de mandat dedus judecăţii în prezenta cauză, să ia măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor de pe mai multe loturi, printre care şi lotul x, precum şi pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", în ceea ce priveşte serviciile de utilităţi. Or, prin motivele de apel formulate, apelanta-pârâtă neagă chiar existenţa obligaţiilor contractuale care au fost stabilite în sarcina sa prin hotărâri judecătoreşti definitive anterioare, pe care nu le-a executat nici în prezent.

De asemenea, instanţa de apel a statuat că este nefondată invocarea de către apelanta-pârâtă a puterii de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti pronunţate în Dosarele nr. x/2013 şi nr. y/2008, întrucât prin acestea, la cererea H., s-au stabilit obligaţiile altor entităţi implicate în sistematizarea ansamblului rezidenţial de a asigura proiectarea, finanţarea şi execuţia lucrărilor de infrastructură şi de utilităţi, fără ca instanţele să reţină că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe nu ar avea obligaţia contractuală asumată faţă de beneficiari de a urmări executarea şi finalizarea construcţiilor.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că sentinţa apelată nu încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătoreşti invocate de către apelanta-pârâtă, întrucât admiterea cererii de chemare în judecată în prezentul dosar a fost dispusă ca urmare a neîndeplinirii de către pârâtă a obligaţiei de a-l reprezenta pe reclamant în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construcţie la cheie, iar nu pentru că nu ar fi realizat ea însăşi lucrările de infrastructură şi de utilităţi necesare finalizării construcţiei.

Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut ca fiind străin de hotărârea atacată motivul de apel prin care apelanta-pârâtă invocă faptul că lucrările de investiţii erau în sarcina altor entităţi, conform Convenţiei privind realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004, în condiţiile în care pârâta a fost obligată la repararea prejudiciului produs reclamanţilor prin neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin Contractul de mandat nr. x din 05.05.2004.

În concluzie, reţinând că pârâta nu a probat demersurile eficiente efectuate pentru finalizarea construcţiei, locuinţa nefiind racordată la reţeaua de utilităţi nici după 15 ani de la emiterea Ordinului de începere a execuţiei lucrărilor nr. 7527 din data de 9 iunie 2006, Curtea a considerat că prima instanţă a stabilit în mod corect existenţa faptei ilicite a pârâtei constând în neîndeplinirea culpabilă a obligaţiei asumate prin contractul de mandat.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel a statuat că şi motivele de apel referitoare la prejudiciu şi la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu sunt lipsite de orice temei.

În acest sens, Curtea a observat că instanţa nu a fost învestită cu repararea prejudiciului provenit din pierderea unei şanse, ci a prejudiciului cert şi direct reprezentat de lipsa de folosinţă a construcţiei care ar fi trebuit finalizată până în data de 9 iunie 2008.

Astfel, s-a reţinut că prejudiciul ce se solicită reparat în prezenta cauză este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a construcţiei de care intimaţii-reclamanţi nu au beneficiat ca urmare a neîndeplinirii obligaţiei asumate de apelanta-pârâtă prin Contractul de mandat nr. x din 05.05.2004, de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire.

În altă ordine de idei, instanţa de apel a statuat că prejudiciul reparat prin obligarea pârâtei la plata daunelor-interese este unul cert, întrucât simpla neîndeplinire a obligaţiilor asumate de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe i-a împiedicat pe intimaţii-reclamanţi să exercite atributele dreptului de proprietate asupra construcţiei, care ar fi trebuit să fie finalizată la termenul şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire, respectiv de a poseda, folosi şi dispune de bun.

În plus, instanţa de apel a reţinut că valoarea daunelor-interese stabilite prin raportul de expertiză tehnică nu a fost contestată prin motivele de apel şi nici apelanta-pârâtă nu a solicitat administrarea vreunei probe pentru a combate evaluarea realizată prin expertiza administrată de prima instanţă.

S-a mai reţinut că sunt irelevante referirile apelantei-pârâte la faptul că, în contractul de mandat, nu a fost stabilită o clauză penală, având în vedere că intimaţii-reclamanţi nu au solicitat obligarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi stabilite prin contractul de construire, precum şi că prima instanţă a determinat corect cuantumul daunelor-interese acordate pentru lipsa de folosinţă, în funcţie de valoarea chiriei lunare practicate pe piaţa liberă în perioada 7.07.2008-31.03.2020.

Totodată, instanţa de apel a apreciat ca nefondată invocarea neexplicării şi neprobării legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, reţinând că legătura de cauzalitate este evidentă, lipsirea intimaţilor-reclamanţi de locuinţa care ar fi trebuit finalizată până la data de 9 iunie 2008 fiind urmarea directă a neîndeplinirii obligaţiilor asumate de apelanta-pârâtă prin Contractul de mandat nr. x din 05.05.2004, de a urmări executarea şi finalizarea lucrărilor.

De asemenea, Curtea a mai reţinut că între fapta apelantei-pârâte şi prejudiciul produs nu s-au interpus alte cauze care să nu îi fie imputabile şi care să determine exonerarea sa de răspunderea civilă contractuală.

Astfel, Curtea a statuat că faptele terţilor cu care apelanta-pârâtă se află în relaţii contractuale nu pot reprezenta cauze de exonerare de răspundere pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii asumate de mandatar faţă de intimaţii-reclamanţi prin Contractul de mandat nr. x din 05.05.2004, întrucât, potrivit art. 4 din Convenţia privind realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nr. MM 1909/06.05.2004, apelanta-pârâtă a avut la dispoziţie atât posibilitatea de a convoca consiliul de coordonare format din câte un reprezentant pentru fiecare parte, condus de un reprezentant A.N.L., cât şi posibilitatea de a exercita acţiunea civilă împotriva celorlalte părţi din Convenţie care nu şi-au îndeplinit propriile obligaţii contractuale.

Împotriva deciziei civile nr. 1434/2021 din 4 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea recursului şi, în principal, modificarea deciziei civile nr. 1434/04.10.2021, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

În motivare, autoarea recursului a susţinut, printr-o primă critică, că decizia recurată este nemotivată sub aspectul atragerii răspunderii civile a A.N.L., fiind încălcat, astfel, art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

De asemenea, a mai susţinut că instanţa de apel nu prezintă propria motivare, ci reţine motivarea altor instanţe pronunţate în dosare diferite, în care nu există identitate de cauză, părţi şi obiect.

În concret, arată că, fără a-şi forma propria convingere asupra speţei pe baza probelor administrate, fără a analiza răspunderea A.N.L. pentru perioada nouă pentru care intimaţii-reclamanţi solicită despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă, fără a expune un raţionament logico-juridic pertinent care să conducă la reţinerea culpei recurentei-pârâte, instanţa de apel a constatat autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat.

Prin urmare, recurenta apreciază că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat o analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor şi a aplicării dreptului, neexistând o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată.

Aşadar, recurenta susţine că instanţa s-a mulţumit cu reţinerea răspunderii A.N.L. analizată în cadrul altor dosare, în condiţiile în care obiectul prezentului dosar este diferit, în sensul că se solicită despăgubiri constând în lipsa de folosinţă, iar, pe de altă parte, cauzele reţinute de instanţă în prezentul litigiu nu au aceleaşi părţi.

A mai arătat că, potrivit raţionamentului instanţei, odată reţinută culpa A.N.L. în alte dosare, orice acţiune promovată de intimaţii-reclamanţi din prezenta cauză, în contradictoriu cu A.N.L., are autoritate de lucru judecat, acţiunile fiind admise, cu consecinţa obligării A.N.L. la plata contravalorii lipsei de folosinţă, indiferent de comportamentul A.N.L., de diligenţele întreprinse pe lângă părţile implicate în acest proiect.

De asemenea, a mai arătat că motivarea instanţei este nu numai superficială, ci, mai mult, contravine prevederilor legale în materie, întrucât, prin hotărârea pronunţată, instanţa de apel conferă putere şi calitate de izvor de drept unei hotărâri judecătoreşti, în care poate exista un element de asemănare, dar în care s-a ignorat realitatea faptică, cea care este diferită în fiecare dosar în parte, obiectul cauzei, părţile.

În continuare, recurenta a susţinut incidenţa motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

Sub aspectul răspunderii civile a A.N.L., recurenta a învederat că, prin art. 1 al contractului de mandat, i se conferă atribuţii de reprezentare a beneficiarilor în relaţia cu constructorul, în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform condiţiilor stabilite prin contractul de construire. Or, în accepţiunea recurentei, noţiunea de "urmărire" defineşte acţiuni de diligenţă, şi nu de rezultat, fără a se obliga la însuşi rezultatul identificat şi stabilit prin contractul de construire.

Astfel, recurenta susţine că activitatea propriu-zisă de urmărire a realizării acestor obligaţii a fost desfăşurată de A.N.L. în mod constant de-a lungul timpului, dovadă în acest sens fiind înscrisurile existente la dosarul cauzei, trimise tuturor autorităţilor şi societăţilor comerciale care au competenţe şi atribuţii în executarea şi asigurarea finanţării reţelelor de utilităţi şi dotări tehnico-urbane, conform Convenţiei nr. 1909/2004, precum şi în finalizarea construcţiei, conform contractului de construire.

În altă ordine de idei, recurenta a învederat faptul că obligaţia de "urmărire a executării" reprezintă o obligaţie de diligenţă, iar "finalizarea lucrărilor" reprezintă o obligaţie de rezultat.

Mai mult, a arătat că, în baza contractului de construire (la care A.N.L. nu este parte), obligaţia de finalizare a lucrărilor revine constructorului, iar obligaţia de a finaliza utilităţile revine autorităţilor locale, în baza Convenţiei nr. 1909/2004/Contractului de cooperare semnat în 2008, A.N.L., în calitate de mandatar, având doar obligaţia de supraveghere a execuţiei lucrărilor.

Prin urmare, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, atribuind A.N.L. o obligaţie de rezultat inexistentă, ignorând, astfel, întregul probatoriu administrat în cauză.

În acest context, recurenta arată că, prin motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., invocă încălcarea principiului prevăzut de art. 969 alin. (1) C. civ., potrivit căruia convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante.

Prin urmare, consideră că Agenţiei îi revenea obligaţia de a urmări modalitatea în care constructorul realizează locuinţa şi de a se asigura că realizarea construcţiei respectă autorizaţia de construire, sens în care arată că probele/înscrisurile aflate la dosarul cauzei, nesocotite de instanţa de apel, nu conturează încălcarea de către A.N.L. a acestor obligaţii în contextul în care, în limitele trasate prin contractul de mandat, A.N.L. a efectuat demersurile necesare urmărind executarea contractului de mandat încheiat cu reclamantul, demersuri concretizate prin finalizarea imobilului.

Aşadar, recurenta apreciază că nu se poate ajunge la concluzia că A.N.L. nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale asumate, astfel încât să se stabilească în sarcina Agenţiei existenţa unui prejudiciu pentru lipsa de folosinţă, în măsura în care imobilul a fost finalizat, conform înscrisurilor existente la dosarul cauzei, iar obligaţia de a realiza utlităţile nu îi revenea.

În continuare, recurenta subliniază că, în contradicţie cu cele reţinute de instanţa de apel, răspunderea contractuală a A.N.L. nu poate fi angajată nici pentru pretinsa nerespectare a obligaţiilor legale invocate de instanţă sau a obligaţiilor stabilite prin contractele încheiate de reclamant cu terţi (la care A.N.L. nu este parte) sau prin contractele încheiate de Agenţie cu terţi (la care reclamantul nu este parte), nici pentru pretinsa nerespectare a îndatoririlor ce revin antreprenorilor sau altor terţi semnatari ai convenţiilor.

Prin urmare, recurenta consideră că răspunderea sa contractuală poate şi trebuie să fie analizată doar din perspectiva convenţiei pe care a încheiat-o în calitate de mandatar cu reclamantul, în calitate de mandant, respectiv a contractului de mandat, şi din perspectiva art. 1532 şi următoarele din C. civ. de la 1864.

A mai învederat că împrejurarea constând în faptul că A.N.L. are ca obiectiv realizarea locuinţelor pe credit ipotecar nu schimbă natura juridică a contractului încheiat între părţi (de mandat) şi nici nu modifică dispoziţiile legale de drept comun aplicabile mandatului.

De asemenea, recurenta a mai arătat că obligaţiile părţilor semnatare ale Convenţiei MM 1909/2004/Contractului de cooperare din 2008 sunt distincte de obligaţiile asumate de A.N.L., astfel încât aceste părţi au fost sau trebuiau să fie în măsură să-şi îndeplinească obligaţiile independent de activitatea A.N.L., iar împrejurarea că părţile Convenţiei MM 1909/2004 au convenit conform art. 1 din convenţie să participe împreună la realizarea ansamblului de locuinţe Henri Coandă nu poate acredita ideea că Agenţiei i-ar reveni obligaţia de a asigura finalizarea lucrărilor în discuţie, în condiţiile în care convenţia prevede expres modalitatea în care fiecare parte a convenţiei înţelege să contribuie la realizarea obiectivului.

Totodată, recurenta a subliniat că reclamanţii nu au mandatat A.N.L. să îi reprezinte în relaţia cu entităţile ce s-au obligat să asigure proiectarea, finalizarea şi execuţia reţelelor de utilităţi, astfel încât, apreciază că nu i se poate imputa neexecutarea vreunei obligaţii sub acest aspect.

De asemenea, a mai învederat că, de la începutul derulării acestui program, a depus toate diligenţele în vederea îndeplinirii şi realizării obligaţiilor asumate, astfel încât locuinţele finalizate să poată fi recepţionate şi predate beneficiarilor conform contractelor încheiate.

Prin urmare, recurenta susţine că nu poate fi considerată legală o hotărâre a instanţei care o obligă la plata unor despăgubiri pentru lipsa de folosinţă cauzată de nerealizarea utilităţilor, în condiţiile în care, din corespondenţa purtată cu PMB, rezultă că Primăria Municipiului Bucureşti este cea care gestionează atât finanţarea, cât şi realizarea utilităţilor din cartierul Henri Coandă, iar problema utilităţilor a fost fost tranşată definitiv şi irevocabil de instanţele de judecată, stabilindu-se, astfel, conform hotărârilor depuse la dosarul cauzei, părţile responsabile pentru realizarea utilităţilor în întregul cartier Henri Coandă.

Aşa fiind, recurenta susţine că s-a denaturat adevăratul înţeles cuprins în actele ce ar fi trebuit să fie analizate, întrucât, dacă instanţa ar fi cercetat atât obligaţiile asumate de A.N.L., cât şi pe cele instituite în sarcina celorlalte părţi semnatare ale Convenţiei MM 1909/2004, era evident că Agenţia nu poate fi ţinută să răspundă pentru realizarea utilităţilor în locul celor care s-au obligat la acest lucru prin Convenţie.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea este nelegală şi netemeinică şi în ceea ce priveşte prejudiciul.

În acest sens, a arătat că, în condiţiile în care evaluarea este ipotetică, raportată la o situaţie ipotetică - imobil finalizat, într-un cartier similar finalizat această evaluare nu poate avea caracter de certitudine.

Pe de altă parte, a arătat că nu se poate susţine că prejudiciul este cert, neputându-se proba un prejudiciu real, efectiv, în condiţiile în care este generat de lipsa de folosinţă a unei locuinţe asupra căreia reclamantul nu are atributul dreptului de proprietate.

În continuare, recurenta a susţinut că prejudiciul nu a fost dovedit şi că situaţiile avute în vedere de expert şi analiza din cadrul raportului nu reprezintă o dovadă a prejudiciului.

Mai mult, a afirmat că, în materia răspunderii contractuale, prejudiciul cauzat creditorului trebuie să fie consecinţa directă a executării necorespunzătoare sau a neexecutării obligaţiilor prevăzute în contractul încheiat între părţi. Or, în baza contractului de mandat, obligaţia A.N.L. este aceea de a urmări executarea lucrărilor şi de a depune toate diligenţele pe lângă constructor în vederea realizării locuinţei, obligaţie pe care susţine că a respectat-o şi a dovedit-o cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei, întrucât imobilul a fost finalizat încă din anul 2009.

De asemenea, recurenta a mai subliniat că nu are instituită în sarcina sa, nici contractual şi nici legal, obligaţia finanţării şi/sau realizării imobilelor şi utilităţilor în cartierul Henri Coandă, astfel încât obligarea A.N.L. la plata despăgubirilor din cauza nerealizării acestora nu poate avea nici un temei legal sau contractual.

În încheiere, recurenta a reiterat solicitarea de admitere a recursului şi, în principal, modificarea sentinţei recurate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Prin întâmpinările depuse, intimata-pârâtă F. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, iar intimaţii-reclamanţi au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Verificând hotărârea atacată în raport de actele dosarului şi de motivele invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Printr-o primă critică, recurenta susţine, în esenţă, că decizia instanţei de apel este viciată din perspectiva dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin aceea că, în realitate, nu a avut loc o judecată efectivă a cauzei, nu a existat nicio analiză a situaţiei de fapt, a probelor administrate, a susţinerilor părţilor şi a aplicării dreptului, instanţa de apel limitându-se la a reţine răspunderea A.N.L. analizată în cadrul altor dosare, în condiţiile în care obiectul prezentului dosar este diferit, iar, pe de altă parte, cauzele reţinute de instanţă nu au aceleaşi părţi.

Contrar afirmaţiilor recurentei, din examinarea considerentelor deciziei pronunţate în apel, Înalta Curte reţine că primul motiv vizând nemotivarea sentinţei atacate nu este întemeiat.

Art. 261 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. de la 1865 prevede expres că: "Hotărârea se dă în numele legii şi va cuprinde: . . . . . . . . . .5) motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Aşadar, în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate fiecare capăt de cerere şi apărările părţilor, probele care au fost administrate, motivând de ce unele dintre ele au fost reţinute, iar altele înlăturate, excepţiile invocate şi modul în care au fost soluţionate, normele juridice pe care le-a aplicat la situaţia de fapt stabilită.

Or, în speţă, susţinerea recurentei conform căreia decizia atacată este viciată din perspectiva dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este nereală, întrucât instanţa de apel a argumentat în mod temeinic soluţia pronunţată, făcând o analiză proprie a cauzei deduse judecăţii în limitele cererii de apel şi răspunzând apărărilor formulate prin argumente şi raţionamente juridice.

În realitate, însă, recurenta-pârâtă este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a valorificat apărarea intimaţilor-reclamanţi, care au invocat autoritatea de lucru judecat în ceea ce priveşte caracterul obligaţiilor de rezultat în sarcina A.N.L., de a asigura finalizarea locuinţei prin recepţia la terminarea lucrărilor, sens în care au învederat că, prin decizia nr. 2210/03.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, A.N.L. a fost obligată să ia măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor de pe loturile x, 414, 585, 700, 777, 950, 976, 988, 626, 880 şi 832, precum şi pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă" în ceea ce priveşte serviciile de utilităţi. Intimaţii au susţinut că există dezlegare în mod definitiv în ceea ce priveşte obligaţia de rezultat a pârâtei A.N.L. de a asigura finalizarea reţelelor de utilităţi pentru lotul nr. x aparţinând reclamanţilor A. şi B., fără de care nu se poate finaliza locuinţa prin realizarea recepţiei la terminarea lucrărilor.

Aşadar, intimaţii-reclamanţi au invocat puterea probatorie a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei anterior menţionate, prin care instanţa nu numai că a reţinut natura obligaţiilor asumate de intimata-pârâtă A.N.L. prin contractele de mandat ca fiind de rezultat, dar şi neîndeplinirea culpabilă a acestei obligaţii de către aceeaşi parte, şi a obligat pârâta să execute în natură contractul, respectiv, să ia măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor de pe mai multe loturi, inclusiv lotul reclamanţilor 391, precum şi pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", în ceea ce priveşte serviciile de utilităţi.

Autoritatea de lucru judecat cunoaşte două manifestări procesuale, aceea de excepţie procesuală (conform art. 1201 C. civ. 1864 şi art. 166 C. proc. civ. 1865) şi aceea de prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864).

Dacă în manifestarea sa de excepţie procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată) autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ. (obiect, părţi, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis, această reglementare a autorităţii de lucru judecat în forma prezumţiei asigurând evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti.

Prin urmare, principiul autorităţii de lucru judecat corespunde necesităţii de stabilitate juridică şi ordine socială, fiind interzisă readucerea în faţa instanţelor a chestiunii litigioase deja rezolvate şi nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, acesta cunoscând limitări ce decurg din aplicarea altor principii.

Aşa fiind, se constată că, atât reclamanţii din prezenta cauză, cât şi pârâta A.N.L. au figurat în aceeaşi calitate în litigiul soluţionat prin decizia nr. 2210/03.05.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014, iar în soluţionarea prezentului litigiu ce a avut ca obiect răspunderea pârâtei A.N.L. pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamanţilor nu putea fi ignorat efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al hotărârii mai sus amintite, prin care instanţa, reţinând natura obligaţiilor (de rezultat) asumate de intimata-pârâtă A.N.L. prin contractele de mandat, a obligat pârâta să ia măsurile organizatorice pentru finalizarea lucrărilor de construire a imobilelor de pe mai multe loturi, inclusiv lotul reclamanţilor 391, precum şi pentru finalizarea Programului Guvernamental "Cartierul de locuinţe Henri Coandă", în ceea ce priveşte serviciile de utilităţi.

Prin urmare, hotărârea mai sus arătată nu numai că le este pe deplin opozabilă şi nu poate fi ignorată, ci se impune cu autoritate de lucru judecat în litigiul pendinte, motiv pentru care, procedând în această manieră, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) din C. civ. (1864).

Aşa fiind, argumentele recurentei privind nemotivarea sentinţei atacate sunt nefondate.

Procedând, în continuare, la analiza următoarelor critici, prin care recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că obligaţia de urmărire a realizării construcţiei şi a utilităţilor nu este una de rezultat, ci de diligenţă, specifică contractului de mandat, instanţa de recurs reţine că, prin Legea nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, s-a stabilit la art. 1:

"(1) Pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, denumită prescurtat A.N.L., sub autoritatea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului. (2) A.N.L. este instituţie de interes public cu personalitate juridică, de coordonare a unor surse de finanţare în domeniul construcţiei de locuinţe, având autonomie financiară".

Totodată, aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1-6 din Legea nr. 152/1998, pârâta A.N.L. are calitatea de instituţie de interes public cu atribuţii în dezvoltarea construcţiilor de locuinţe, calitatea de dezvoltator şi coordonator al programului construirii de locuinţe la nivel naţional, precum şi de garant al statului pentru realizarea proiectelor guvernamentale.

În temeiul contractului de mandat nr. x/05.05.2004, încheiat între reclamantul A., în calitate de mandant, şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în calitate de mandatar, pârâta şi-a asumat obligaţia de a reprezenta pe reclamant în relaţiile cu Proiectantul şi Antreprenorul General în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor de construcţie la cheie în privinţa locuinţei tip S7 pe lotul nr. x din cartierul Henri Coandă, zona F, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire - obţinută de mandatar, la termen şi în conformitate cu condiţiile de calitate stabilite prin contractul de construire. (art. 1 din contract).

Prin clauza stipulată la art. 14 din acelaşi contract, părţile au convenit că sunt răspunzătoare de daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea clauzelor contractului menţionat.

Totodată, la art. 13 din contractul de mandat s-a prevăzut că, în cazul în care Antreprenorul General este în imposibilitate de a finaliza lucrările - din cauze imputabile lui, mandatarul va asigura terminarea lucrărilor cu alt Antreprenor General, valabilitatea mandatului încetând la recepţia finală a locuinţei, potrivit art. 15 din acelaşi contract.

Prin urmare, mandatarul este ţinut de îndeplinirea întocmai şi corespunzător a obligaţiilor stabilite prin mandat şi răspunde exclusiv pentru modul în care şi-a îndeplinit mandatul, în conformitate cu dispoziţiile art. 1539 C. civ. din 1864 şi ale art. 381 Codul comercial din 1887.

Contractul de mandat nu a fost încheiat exclusiv pentru ca mandatarul A.N.L. să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama mandantului, fiind în realitate un act juridic complex, prin care reclamantul A. (căsătorit cu B.), a împuternicit A.N.L. să îl reprezinte în relaţiile cu proiectantul şi cu antreprenorul general în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor, pentru ca acestea să fie realizate conform proiectului tehnic şi autorizaţiei de construire, precum şi pentru a utiliza sumele din conturile de avans şi de credit ale reclamanţilor în vederea recuperării cheltuielilor avansate de A.N.L. pentru deschiderea amplasamentului şi executarea lucrărilor, a cheltuielilor necesare pe parcursul execuţiei, precum şi a celorlalte costuri cuprinse în preţul locuinţei.

În ce priveşte modul de interpretare a obligaţiilor asumate de pârâta A.N.L. prin contractul de mandat, Înalta Curte, în acord cu jurisprudenţa conturată la nivelul instanţei supreme în cauze similare, reţine că, potrivit art. 1 din contractul de mandat încheiat la 05.05.2004, obligaţia asumată de mandatar este una de rezultat, părţile convenind, dincolo de orice echivoc, că A.N.L. se obligă să urmărească executarea şi finalizarea lucrărilor, la termen.

Caracterul complex şi interdependent al relaţiilor contractuale stabilite în scopul realizării proiectului Henri Coandă rezultă, de altfel, şi din preambulul contractului cu privire la cadrul legal în care a fost încheiat, contractul completându-se cu normele legale incidente (Legea nr. 152/1998 şi Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare).

Faţă de critica referitoare la încălcarea art. 969 alin. (1) C. civ., Înalta Curte reţine că, în aplicarea regulii de interpretare a contractului prevăzute de art. 970 alin. (2) C. civ. 1864, conform căreia convenţiile obligă "nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa", conţinutul obligaţiilor mandatarului A.N.L. trebuie determinat în mod sistematic, prin corelare cu dispoziţiile Legii nr. 152/1998 şi ale Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, cu modificările ulterioare, precum şi cu obligaţiile asumate de pârâtă prin complexul contractual la care a participat.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 2 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 152/1998, pentru dezvoltarea construcţiei de locuinţe la nivel naţional se înfiinţează Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiective (atribuţii), între altele, iniţierea şi/sau dezvoltarea, în condiţiile pieţei, a unor programe de construcţii de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

De asemenea, potrivit art. 1 alin. (2) lit. b) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 962/2001, astfel cum au fost modificate prin H.G. nr. 592/2006, Agenţia Naţională pentru Locuinţe coordonează constituirea şi atragerea de resurse de finanţare pe care le administrează în cadrul unor montaje financiare pentru dezvoltarea prin programe proprii a unor proiecte imobiliare pentru construirea de locuinţe proprietate privată prin credit ipotecar.

În realizarea acestor atribuţii, potrivit art. 5 din Legea nr. 152/1998, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este autorizată să efectueze toate operaţiunile imobiliare necesare construirii, finalizării şi predării către beneficiari a locuinţelor construite prin programele proprii.

Sensul noţiunii de "operaţiuni imobiliare" este clarificat prin art. 31 din Normele metodologice, fiind considerate astfel de operaţiuni încheierea, intermedierea şi gestionarea actelor juridice care au ca obiect bunuri imobile, de către Agenţia Naţională pentru Locuinţe, în cadrul unor programe proprii de construire, finalizare şi predare a locuinţelor către beneficiari.

O primă concluzie care se desprinde din analiza prevederilor legale anterior prezentate este aceea că obligaţiile A.N.L. depăşesc cadrul specific al unui simplu contract de mandat remunerat, pentru că aceste obligaţii nu se limitează la încheierea unor acte juridice pe seama beneficiarului, ci A.N.L. acţionează ca un adevărat dezvoltator imobiliar, cu atribuţii de coordonare a programului/proiectului imobiliar.

Obligaţiile A.N.L. nu se limitează nici la coordonarea executării lucrărilor de construire a imobilului, fără ca acestea să includă şi realizarea lucrărilor de infrastructură şi utilităţi.

În acest sens, art. 1 alin. (4) din Normele metodologice prevede că Agenţia Naţională pentru Locuinţe monitorizează sau, după caz, dezvoltă proiecte pentru viabilizarea terenurilor destinate construcţiilor de locuinţe, prin programe proprii sau prin programe guvernamentale. Cu privire la componenta lucrărilor de infrastructură şi utilităţi, dispoziţiile art. 2 alin. (4) din Normele metodologice impuneau ca dezvoltarea proiectelor imobiliare privind construirea de locuinţe prin credit ipotecar să se facă pe terenuri viabilizate sau a căror viabilizare se realizează corelat cu termenele de recepţie şi punere în funcţiune a locuinţelor.

Pentru asigurarea corelării programelor de investiţii în viabilizarea terenurilor cu programele de investiţii în construcţia de locuinţe, A.N.L. a încheiat contracte cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu alte persoane juridice.

Astfel, prin Convenţia privind realizarea ansamblului de locuinţe H. nr. 1909/2004, la art. 2 lit. b), A.N.L. s-a obligat să asigure contractarea şi realizarea locuinţelor finanţate prin credit ipotecar, în timp ce părţile cocontractante s-au obligat, potrivit atribuţiilor fiecăreia, să contribuie la realizarea lucrărilor şi investiţiilor pe componenta de infrastructură şi utilităţi, respectiv de viabilizare a terenurilor aferente locuinţelor. În exercitarea atribuţiei legale de coordonator şi dezvoltator al proiectului imobiliar, A.N.L. a fost desemnată conducător al Consiliului de coordonare desemnat prin convenţie să urmărească realizarea utilităţilor.

Cu alte cuvinte, obligaţiile de rezultat asumate de A.N.L. prin contractul de mandat, în calitate de dezvoltator şi coordonator al proiectului imobiliar, presupun executarea şi finalizarea lucrărilor pe cele două componente: (i) de construire propriu-zisă a locuinţelor şi (ii) de viabilizare a terenurilor din punct de vedere al infrastructurii şi utilităţilor, în termenul asumat prin contractul de construire.

În acest context legal şi convenţional, Înalta Curte reţine că obligaţiile stabilite de lege în sarcina Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, ce au constitut baza legală a încheierii contractului de mandat, au imprimat obligaţiilor contractuale o particularitate derivată din lege, având semnificaţia depăşirii sferei obligaţiilor de diligenţă ce se asumă în general de mandatar în cadrul unui raport juridic de mandat.

În consecinţă, argumentele anterior expuse impun concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat.

În ceea ce priveşte prejudiciul, instanţa constată că recurenta-pârâtă A.N.L. se limitează la afirmaţia potrivit căreia hotărârea atacată este nelegală, fără a indica vreun act normativ pretins a fi fost greşit aplicat. Cu toate acestea, având în vedere că recurenta neagă această consecinţă tocmai din perspectiva raţionamentului său raportat la natura obligaţiei sale, de diligenţă, şi nu de rezultat, în acord cu argumentele anterior expuse, care au dus la concluzia că obligaţiile asumate de Agenţia Naţională pentru Locuinţe în temeiul contractului de mandat în vederea urmăririi executării şi finalizării lucrărilor sunt de rezultat, şi nu de diligenţă, instanţa de recurs nu va putea reţine critica recurentei.

Prin urmare, având în vedere că, în aplicarea art. 14 din contractul de mandat, reclamanţii au solicitat repararea unui prejudiciu material compus din lipsa de folosinţă a locuinţei echivalentă cu chiria practicată pe piaţa liberă, ce înseamnă beneficiul nerealizat ("lucrum cessans"), instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 1084 din C. civ. de la 1864.

Totodată, fiind lipsiţi de prerogativele conferite de dreptul de proprietate, respectiv de atributul folosinţei locuinţei, evaluarea acestui prejudiciu prin raportare la nivelul chiriei practicate pentru un imobil dintr-un cartier similar era singura posibilă, din moment ce locuinţa nu a fost finalizată şi nu a fost predată beneficiarului în termenul convenit. Or, a pretinde acestuia din urmă să dovedească posibilitatea reală şi efectivă de a închiria un imobil nefinalizat (în amplasamentul Henri Coandă) este în mod evident o probă imposibilă.

În altă ordine de idei, criticile recurentei A.N.L. referitoare la dovada prejudiciului, prin raportare la raportul de expertiză întocmit în cauză nu constituie critici de nelegalitate, care să poată face obiect de analiză în cadrul recursului, ci reprezintă veritabile critici de netemeinicie, care presupun o reevaluare a probelor administrate şi stabilirea unor aspecte de fapt diferite, cu relevanţă asupra caracterului cert al prejudiciului.

Prin urmare, criticile subsumate motivelor prevăzute de art. 304 alin. (1) pct. 8 şi 9 C. proc. civ. sunt nefondate.

Constatând, aşadar, că nu poate fi reţinut niciunul din motivele de recurs invocate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1434/2021 din 4 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Cu privire la cererea formulată de intimatul-reclamant A., de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la filele x, respectiv, 78-79 din dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum total de 3332 RON.

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă F. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat, Înalta Curte constată că înscrisurile aflate la dosarul de recurs atestă efectuarea de către intimata-pârâtă F. S.A. a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 3570 RON.

Faţă de soluţia de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3332 RON şi la plata către intimata-pârâtă F. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3570 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei civile nr. 1434/2021 din 4 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE la plata către intimatul-reclamant A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3332 RON şi la plata către intimata-pârâtă F. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de 3570 RON.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 ianuarie 2022.