Contractual liability for expropriated lease improvements and rent: appeal dismissed as unfounded, upholding statute of limitations defense

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 24 septembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantele A., B. S.R.L. şi C., toate prin lichidator judiciar D.., au chemat în judecată pe pârâţii E., F. şi G., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 311.350 euro către reclamanta A. S.R.L., din care 262.750 euro reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor şi amenajărilor imobilului din Bucureşti, str. x, şi suma de 48.600 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor, încheiate cu H. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L.; a sumei de 49.350 euro către reclamanta C. S.R.L. reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor cu I. S.R.L., J. S.R.L. şi K. S.R.L. şi până la data finalizării acestora; a sumei de 109.600 euro către reclamanta B. S.R.L. reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor cu L. S.R.L., M. S.R.L. şi N. S.R.L. şi O. S.R.L., P. S.R.L. şi Q. S.R.L., până la data finalizării acestora; cu cheltuieli de judecată.

La 16 septembrie 2015 reclamanta A. S.R.L. şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat plata sumei de 43.200 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor încheiate cu H. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L.

Prin întâmpinarea formulată, pârâţii E., F. şi G. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. şi C. S.R.L. prin lichidator judiciar D..

Prin sentinţa civilă nr. 2663/2017 din 28 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. şi C. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. şi a respins acţiunea formulată de reclamantele B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. şi C. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. ca fiind introdusă de persoane lipsite de legitimare procesuală activă; a admis, în parte, acţiunea, astfel cum aceasta a fost precizată, şi a obligat pârâţii să plătească reclamantei A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. suma totală de 999.358 RON, reprezentând contravaloare îmbunătăţiri şi amenajări efectuate de aceasta la imobilul situat în Bucureşti şi echivalentul în RON, în funcţie de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR la data plăţii efective, al sumei de 14.400 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de aceasta, ca urmare a rezilierii contractelor de închiriere încheiate cu H. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L. A obligat pârâţii să plătească reclamantei A. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L., toate prin lichidator judiciar D.. şi pârâţii F., G., în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitori ai defunctei pârâte E. (decedată la 30 aprilie 2018) au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 1234 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. şi de pârâţii F., G. şi E., prin moştenitor G. împotriva sentinţei civile nr. 2663 din 28 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014. A anulat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor B. S.R.L. şi C. S.R.L. A schimbat sentinţa, respingând acţiunea ca prescrisă, în tot, şi a obligat reclamantele la plata în solidar către apelantul F. a sumei de 8.666 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantele A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. au declarat recurs.

Prin decizia nr. 1041 din 20 aprilie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L., B. S.R.L. şi C. S.R.L., prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1234 din 9 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o, în parte, doar în ceea ce priveşte apelul pârâţilor şi a dispus trimiterea spre o nouă judecată. A menţinut, în rest, dispoziţiile deciziei atacate referitoare la admiterea apelului reclamantelor.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că instanţele de fond au fost învestite cu o acţiune în răspundere contractuală, formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care chiriaşul a solicitat obligarea locatorului la daune interese, constând în contravaloarea unor îmbunătăţiri aduse imobilului închiriat şi a fructelor civile pe care le-ar fi cules, prin contracte de sublocaţiune, ca urmare a neîndeplinirii sau a executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce le incumbau pârâţilor-proprietari. Totodată, reclamantele B. S.R.L. şi C. S.R.L. au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, pentru repararea prejudiciului cauzat prin neîncasarea chiriilor cuvenite, din subînchirierea imobilelor ce făceau obiectul contractului de locaţiune intervenit între prima reclamantă şi pârâţi.

A mai reţinut că pârâţii au invocat au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune prin cererea de apel, susţinând, în esenţă, că pretinsele îmbunătăţiri aduse imobilelor închiriate au fost edificate în perioada 2005 - 2009 şi că, prin urmare, de la data edificării acestora curge termenul de prescripţie a acţiunii în reparare prejudiciu, aceasta fiind data când titularul dreptului a cunoscut naşterea lui. Faţă de faptul că instanţa de apel a constatat că, fie de la data de 21 martie 2011 (data transmiterii unei notificări către pârâţi de reclamanta A. S.R.L.), fie cel mai târziu la 5 septembrie 2011, reclamantele aveau cunoştinţă de elementele minime pe care se fundamentează dreptul acestora de a acţiona în justiţie, instanţa supremă a constatat că soluţia din apel s-a fundamentat pe motive de fapt şi de drept ce nu au fost invocate prin cererea de apel şi nici nu au fost supuse, de către instanţă, din oficiu, dezbaterii contradictorii a părţilor, fiind astfel încălcate prevederile art. 14 alin. (5) şi (6), art. 13 alin. (3) şi art. 22 alin. (4) teza ultimă C. proc. civ.. A reţinut că vătămarea cauzată reclamantelor prin nerespectarea cerinţelor legale este evidentă, câtă vreme acestea nu au putut invoca, în apărare, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei reglementată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Noul C. civ., motiv pentru care a admis recursul declarat de reclamante şi a casat, numai în parte, decizia nr. 1234 din 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, urmând a dispune trimiterea, spre o nouă judecată, a apelului pârâţilor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2014*.

Prin decizia civilă nr. 1990 din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâţii F. şi G. împotriva sentinţei civile nr. 2663 din 28 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2014 şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins acţiunea ca prescrisă. A obligat reclamantele în solidar la plata către pârâţi a sumei de 8.666 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamantele A., B. S.R.L. şi C., toate prin lichidator judiciar D.., au declarat recurs, solicitând instanţei să admită calea de atac formulată şi să caseze decizia atacată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarele căii de atac afirmă că instanţa de apel a pus în discuţia părţilor excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune astfel cum a fost invocată de pârâţi prin motivele de apel, dar că aceştia au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 2005-2009, nu pentru perioada la care se referă cererea de chemare în judecată, începând cu 21 martie 2011, data la care pârâţii au comunicat recurentelor decizia definitivă de expropriere.

Recurentele-reclamante arată că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ. şi afirmă că în cauză sunt incidente prevederile art. 2537 C. civ. referitoare la întreruperea termenului de prescripţie. Apreciază că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale prevăzute de art. 1350 C. civ. deoarece pârâţii nu au comunicat recurentelor existenţa dosarului de expropriere şi nu au anunţat nici R. S.A. despre existenţa contractelor de închiriere. Afirmă că au existat autorizaţii de construire provizorii şi susţin că instanţa de apel nu a interpretat corect declaraţiile de martor administrate în cauză.

Recurentele-reclamante au indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 1990 din 16 noiembrie 2021 şi s-a fixat termen pentru judecarea acestuia la 5 aprilie 2023, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, instanţa supremă constată că susţinerile recurentelor relativ la determinarea greşită de către curtea de apel a perioadei pentru care pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la obiectul cererii de chemare în judecată pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 22 din acelaşi cod.

Potrivit textului de lege menţionat mai sus, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care autoarele căii de atac invocă nerespectarea limitelor învestirii întrucât curtea de apel a analizat numai apelul pârâţilor potrivit indicaţiilor din decizia pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, cu observarea dispoziţiilor art. 478 alin. (2) şi ale art. 22 alin. (6) C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat că se impune analizarea cu prioritate a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva dreptului reclamantelor de a angaja răspunderea civilă a pârâţilor pentru acoperirea prejudiciului pe care reclamantele l-au suferit ca urmare a imposibilităţii de a recupera contravaloarea îmbunătăţirilor şi amenajărilor aduse spaţiilor comerciale sau de a ridica bunurile din interiorul acestora. Cu alte cuvinte, potenţiala paguba pe care reclamantele susţin că au suferit-o ca urmare a exproprierii spaţiilor comerciale şi încetării contractelor de închiriere nu s-a născut ca urmare a efectuării îmbunătăţirilor şi amenajărilor, la momentul sau în perioada în care acestea au fost edificate, ci ca urmare a intervenirii exproprierii care a făcut imposibilă utilizarea respectivelor spaţii comerciale.

Faptul că instanţa de apel a punctat distincţia dintre perioada în care reclamantele au efectuat cheltuielile pentru amenajarea terenului şi construcţiilor şi momentul naşterii dreptului material la acţiune nu reprezintă o depăşire a limitele învestirii, ci o manifestare a rolului activ al judecătorului, astfel cum este consfinţit de lege.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2539 alin. (2) C. civ., deşi în cauză ar fi fost incident art. 2537 din acelaşi cod, întrucât din modul de redactare a textelor rezultă că intenţia legiuitorului a fost ca ele să fie aplicate coroborat. Art. 2537 menţionează cazurile de întrerupere a cursului prescripţiei, printre care la alin. (2), "introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare." Articolele următoare de la art. 2538 la art. 2540 detaliază care sunt condiţiile particulare în care operează întreruperea pentru fiecare caz.

Astfel, din interpretarea coroborată a art. 2537 alin. (2) şi art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. rezultă că prescripţia va fi întreruptă şi în situaţia în care cererea de chemare în judecată fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, cu condiţia însă ca noua cerere să fie admisă.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat corect prevederile art. 2539 alin. (2) C. civ. în sensul că a stabilit care este succesiunea acţiunilor formulate de reclamante, momentele la care au fost depuse şi data la care prima acţiune a fost anulată în mod definitiv, a constatat că a doua acţiune a fost formulată în termenul de 6 luni şi a analizat temeinicia pretenţiilor deduse judecăţii prin cea de-a doua cerere. Curtea de apel a verificat dacă sunt întrunite condiţiile răspunderii civile, a constatat, între altele, că pârâţii nu au săvârşit nicio faptă ilicită şi a respins a doua acţiune ca prescrisă. Astfel a dat eficienţă textului de lege, apreciindu-se că cererea anterioară de chemare în judecată nu a întrerupt cursul prescripţiei întrucât nu a fost îndeplinită condiţia ca noua cerere să fie admisă.

Nu vor fi analizate susţinerile referitoare la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile contractuale şi delictuale deoarece autoarele căii de atac nu formulează veritabile critici de nelegalitate, ci contestă modul în care curtea de apel a apreciat asupra probatoriului (înscrisuri şi declaraţii de martori) şi a stabilit situaţia de fapt. Momentul în care au fost notificate reclamantele cu privire la expropriere, succesiunea şi obiectul contractelor de închiriere încheiate de reclamante, amenajările efectuate de acestea sunt aspecte de netemeinicie care nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs al cărei rol este să efectueze un control de legalitate şi să examineze conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante A. prin lichidator judiciar D.., B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. şi C. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1990 din 16 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante A. prin lichidator judiciar D.., B. S.R.L. prin lichidator judiciar D.. şi C. prin lichidator judiciar D.. împotriva deciziei civile nr. 1990 din 16 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2023.