Cassation annulled for failure to frame valid legal grounds in challenge to contractual advance restitution

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 13 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 250.800 RON, reprezentând contravaloarea avansului achitat pârâtei, conform contractului de prestări servicii nr. x/10.09.2015 şi a facturii nr. x/09.11.2015, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1345 şi următoarele din C. civ. (2009).

Prin întâmpinare, pârâta C. S.R.L. a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca nefondată. În subsidiar, în cazul în care va cădea în pretenţii, a solicitat, în temeiul art. 72 din C. proc. civ., chemarea în garanţie a societăţii D. S.R.L. care, prin contractul nr. x/10.09.2015 şi-a asumat obligaţia de a presta lucrări de montaj şi punere în funcţiune instalaţii de ardere şi automatizare la cuptoare tehnologice la E., Yemen pentru suma de 170.000 RON ce a reprezentat avans în temeiul acestui contract.

La 27 octombrie 2017, reclamanta A. S.R.L. a depus cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a precizat că înţelege să invoce şi să-şi întemeieze în drept cererea pe dispoziţiile legale privitoare la răspunderea civilă contractuală, arătând că, atâta timp cât a plătit avansul prevăzut de art. 5 din contractul de prestări servicii nr. x/10.09.2015, iar pârâta în mod culpabil nu a îndeplinit în contraprestaţie niciuna dintre obligaţiile asumate conform art. 3 din contract, consideră că solicitarea sa este întemeiată atât în fapt, cât şi în drept.

La 22 noiembrie 2017, pârâta C. S.R.L. a formulat precizare şi completare a cererii de chemare în garanţie, arătând, în esenţă, că adevăratul beneficiar al avansului achitat de reclamantă a fost D. S.R.L. şi, prin urmare, acesta ar trebui să plătească avansul solicitat. A mai arătat că se poate considera că, între părţi, a intervenit o înţelegere prin care plata finală să se facă de fapt către D. S.R.L., de aici şi succesiunea de contracte încheiate între părţi şi succesiunea de plăţi, iar, în cazul în care se va considera că pârâta nu a efectuat lucrările prevăzute în contractul nr. x/10.09.2015 în beneficiul A. S.R.L. şi va fi obligată să restituie avansul reclamantei, înseamnă că, de fapt, D. S.R.L. nu şi-a respectat obligaţiile asumate prin contract, în sensul de a executa aceste lucrări, astfel că solicită ca societatea chemată în garanţie să fie obligată la restituirea avansului de 170.000 RON către pârâtă, fapta sa fiind producătoare de prejudicii.

La rândul său, chemata în garanţie D. S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C. S.R.L., solicitând respingerea cererii, ca nefondată.

Prin încheierea din 7 iunie 2018, instanţa a pus în vedere reclamantei să precizeze dacă solicită şi rezoluţiunea contractului sau altă modalitate de desfiinţare şi să comunice această precizare.

Prin adresa depusă la 11 septembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat rezoluţiunea contractului cu efect retroactiv, ceea ce determină restituirea prestaţiilor deja efectuate, respectiv, avansul achitat de aceasta.

Prin sentinţa civilă nr. 3221 din 19 octombrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L.

Totodată, a respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta C. S.R.L., ca rămasă fără obiect.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar, a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 375A din 28 mai 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar împotriva sentinţei civile nr. 3221/19.10.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 250.800 RON cu titlu de avans achitat în temeiul contractului de prestări servicii nr. x/10.09.2015.

A menţinut, în rest, celelalte dispoziţii ale sentinţei civile apelate.

Împotriva deciziei instanţei de apel, intimata-pârâtă C. S.R.L. a declarat recurs.

În motivare, autoarea recursului a arătat că:

Primul motiv de recurs vizează faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei.

Detaliind, a arătat că, în data de 29.06.2016, a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Prahova, sub nr. x/2016, dosarul de insolvenţă al reclamantei, fiind deschisă procedura generală a insolvenţei la data de 05.07.2016, iar la data de 12.12.2016, s-a dispus trecerea la faliment a debitoarei, dizolvarea societăţii şi ridicarea dreptului de administrare.

A mai arătat că izvorul acţiunii este Contractul de prestări servicii nr. x din 10.09.2015 cu o valabilitate expresă de 12 luni, ajuns la termen în data de 10.09.2016.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit nu a apreciat întreg materialul probator şi a pronunţat o hotărâre nelegală, deoarece contractul la care a făcut referire reclamanta era ajuns la termen şi nu putea constitui obiect al respectivei cereri de chemare în judecată.

În continuare, recurenta îşi exprimă nedumerirea faţă de împrejurarea că lichidatorul judiciar nu i-a adus la cunoştinţă că a fost numit la acea dată şi pentru că nu i-a solicitat vreo lămurire cu privire la situaţia de lucrări sau cu privire la factura nr. x/09.11.2015, documente de care administratorul judiciar ar fi trebuit să aibă cunoştinţă.

Cu toate acestea, arată că, fără să îi aducă la cunoştinţă situaţia reclamantei, abia în data de 13.09.2017, respectiv, după un an de la încetarea contractului şi de la numirea acestuia în calitate de lichidator, a introdus prezenta cerere de chemare în judecată care, în opinia recurentei, este formulată fără niciun temei legal.

Se mai arată că, în data de 13.09.2017, contractul la care se face referire nu mai era în vigoare şi nici nu se putea cere denunţarea unilaterală a contractului nr. x/10.09.2015, deoarece termenul contractului era împlinit în data de 10.09.2016.

Mai mult, afirmă că, din lecturarea cererii de chemare în judecată, se poate observa că nu se solicită decât plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea avansului achitat.

În continuare, recurenta menţionează că, la solicitarea instanţei de fond, abia după un an de la promovarea cererii de chemare în judecată, reclamanta, prin lichidatorul judiciar, formulează precizări în sensul că solicită rezoluţiunea contractului cu efect retroactiv, fapt care ar determina restituirea prestaţiilor deja efectuate, respectiv avansul achitat de reclamantă, rezoluţiune pe care nu a solicitat-o prin denunţarea unilaterală, în care precizează că se solicită "denunţarea unilaterală pentru neexecutarea obligaţiilor asumate prin contract".

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta afirmă că Tribunalul Bucureşti a pronunţat o sentinţă legală, apreciind că nu se poate pune problema rezilierii contractului deoarece nu există o culpă a pârâtei pentru neexecutare, răspunderea fiind înlăturată ca urmare a cauzei de forţă majoră reprezentată de războiul din Yemen.

În opinia recurentei, sunt greşite şi nelegale considerentele instanţei de apel prin care au fost reţinute ca întemeiate criticile apelantei în sensul că pârâta a executat parţial lucrările convenite şi că această executare foloseşte cocontractantului, astfel încât este îndreptăţită să reţină avansul primit în schimbul acestor lucrări, deoarece, în opinia recurentei, reclamanta nu era îndreptăţită să solicite o sumă de bani achitată ca avans, pentru lucrări care au fost executate.

Se mai arată că executarea lucrărilor a fost dovedită la instanţa de fond, iar instanţa de apel nu a verificat întreg materialul probator administrat în cauză, reţinând în mod greşit faptul că intimata pârâtă nu a depus la dosar niciun înscris care să ateste îndeplinirea vreunei lucrări constând în punerea în funcţiune şi montajul cuptoarelor tehnologice la rafinăria din Yemen, precizând că, la instanţa de fond, au fost depuse înscrisuri în acest sens.

În continuare, autoarea recursului susţine că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu au fost depuse niciun fel de înscrisuri de la beneficiarul lucrării deoarece, atâta timp cât acesta din urmă nu a reclamat neexecutarea contractului, nefiind parte în litigiu, nu putea să depună documente justificative, deoarece lucrările au fost executate, iar singurul care ar fi putut să reclame o eventuală neexecutare a contractului ar fi fost beneficiarul lucrării, respectiv societatea italiană F., cei care, de altfel, au şi plătit avansul pentru lucrare, şi nu reclamanta, care a fost doar un intermediar, deoarece aceasta nu a deţinut niciodată suma de bani şi nici nu a fost beneficiarul lucrării, aşa cum rezultă chiar din contract.

A mai susţinut recurenta că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că incumbă pârâtei obligaţia de a proba lucrările efectuate, deoarece şi aceasta la rândul său a încheiat un contract de prestări servicii nr. x/10.09.2015 cu societatea D. S.R.L., pentru suma de 170.000 RON, conform facturii nr. CSE nr. x/17.11.2015, pentru lucrări de montaj şi punere în funcţiune instalaţii de ardere şi automatizare la cuptoare tehnologice la E., lucrările fiind, astfel, dovedite.

Mai mult decât atât, recurenta susţine că instanţa de apel greşeşte prin aceea că nu ia în considerare faptul că beneficiarul lucrării (societatea din Italia) era singurul care ar fi putut să solicite înscrisuri cu privire la lucrări, însă, mai arată recurenta, există un nonsens, deoarece acesta nu avea cum să solicite aceste dovezi întrucât lucrările au fost executate, iar beneficiarul nu a solicitat restituirea avansului, deoarece pentru avans au fost executate lucrările de logistică, iar derularea contractului a fost oprită datorită războiului din Yemen.

Mai arată că, deşi Tribunalul a constatat în mod corect că justificarea pârâtei este reprezentată de procesul-verbal nr. x/15.11.2016, instanţa de apel a menţionat că acest înscris nu are putere probatorie deoarece nu este un înscris însuşit prin semnătură de către reprezentantul legal al reclamantei.

Însă, în accepţiunea recurentei, ceea ce nu a avut în vedere Curtea este aspectul că, la momentul semnării procesului-verbal, numitul G. avea calitatea de director în societatea reclamantă A. S.R.L., iar la momentul semnării acelui proces-verbal, lichidatorul judiciar nu înaintase nicio adresă în sensul numirii sale sau a denunţării vreunui contract dintre părţi.

Mai arată că, în opinia instanţei de apel, înscrierea sumei de 250.800 RON în contabilitatea pârâtei şi plata impozitului aferent nu reprezintă o apărare.

În acest sens, afirmă că, dacă a cenzurat aceste aspecte, instanţa de apel ar fi trebuit să verifice şi faptul că reclamanta, fiind un intermediar ca şi pârâta, nu a achitat impozitele aferente pentru suma mai-sus menţionată, ceea ce denotă reaua-credinţă a acesteia şi interesul reclamantei de a se îmbogăţi fără just temei.

În altă ordine de idei, se mai arată că instanţa de apel a cenzurat în mod greşit afirmaţia că numai beneficiarul lucrării putea cere restituirea sumelor de bani, deoarece reclamanta a fost un intermediar, nefiind niciodată beneficiara lucrării, nedeţinând suma de bani, aceasta fiind virată de către beneficiarul lucrării, societatea F..

În cele ce urmează, recurenta supune atenţiei motivarea nelegală a instanţei de apel care a considerat că prezintă relevanţă împrejurarea că suma de 250.800 RON a fost plătită de către aceasta dintr-un cont al cărei titular este, conform extrasului, neprimind susţinerile societăţii recurente în sensul lipsei calităţii de proprietar al reclamantei asupra sumei de bani solicitate a fi restituită.

Mai arată că, atât la fond, cât şi pe calea întâmpinării, a susţinut că suma de bani a cărei restituire se cere de către reclamantă nu a aparţinut niciodată acesteia, fiind dată ca avans de către beneficiarul lucrării (F.), neputându-i aparţine, oricum, nefiind beneficiara contractului. Însă, mai arată recurenta, ca să aprecieze în acest mod, Curtea ar fi trebuit să solicite de la reclamantă contractul dintre această societate şi societatea beneficiară a lucrării (societatea italiană).

Cu referire la motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., consideră că instanţa de apel a ignorat faptul că temeiul de drept pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea a fost art. 1345 C. civ., şi anume îmbogăţirea fără justă cauză, sens în care recurenta reproduce un pasaj considerat a fi relevant din susţinerile reclamantei:

"pârâta şi-a îmbogăţit patrimoniul cu suma de 250.800 RON, în dauna patrimoniului reclamantei..."; "reclamanta nu are la acest moment nici un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite".

Se mai arată că, în calea de atac a apelului, reclamanta a susţinut că sentinţa primei instanţe de fond este nelegală şi netemeinică, invocând art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ. şi art. 1516 alin. (1) C. civ., temei care nu a fost indicat în cererea de chemare în judecată, iar instanţa de apel a motivat hotărârea raportându-se la temeiul indicat de către reclamantă în apel, acesta nefiind invocat la instanţa de fond.

Mai arată că reclamanta a susţinut că ar fi suferit un prejudiciu, fără a preciza care este prejudiciul invocat. În acest sens, evocă faptul că, potrivit art. 1537 C. civ., dovada neexecutării obligaţiei nu îl scuteşte pe creditor de proba prejudiciului, asta în cazul în care reclamanta ar fi avut calitatea de creditor, însă, conform susţinerilor recurentei, pentru a fi creditor, reclamanta trebuia să justifice prejudiciul suferit, or, în speţa de faţă, singurul care ar fi putut fi prejudiciat ar fi fost beneficiarul lucrării, respectiv F. SCA, şi nu un intermediar, care nu a avut niciodată suma de bani pretinsă.

În altă ordine de idei, recurenta arată că, în cazul în care ar fi obligată la plata acestei sume, cea care s-ar îmbogăţi fără just temei este reclamanta.

În încheiere, solicită admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate, cu menţinerea hotărârii instanţei de fond ca temeinică şi legală, dar şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 10 februarie 2022, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, la 17 februarie 2022, recurenta-pârâtă C. S.R.L. a formulat în scris punct de vedere.

Prin rezoluţia din 14 martie 2022, a fost stabilit termen la 5 aprilie 2022, în vederea examinării admisibilităţii recursului, în completul de filtru, fără citarea părţilor.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reţinută prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Motivarea recursului presupune, pe de o parte, indicarea unuia sau unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia/acestora.

Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se constată că, deşi autoarea recursului şi-a întemeiat demersul judiciar pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să se circumscrie cel puţin unui motiv de casare dintre cele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În concret, în ceea ce priveşte primul motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că textul consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Faţă de ipotezele prevăzute de acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării în niciuna din cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit, ci, a reproşat instanţei de apel faptul că aceasta nu a apreciat/verificat întreg materialul probator, reţinând o altă situaţie de fapt.

În acest sens, relevante sunt următoarele susţineri ale recurentei, anume că: instanţa de apel în mod greşit nu a apreciat întreg materialul probator; în mod greşit instanţa de apel a reţinut ca întemeiate criticile apelantei în sensul că pârâta a executat parţial lucrările convenite; executarea lucrărilor a fost dovedită la instanţa de fond, iar instanţa de apel nu a verificat întreg materialul probator administrat în cauză, reţinând în mod greşit faptul că intimata pârâtă nu a depus la dosar niciun înscris care să ateste îndeplinirea vreunei lucrări; instanţa de apel a reţinut că nu au fost depuse nici un fel de înscrisuri de la beneficiarul lucrării; instanţa de apel a apreciat în mod greşit că incumbă în sarcina pârâtei obligaţia de a proba lucrările efectuate; instanţa de apel a menţionat în privinţa procesului-verbal nr. x/15.11.2016 că nu are putere probatorie deoarece nu este un înscris însuşit de reprezentantul legal al reclamantei; instanţa de apel nu a avut în vedere faptul că, la momentul semnării procesului-verbal, numitul G. avea calitatea de director în cadrul societăţii reclamante, iar, la momentul semnării acelui proces-verbal, lichidatorul judiciar nu înaintase nicio adresă în sensul numirii sale sau a denunţării vreunui contract dintre părţi; instanţa de apel ar fi trebuit să verifice şi faptul că reclamanta, fiind un intermediar ca şi pârâta, nu a achitat impozitele aferente pentru suma mai sus menţionată, ceea ce denotă reaua-credinţă a acesteia şi interesul reclamantei de a se îmbogăţi fără just temei; instanţa de apel a cenzurat în mod greşit afirmaţia că numai beneficiarul lucrării putea cere restituirea sumelor de bani, deoarece reclamanta a fost un intermediar; instanţa de apel a apreciat că prezintă relevanţă împrejurarea că suma de 250.800 RON a fost plătită de către aceasta dintr-un cont al cărei titular este, neprimind susţinerile recurentei în sensul lipsei calităţii de proprietar al reclamantei asupra sumei de bani solicitate a fi restituită, dar şi că instanţa de apel ar fi trebuit să solicite de la reclamantă contractul încheiat cu societatea italiană.

Prin urmare, se constată că recurenta nu numai că nu a formulat critici care să vizeze un eventual viciu al motivării, ci a invocat exclusiv chestiuni ce ţin de temeinicia deciziei recurate, de apreciere a probatoriului, a situaţiei de fapt, faţă de care instanţele devolutive sunt suverane, neputând face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Analizând cele susţinute în memoriul de recurs, subsumat celui de-al doilea motiv de casare invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că singurele critici care, doar în mod aparent, ar antama o chestiune de nelegalitate vizează neconcordanţa între temeiul de drept al cererii de chemare în judecată şi temeiul de drept susţinut în apel, pe care instanţa de apel şi-a motivat decizia, conform susţinerilor recurentei.

Cu toate că, prin această critică, recurenta sugerează o pretinsă schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată direct în apel, în realitate, autoarea prezentului demers judiciar tinde şi prin această aparentă critică de nelegalitate la rejudecarea fondului, toate acestea în condiţiile în care, la dosarul primei instanţe, există o cerere modificatoare, comunicată la data de 25.10.2017 (a se vedea filele x din volumul I al dosarului tribunalului), prin care reclamanta şi-a precizat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, arătând că îşi întemeiază pretenţiile pe dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă contractuală (art. 1350 C. civ., fiind menţionat şi art. 1516 alin. (1) C. civ. de care face vorbire recurenta), cerere faţă de care pârâta C. S.R.L. a formulat şi întâmpinare (a se vedea filele x din volumul I al dosarului tribunalului).

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că autoarea prezentului recurs nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să permită exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ., ci doar fie critici de temeinicie, referitoare la evaluarea probatoriului, fie critici care, în mod evident, sunt nepertinente, prin raportare la cadrul procesual şi la considerentele deciziei atacate.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (3) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 375A din 28 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 375A din 28 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2022.