Borrowers' CHF loan unfair-terms challenge rejected: fixed rate stands, currency-risk and fees upheld

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 25 noiembrie 2016 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună constatarea nulităţii clauzelor de la art. 5.2 şi art. 5.3 privind modul de calcul al dobânzii, din cuprinsul contractului de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 11 aprilie 2008 încheiat între reclamanţi şi pârâta C. S.A., având în vedere că aceste clauze au fost declarate abuzive prin sentinţa nr. 5316/2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, sentinţă rămasă definitivă ce produce efecte erga omnes; ca urmare a constatării nulităţii clauzelor prevăzute la art. 5.2 şi art. 5.3 din contract, să se dispună obligarea băncii ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a sentinţei ce se va pronunţa, să pună la dispoziţie reclamanţilor un act adiţional la contractul de credit, sub sancţiunea plăţii de daune-cominatorii de 200 RON pe fiecare zi de întârziere, prin intermediul căruia clauzele abuzive de la art. 5.2 şi art. 5.3 referitoare la modalitatea de calcul a dobânzii să fie înlocuite cu noi clauze, aliniate prevederilor legale în vigoare referitoare la modul de stabilire al dobânzii în contractele de credit cu consumatorii, în sensul că dobânda este una variabilă (în funcţie excluside variaţia indicelui Libor), fiind compusă din marja fixă a băncii de 4.1767 pp + Libor la 3 Luni, această dobândă urmând a fi aplicabilă pe toată perioada de valabilitate a contractului de la data acordării acestuia; obligarea pârâtei la restituirea către reclamanţi a sumei de 18.086,23 CHF, încasată de către bancă fără a ţine cont de variaţia indicelui Libor, de la data primei rate de plată şi până la data formulării cererii de chemare în judecată, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale ce va curge până la data plăţii efective, pentru suma de 18.086,23 CHF; constatarea caracterului abuziv al clauzelor inserate la art. 9.1, art. 9,2, art. 9.3 şi art. 9.4 din contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii acestora; ca urmare a constatării nulităţii prevederilor contractuale indicate la punctul 4, să se dispună obligarea pârâtei la îngheţarea cursului de schimb valutar RON-CHF, pentru efectuarea plăţilor, la valoarea de la data semnării contractului, respectiv la valoarea de 2,3926 RON/1CHF, precum şi obligarea pârâtei la calcularea ratelor aferente contractului de credit la valoarea cursului valutar 1CHF/RON de la data semnării contractului de credit (2,3926 RON/1CHF), respectiv obligarea acesteia la rambursarea diferenţelor în plus rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul de 2,3926 RON/1CHF valabil la data încheierii contractului şi cursul RON-CHF şi cursul valutar RON-CHF valabil la data scadentă a fiecărei rate, plus dobânda legală aferentă acestor sume plătite în plus (reclamanţii au precizat că suma plătită în plus, ca urmare a diferenţei de curs valutar, este de 65.387,65 RON); constatarea caracterului abuziv şi, prin urmare, constatarea nulităţii clauzei de la art. 6.1 lit.

b) privind comisionul de acordare a creditului şi a clauzei de la art. 6.1 lit.

c) privind comisionul de rambursare anticipată; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4959 din 27 aprilie 2017, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2683/2017 din 29 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor inserate la art. 5.2 şi art. 5.3 din contractul de credit nr. x/1000/9003 din 11 aprilie 2008, în varianta sa iniţială şi a obligat pârâta la restituirea către reclamanţi a diferenţei dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 6,99% pe an, iniţial convenită, de la data încheierii contractului până la data pronunţării la care se adaugă dobânda legală calculată de la data fiecărei plăţi până la achitarea efectivă; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din Camera de Consiliu din 3 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de îndreptare eroare materială formulată de reclamanţi şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în dispozitivul sentinţei civile nr. 2683 din 29 iunie 2017, în sensul că se va menţiona "ambii reclamanţi", în loc de "ambii apelanţi"; a respins cererea de lămurire, ca neîntemeiată.

Reclamanţii A. şi B. au formulat apel împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 29 iunie 2017 şi a încheierii din 3 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 2452 din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate cererile de apel formulate de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 29 iunie 2017 şi a încheierii din 3 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A. şi B..

Prin decizia nr. 782 din 30 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B., a casat decizia şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că fiind întemeiate criticile subsumate pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu a fost cercetat motivul de apel prin care reclamanţi au solicitat, urmare a constatării nulităţii clauzelor de la art. 5.2 şi art. 5.3 din contractul de împrumut pentru nevoi personale nr. x din 11 aprilie 2008, să fie obligată pârâta ca, în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, să pună la dispoziţia împrumutaţilor un act adiţional la contract. A mai reţinut ca fiind întemeiată susţinerea reclamanţilor, potrivit căreia instanţa de apel a soluţionat cauza în considerarea altor temeiuri de fapt şi de drept decât cele indicate de reclamanţi prin cererea introductivă. Înalta Curte a apreciat că nu se mai impune analiza criticilor reclamanţilor vizând aplicarea greşită a legii şi a pus în vedere curţii de apel ca, în cadrul noii judecăţi, să ţină cont de dezlegarea dată de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin hotărârea pronunţată la data de 9 iulie 2020 în cauza C-81/19 (NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., în măsura în care va aprecia că răspunsurile date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene la întrebările preliminare sunt de natură a influenţa soluţia ce urmează a fi dată în cauză asupra apelurilor reclamanţilor.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2017*.

Prin decizia civilă nr. 2236 din 16 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 29 septembrie 2017 şi a încheierii din 3 noiembrie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A. şi B., solicitând instanţei să caseze hotărârea atacată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanţe de acelaşi grad.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Autorii căii de atac afirmă, cu privire la soluţia de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017, că motivarea deciziei este contradictorie şi străină de natura cauzei, încalcă normele de drept material care guvernează contractele de credit şi legislaţia consumatorului şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 5316/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015. Astfel, autorii căii de atac apreciază că statuarea curţii de apel în sensul că prin anularea clauzelor art. 5.2 şi art. 5.3 din contractul de credit s-a transformat dintr-un contract cu dobândă variabilă într-un contract cu dobândă fixă este străină obiectul cauzei şi de înţelegerea părţilor, aspect dovedit de celelalte prevederi contractuale şi de corespondenţa părţilor. Arată că această statuare este şi contradictorie deoarece pe de o parte, curtea de apel a reţinut că nu poate interveni în relaţia dintre părţi şi nu poate obliga intimata la încheierea unui act adiţional, iar pe de altă parte a modificat contractul, transformându-l într-unul cu dobândă fixă. Susţin că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 5316/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015 atunci când a reţinut că banca avea dreptul de a încasa constant aceeaşi dobândă de 6,99% şi că recurenţii nu au suferit niciun prejudiciu material.

Referitor la respingerea apelului promovat împotriva sentinţei civile nr. 2683 din 29 iunie 2017 privind modul de soluţionare al petitelor 2, 3, 4, 5 şi 6 din cererea de chemare în judecată, autorii căii de atac susţin că decizia recurată conţine o motivare străină de natura cauzei întrucât nu ţine cont de faptul că formula de calcul a dobânzii solicitată de recurenţi se bazează pe valoarea dobânzii iniţiale din contract şi pe valoarea indicelui Libor de la data încheierii contractului. Arată că motivarea este şi contradictorie referitor la intervenţia instanţei în contract şi că se încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 5316/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Recurenţii-reclamanţi consideră că prevederile art. 9.1, 9.2, 9.3 şi 9.4 din contract au caracter abuziv, fiind dovedită condiţia dezechilibrului contractual determinat de creşterea cursului de schimb RON-CHF de la data încheierii contractului până la data formulării recursului. Invocă puterea de lucru judecat a unor hotărâri pronunţate într-o speţă similară, cum ar fi decizia nr. 729/2017 a Curţii de Apel Cluj, şi susţine că instanţa de apel nu a arătat de ce nu a luat în considerare anumite argumente legate de aplicabilitatea art. 1578 C. civ.

Cu privire la soluţia pe motivele de apel referitoare la comisionul de administrare şi de rambursare anticipată, autorii căii de atac apreciază că respectivele clauze nu au un caracter clar şi inteligibil în accepţiunea statuărilor din Cauza C-186/16 Andriciuc întrucât nu sunt menţionate serviciile prestate de bancă, iar comisionul este calculat raportat exclusiv la cuantumul creditului. Mai susţin că motivarea este contradictorie şi că a fost încălcată puterea de lucru judecat a deciziei nr. 4075/2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

Recurenţii-reclamanţi au indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs şi a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Părţile nu au depus puncte de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 8 februarie 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi împotriva deciziei civile nr. 2236 din 16 decembrie 2021 şi s-a fixat termen pentru judecarea acestuia la 5 aprilie 2023, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant şi excepţia nulităţii întâmpinării invocate de apărătorul recurenţilor-reclamanţi la termenul de la 5 aprilie 2023, Înalta Curte constată că potrivit dispoziţiilor art. 205 C. proc. civ., sancţiunea nulităţii nu este prevăzută de lege. În lipsa unui element din cuprinsul întâmpinării sau în cazul în care nu este îndeplinită o condiţie de formă extrinsecă, cum ar fi lipsa dovezii calităţii de reprezentant a persoanei care a semnat actul de procedură, sancţiunea care intervine este decăderea pârâtului din dreptul de a mai formula apărări sau invoca excepţii, în afara celor de ordine publică. Astfel, instanţa, cu ocazia examinării fondului recursului şi având în vedere că nu au fost invocate excepţii de ordine publică, nu va avea în vedere susţinerile intimatei din cuprinsul întâmpinării.

Referitor la recurs, instanţa supremă va înlătura criticile prin care autorii căii de atac arată că motivarea pentru care a fost respins apelul formulat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017 a Tribunalului Bucureşti este străină de natura cauzei şi contradictorie deoarece, cu ocazia unei noi judecăţi, curtea de apel a constatat că dispozitivul sentinţei civile nr. 2683/2017 din 29 iunie 2017 este clar şi stabileşte obligaţia pârâtei de a restitui reclamanţilor diferenţa dintre dobânda efectiv achitată şi cea datorată conform ratei de 6,99% pe an, iniţial convenită, de la data încheierii contractului până la data pronunţării, la care se adaugă dobânda legală. De asemenea, vor fi înlăturate criticile prin care se susţine că soluţia pronunţată asupra acestui apel încalcă normele de drept material şi autoritatea de lucru judecat a sentinţei nr. 5316/2015 deoarece potrivit dispoziţiilor art. 443 C. proc. civ., părţile pot cere instanţei lămurirea dispozitivului în situaţia în care există dubii cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea sa. Autorii căii extraordinare de atac aduc în discuţie aspecte legate de soluţia data de curtea de apel în urma analizării apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2683/2017 din 29 iunie 2017, fără a se raport la considerentele pentru care instanţa de apel a respins apelul formulat împotriva încheierii din 3 noiembrie 2017. Or, în cadrul procedurii speciale a lămuririi de dispozitiv, părţile nu pot solicita instanţei reformarea hotărârii pronunţate asupra fondului litigiului.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se susţine că motivarea este străină de natura cauzei şi contradictorie în ceea ce priveşte respingerea apelului declarat împotriva sentinţei civile nr. 2683/2017 din 29 iunie 2017 întrucât din considerentele hotărârii recurate reiese că au fost respectate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, în acord cu cele statuate prin sentinţa civilă nr. 5316 din 29 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a - contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 14 din 10 februarie 2016 în urma respingerii apelurilor de către Curtea de Apel Bucureşti, instanţa de apel a apreciat ca fiind corectă soluţia tribunalului de a constata nulitatea clauzelor prevăzute la art. 5.2 şi art. 5.3 din contractul de credit. Analizând conţinutul contractului, instanţa de apel a constatat că în lipsa celor două clauze anulate şi a oricărei alte prevederi contractuale referitoare la formula de calcul a dobânzii, rămân aplicabile dispoziţiile art. 5.1 care stipulează un procent fix al dobânzii, de 6,99% pe an. A mai precizat instanţa de apel că nu se poate modifica conţinutul contractului pe cale judiciară, motiv pentru care a apreciat ca fiind corectă soluţia de admitere în parte a cererii de chemare în judecată referitor la restituirea sumelor încasate în plus de bancă cu titlu de dobândă şi de respingere a capătului de cerere referitor la semnarea actului adiţional. Se constată că este corect raţionamentul instanţei şi legat de respingerea apelului prin raportare la analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 9.1 - art. 9.4 din contract întrucât este logică înlănţuirea argumentelor prezentate de curtea de apel, plecând de la analiza statuărilor din Cauza C-81 Şerban şi concluzionând că respectivele prevederi contractuale reflectă principiul nominalismului, reglementat de art. 1578 C. civ., motiv pentru care sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000. Cu privire la comisionul de acordare şi la cel de rambursare anticipată, curtea de apel examinează succesiv condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, reţine caracterul nenegociat al contractului, dar constată că nu este îndeplinită condiţia dezechilibrului semnificativ, indicând punctual argumentele care sprijină această soluţie.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi a limitelor de casare impuse de instanţa de recurs în primul ciclu procesual şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat a altei hotărâri.

Instanţa supremă nu va reţine criticile prin care se susţine că prin decizia curţii de apel a fost nesocotită autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 5316 din 29 iulie 2015 întrucât curtea de apel a dat eficienţă soluţiei pronunţate de Tribunalul Bucureşti în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 5.2 şi 5.3 din contractul de credit în sensul că a menţinut soluţia de anulare a acestor clauze şi, în acelaşi timp, a constatat că prin respectiva sentinţă nu a fost obligată banca să le înlocuiască cu altele prin care să se stabilească o dobândă variabilă şi o anumită formulă de calcul.

Vor fi înlăturate şi criticile prin care se arată că prin respingerea apelului în ceea ce priveşte capetele de cerere prin care s-a solicitat constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar s-ar fi încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 729/2017 a Curţii de Apel Cluj şi a deciziei nr. 4075/2015 a Tribunalului Bucureşti deoarece autorii căii de atac invocă în realitate o eventuală putere de lucru judecat a unor hotărâri din alte procese, fără a argumenta existenţa identităţii de părţi, cauză şi obiect şi nici legătura dintre litigii. Împrejurarea că într-o decizie de speţă, o altă instanţă a dat o interpretare diferită aceloraşi chestiuni, interpretare pe care recurenţii o consideră favorabilă, nu justifică reformare deciziei atacate pe temeiul invocat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurenţii susţin că a fost greşit aplicat principiul nominalismului şi că au fost încălcate normele de drept material referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzei care prevede comisionul de acordare.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care se arată că nu au fost respectate dispoziţiile art. 1578 C. civ. întrucât în sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva Smart Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

Totodată, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Andriciuc, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Prin hotărârea nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19 Şerban, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

Totodată, în hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri, iar faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive".

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că în mod corect a reţinut curtea de apel că în contractul de credit se prevede obligaţia împrumutaţilor de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF). Această clauză reflectă principiul nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864 în conformitate cu care "obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor de vreme ce recurenţii-reclamanţi s-au obligat prin contractul de credit să restituie împrumutul în aceeaşi valută.

Astfel, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauzele contractuale în discuţie nu pot forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Instanţa supremă va înlătura şi susţinerile prin care se solicită revizuirea efectelor contractului de credit în sensul îngheţării cursului de schimb RON-CHF la cursul de la data semnării contractului şi recalcularea ratelor de credit denominarea în moneda naţională întrucât aceste solicitări ale recurenţilor tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voinţă al părţilor, demers care nu este permis nici de prevederile legale şi nici de jurisprudenţa europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

Faţă de respingerea motivului de apel referitor la constatarea caracterului abuziv al art. 9.1 - art. 9.4 din contractul de credit şi la solicitarea de îngheţare a cursului valutar şi recalcularea ratelor de credit, este logică şi corectă soluţia curţii de apel de respingere a apelului relativ la capătul de cerere privind restituirea sumelor încasate ca urmare a diferenţelor de curs valutar.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenţii-reclamanţi susţin caracterul abuziv al clauzei ce stipulează comisionul de acordare deoarece curtea de apel a reţinut, în esenţă, că din denumirea acestuia rezultă cu claritate care este contraprestaţia băncii, iar recurenţii au putut aprecia impactul economic al achitării acestui comision, cu atât mai mult cu cât a fost perceput o singură dată.

Instanţa supremă notează că în apel au fost corect aplicate statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-621/17 Kiss, în sensul că simpla împrejurare că respectiva clauză contractuală nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestuia "nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenţi, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă." Prin aceeaşi decizie, instanţa europeană a reţinut că "cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul unui comision de acordare sau de administrare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză."

Înalta Curte nu va analiza aspectele de fapt legate de corespondenţa purtată de părţi ulterior pronunţării sentinţei civile nr. 5316 din 29 iulie 2015 şi nici susţinerile recurenţilor prin care se invocă cu titlu formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret care este norma de drept material vizată şi în ce sens nu a fost respectată.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2236 din 16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2236 din 16 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2023.