Abusiveness of CHF-denominated loan terms and currency risk clauses as mandatory norms excluded from EU consumer protection directive

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti la 24 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. şi D. S.A., au solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 2.1, teza a doua din Condiţiile speciale de creditare şi art. 2 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 septembrie 2008; art. 2.1, teza a doua din Condiţiile speciale de creditare şi art. 2 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 15 septembrie 2008 şi de art. 2.1, teza a doua din Condiţiile speciale de creditare şi art. 2 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2008 cu privire la dobânda variabilă "după împlinirea termenului de 6 luni, rata dobânzii este variabilă în funcţie de EURIBOR/LIBOR CHF/LIBOR/EUROBOR la şase luni la care se adaugă marja fixă în valoare de 3.9, rata dobânzii variabile la data semnării contractului este de 6.78%" şi să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contracte şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu; să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 2.2 din Condiţiile speciale de creditare şi art. 6 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 septembrie 2008; art. 2.2 din Condiţiile speciale de creditare, art. 6 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 15 septembrie 2008 şi de art. 2.2 din Condiţiile speciale de creditare şi art. 6 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2008 cu privire la dobânda penalizatoare de 15 p.p. pe an peste rata dobânzii şi să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contracte şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu; să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 2.3 din Condiţiile speciale de creditare şi art. 7 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 septembrie 2008; art. 2.3 din Condiţiile speciale de creditare şi art. 7 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 septembrie 2008 şi de art. 2.3 din Condiţiile speciale de creditare şi art. 7 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2008 cu privire la comisionul de acordare a creditului de 2.00% din valoarea totală a creditului şi să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contracte şi restituirea sumelor achitate cu acest titlu (1.335 CHF, 2.963,2 CHF, 977 CHF); să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 2.5 din Condiţiile speciale de creditare şi art. 9 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 septembrie 2008; art. 2.5 din Condiţiile speciale de creditare şi art. 9 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 15 septembrie 2008 şi de art. 2.5 din Condiţiile speciale de creditare şi art. 9 din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2008 cu privire la comisionul de rambursare anticipată a creditului de 3,50 % şi să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contracte; să constate caracterul abuziv al clauzelor de risc valutar prevăzute de art. VI, alin. (1) Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x/02.09.2008; art. VI, alin. (1) din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 15 septembrie 2008 şi de art. VI, alin. (1) din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2008 conform căruia rambursarea creditului se va face conform graficului de rambursare, grafic ce reţine că plata se va face în moneda în care a fost acordat creditul, respectiv CHF, şi, în consecinţă, să dispună stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF/RON la momentul semnării contractelor (2,1955 RON, 2,2779 RON şi 2,3886 RON) curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractelor de credit, şi să oblige pârâta la restituirea diferenţelor încasate peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor; să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. VIII, alin. (1) pct. 12 şi alin. (2) din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 septembrie 2008; art. VIII, alin. (1), pct. 12 şi alin. (2) din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 15 septembrie 2008 şi de art. VIII, alin. (1), pct. 12 şi alin. (12) din Condiţiile Generale de creditare din contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2008 cu privire la faptul ca împrumutaţii "îşi exprimă în scris acordul expres şi neechivoc ca datele cu caracter personal şi date cu caracter special înregistrate pe numele nostru, furnizate de noi, E. S.A., să fie transferate către D. [...]" şi că "împrumutatul recunoaşte dreptul băncii de a transfera/nova/delega/cesiona/oricărei persoane [...]" şi să dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contracte; să oblige pârâtele la plata dobânzii legale aferente sumelor achitate în baza clauzelor abuzive calculată pentru sumele ce urmează a fi restituite de la data plăţii lor şi până la data achitării efective a debitului; să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 109 din 10 ianuarie 2019, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a declinat soluţionarea cauzei privind contractul de credit nr. x din 2 septembrie 2008 şi contractul de credit nr. x din 15 septembrie 2008 în favoarea Tribunalului Bucureşti. A disjuns capătul de cerere privind contractul de credit nr. x din 2 octombrie 2008.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2018.

Prin sentinţa civilă nr. 332 din 16 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 277/2022 din 17 februarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând instanţei să caseze hotărârea atacată.

Motivele de recurs invocat sunt, în esenţă, următoarele:

Autorii căii de atac afirmă că nu au fost respectate dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în sensul că instanţa de apel, în mod greşit, a constatat că prevederile contractuale în discuţie nu sunt abuzive deoarece nu au fost îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de lege. Astfel, susţin recurenţii, curtea de apel a constatat în mod corect lipsa negocierii, dar nu a reţinut existenţa dezechilibrului semnificativ şi lipsa bunei-credinţe. Mai susţin că analiza clauzelor este superficială şi că motivarea este contradictorie şi străină de natura cauzei, doar primul paragraf având legătură cu cele invocate în cererea de chemare în judecată.

Recurenţii-reclamanţi menţionează că nu au fost informaţi cu privire la scopul perceperii comisionului de acordare, iar curtea de apel nu a analizat justeţea acestui comision.

Autorii căii de atac arată că a fost analizată greşit şi clauza referitoare la cesiunea de creanţă, motivarea fiind contradictorie, deoarece pe de o parte, curtea de apel a reţinut că recurenţii şi-au dat acordul cu privire la respectiva clauză, iar, pe de altă parte, a constatat că datele persoanelor fizice au fost transmise către o persoană juridică din străinătate care nu îndeplinea condiţiile legale pentru a prelua creanţa. Mai arată că motivarea curţii de apel este succintă şi referitor la clauzele care reglementează dobânda penalizatoare, comisionul de rambursare anticipată şi riscul valutar şi că instanţa de apel nu a ţinut cont de statuările CJUE din Cauza C-186/16 Andriciuc în sensul că ar fi trebuit să analizeze caracterul abuziv al clauzei de risc valutar deoarece banca nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare. Susţin că a fost greşit aplicat principiul nominalismului şi că prevederea contractuală nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinărilor depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 277/2022 din 17 februarie 2022 şi s-a fixat termen pentru judecarea acestuia la 5 aprilie 2023, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte va respinge criticile prin care recurenţii-reclamanţi susţin că motivarea curţii de apel este superficială, contradictorie şi străină de natura pricinii întrucât instanţa de apel a examinat motivele de apel astfel cum au fost formulate şi a analizat dacă sunt îndeplinite sau nu condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv al fiecărei clauze contestate de reclamanţi. Cu titlu prealabil, curtea de apel a observat că intimatele nu au răsturnat prezumţia de nengociere a contractelor de credit, acestea având un format prestabilit. În) continuare, instanţa de apel a aplicat dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi a constatat că nu a existat un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului şi nici banca nu a manifestat rea-credinţă pentru nici una din situaţiile vizate de prevederile contractuale defăimate de reclamanţi. Nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi analizat suficient fiecare aspect contestat şi nici că ar fi construit o motivare străină de natura cauzei de vreme ce aceasta a indicat numerele articolelor din Condiţiile speciale şi generale de creditare aferente contractelor nr. x din 2 septembrie 2008 şi nr. x din 15 septembrie 2008, a citat textele respectivelor articole şi a examinat pe rând clauzele referitoare la dobânda variabilă, dobânda penalizatoare, comisionul de acordare, comisionul de rambursare anticipată, riscul valutar şi posibilitatea cesiunii de creanţă. Raţionamentul curţii de apel este coerent, iar argumentele dezvoltate susţin în mod logic soluţia din dispozitiv.

Ca urmare, instanţa supremă apreciază că sunt îndeplinite exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. întrucât curtea de apel s-a raportat la situaţia de fapt din dosar, iar hotărârea nu cuprinde argumente străine de natura cauzei. Faptul că instanţa de apel a pronunţat o soluţie care îi nemulţumeşte pe recurenţii-reclamanţi nu echivalează cu lipsa motivării sau cu existenţa unei motivări contradictorii.

Art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenţii susţin că nu au fost corect analizate condiţiile pentru existenţa caracterului abuziv deoarece curtea de apel a aplicat corect prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 în sensul că a constatat că prevederile contractelor nu au fost negociate şi a trecut la analiza celorlalte condiţii impuse de lege pentru determinarea caracterului abuziv, respectiv existenţa dezechilibrului semnificativ şi a relei-credinţe a prestatorului de servicii.

Prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13 pentru a se stabili caracterul abuziv al unei clauze contractuale, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Din examinarea conţinutului clauzelor în discuţie şi ţinând cont şi de situaţia de fapt, curtea de apel a concluzionat că nu este îndeplinită nici una din celelalte condiţii şi ca urmare, în mod corect a reţinut că niciuna din aceste prevederi nu are caracter abuziv.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenţii-reclamanţi susţin caracterul abuziv al clauzei ce stipulează comisionul de acordare deoarece curtea de apel a reţinut că din denumirea acestuia rezultă cu claritate care este contraprestaţia băncii, iar recurenţii au putut aprecia impactul economic al achitării acestui comision, cu atât mai mult cu cât a fost plătit la momentul tragerii creditului.

Instanţa supremă notează că în apel au fost corect aplicate statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-621/17 Kiss, în sensul că simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul unui comision de acordare sau de administrare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Criticile prin care recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel nu a ţinut cont de statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-186/16 Andriciuc în sensul că ar fi trebuit să analizeze caracterul abuziv al clauzei de risc valutar şi că a aplicat greşit principiul nominalismului vor fi înlăturate.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19 Şerban, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel că în contractele de credit se prevede obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). Această clauză reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor de vreme ce recurenţii-reclamanţi s-au obligat prin contractele de credit să restituie creditele în aceeaşi valută.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractuale în discuţie nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Înalta Curte nu va avea în vedere afirmaţiile recurenţilor referitor la nerespectarea de către pârâtă a obligaţiei de informare la momentul încheierii contractului cu privire la evoluţia cursului valutar, la aprecierea bunei-credinţe, la moneda în care a fost efectiv încasat împrumutul şi la existenţa acordului recurenţilor-reclamanţi cu privire la transferul datelor personale deoarece acestea sunt aspecte de fapt care nu mai pot fi aduse în discuţie în cadrul controlului de nelegalitate din recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 277/2022 din 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 277/2022 din 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2023.