Extraordinary appeal inadmissible for lack of specific grounds; consumer standing denied for sole proprietorship in abusive loan clause dispute

Şedinţa publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 3 decembrie 2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, sub nr. x/2018, reclamantele A. şi A. Întreprindere Individuală au chemat în judecată pârâta B. S.A. (fosta C.) solicitând instanţei:

1. să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate la art. 14 alin. (3) din contractul de împrumut nr. x/4270 din 05.07.2016 - Condiţii generale ale contractului de împrumut, clauze identificate după cum urmează:

- 1.1. clauza din contract care prevede că, în cazul rezilierii contractului de împrumut de către împrumutător, înainte de expirarea termenului pentru care a fost încheiat contractul, întreaga sumă rămasă pentru rambursare este scadentă imediat, iar împrumutatul este obligat la plata:

- 1.1.1. părţii din suma împrumutată care nu a fost încă restituită (art. 14 alin. (3) pct. b);

- 1.1.2. penalizărilor de întârziere pentru suma restantă, de la data scadenţei sumei împrumutate, care nu a fost restituită, precum şi a taxelor, până la data restituirii acestora în cuantumul ratei aplicabile pentru obligaţii restante (art. 14 alin. (3) pct. c);

2. să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale indicate la art. 11 alin. (11.4), teza II şi teza III din contractul de leasing financiar nr. x din 31.10.2016 - Condiţii generale ale contractului de leasing financiar, clauze identificate după cum urmează:

- 2.1 clauza din contract care prevede că despăgubirile în caz de reziliere sunt compuse din capitalul rămas de rambursat, inclusiv TVA (teza II);

- 2.2. clauza din contract care prevede că despăgubirile în caz de reziliere sunt compuse din valoarea reziduală a obiectului de leasing, inclusiv TVA (teza III);

3. ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la pct. 1 şi 2, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze;

4. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi ale art. 1341 din C. civ.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta B. S.A. (fosta C.) a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamatelor, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

La 21 ianuarie 2019, reclamantele au depus cerere de completare a cererii introductive, prin care au solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor arătate la pct. 1 din cerere, în cuantum de 411.927,4 RON, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate de la data încasării sumelor nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora.

La termenul de judecată din 20 februarie 2019, pârâta a invocat excepţia necompetenţei materiale.

La termenul de judecată din 3 aprilie 2019, reclamantele au depus note scrise, prin care au arătat că, ulterior depunerii cererii precizatoare, reclamanta A. Întreprindere Individuală a acceptat suma solicitată la pct. 1, care reprezintă ratele scadente şi neachitate în cuantum de 54336,26 RON şi 36834,46 euro, aproximativ 228.000 RON, motiv pentru care solicită obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite nedatorat în baza clauzelor arătate la pct. 1 în cuantum de 190.000 RON. Totodată, reclamantele au solicitat respingerea excepţiei necompetenţei materiale a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale active, ca neîntemeiate.

Prin sentinţa civilă nr. 1731 din 03.04.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 13.08.2019, sub acelaşi număr de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 3024 din 17 octombrie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A. Întreprindere Individuală şi A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., astfel cum a fost completată şi precizată, pentru lipsa calităţii procesuale active. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamantele A. şi A. Întreprindere Individuală au formulat apel, solicitând admiterea acestuia şi, rejudecând cauza pe fond, schimbarea în tot a sentinţei civile apelate.

La data de 04.06.2020, apelantele-reclamante au depus o completare a cererii de apel.

Cu privire la motivele noi de apel expuse prin cererea din data de 04.06.2020, la termenul de judecată din 29 iulie 2020, Curtea a admis excepţia tardivităţii depunerii acestora, şi, ca atare, a constatat decăderea apelantelor-reclamante din dreptul de a depune noi motive de apel prin această cerere.

Prin decizia civilă nr. 959 din 5 august 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelurile reclamantelor, ca nefondate. Totodată, a respins, ca neîntemeiată, cererea intimatei-pârâte de obligare a apelatelor-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamantele A. Întreprindere Individuală şi A. au declarat recurs, prin care au solicitat, în principal, admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la aceeaşi instanţă; în subsidiar, rejudecând cauza pe fond, casarea deciziei atacate, cu consecinţa admiterii cererii principale înregistrată la 03.12.2018, aşa cum a fost formulată şi completată; cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentele au susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la calitatea de consumator, în înţelesul Legii nr. 193/2000, care reprezintă transpunerea în legislaţia românească a Directivei nr. 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A. Întreprindere Individuală, recurentele au arătat că raporturile contractuale dintre această parte şi pârâta B. S.A. (denumită anterior C.) intră sub incidenţa Legii nr. 193/2000, întrucât aceasta nu are calitatea de persoană juridică în înţelesul normelor C. civ.

Astfel, arată că întreprinderea individuală este întreprinderea economică, fără personalitate juridică, organizată de un întreprinzător persoană fizică, sens în care evocă şi dispoziţiile art. 187 din C. civ.

Susţine că prima condiţie impusă de norma evocată, organizarea de sine stătătoare - adică o structură, o entitate independentă de persoana fizică, nu este îndeplinită în nicio situaţie, acesta fiind elementul esenţial care împiedică întreprinderea individuală de a avea personalitate juridică.

În continuare, recurenta face trimitere şi la dispoziţiile art. 22 din O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale, cu modificările ulterioare, pentru a susţine că unei entităţi nu i se poate recunoaşte calitatea de persoană juridică dacă ea nu are, în condiţiile legii, şi personalitate juridică, după cum nu se poate vorbi de personalitate juridică în cazul unei forme de organizare care ab initio nu poate avea calitatea de persoană juridică, fie potrivit C. civ., fie potrivit legilor speciale.

De asemenea, recurentele evocă Decizia nr. 1/2016, pronunţată la 13 ianuarie 2016 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că întreprinderea individuală, formă de activitate economică organizată de întreprinzătorul persoană fizică în temeiul O.U.G. nr. 44/2008, nu are calitatea de persoană juridică.

Prin urmare, consideră că reclamanta A. Întreprindere Individuală are calitate procesuală activă.

În ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A., consideră că argumentele instanţei de apel nu pot fi primite, întrucât această parte a formulat cererea de chemare în judecată în calitate de persoană fizică, în calitate de garant al creditului ipotecar, nu în calitate de "asociat, titular al întreprinderii individuale".

Totodată, mai arată că, prin hotărârea nr. 3607/2017 din 13.10.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2016, instanţa a reţinut faptul că, deşi Legea nr. 193/2000 se referă strict la persoanele ce pot fi încadrate în categoria de consumatori, nu se poate elimina ideea că, în esenţă, pentru persoana juridică, tot persoana fizică a semnat şi, astfel, lipsa esenţială de informare s-a răsfrânt, în esenţă, tot către persoana fizică, eliminând, astfel, clauza găsită abuzivă dintr-un contract de credit încheiat cu o persoană juridică.

În continuare, autoarele căii de atac evocă o altă decizie de speţă din jurisprudenţa instanţelor româneşti în care s-a pronunţat o soluţie în favoarea celor susţinute de recurente, jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din Cauza C-74/15 şi comunicatul Comisiei Europene privind interpretarea şi aplicarea Directivei nr. 93/13/CEE, pentru a concluziona în sensul că, şi reclamanta A. are calitatea de consumator în lumina dispoziţiilor de drept comunitar.

De asemenea, a mai arătat că nu a existat niciun beneficiu pentru această parte, în calitate de garant al creditului ipotecar, din partea unităţii bancare.

În altă ordine de idei, au mai arătat că, în mod greşit instanţa de apel nu a analizat valabilitatea actelor juridice încheiate de recurente, nici din perspectiva cauzelor de nulitate prevăzute de C. civ. şi invocate de acestea.

Susţin, aşadar, că această omisiune, coroborată cu lipsa oricărei motivări pe fond a soluţiei de respingere a acţiunii acestora, conduce în mod evident spre concluzia necercetării de către judecător a cauzei cu care a fost sesizat.

În subsidiar, în cazul în care, din administrarea probatoriului, instanţa de recurs ajunge la concluzia că poate rejudeca pe fond cauza, recurentele solicită admiterea recursului, casarea deciziei civile nr. 959/2020, cu consecinţa admiterii cererii principale, aşa cum a fost formulată şi completată, sens în care au reluat în integralitate argumentele prezentate în cererea de chemare în judecată.

La 20 mai 2021, intimata-pârâtă B. S.A. (fostă C.) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată, fără, însă, a depune dovezi.

Recurentele-reclamante nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 8 februarie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 18 februarie 2022, BNP D. S.A., în calitate de societate absorbantă a B. S.A. (fostă C.) a formulat în scris punct de vedere la raport, prin care a achiesat la concluziile formulate prin raport, solicitând să se constate că recursul formulat de garantă şi debitoare este nul.

La 25 februarie 2022, recurentele-reclamante, prin avocat, au formulat punct de vedere la raport, prin care au solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului. În esenţă, au solicitat să se constate că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile calităţii de consumator.

De asemenea, au mai învederat că, şi dacă unele critici nu pot constitui motive de nelegalitate şi nu vor fi cercetate, pot fi calificate drept critici de nelegalitate susţinerile conform cărora, instanţa de apel nu a analizat valabilitatea actelor juridice din perspectiva cauzelor de nulitate prevăzute de C. civ., pe care le-au invocat, arătând că, cel puţin aceste critici pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, au mai susţinut că instanţa de apel nu a luat în considerare niciunul din argumentele pe care le-au prezentat în susţinerea acţiunii formulate, nefiind deloc analizate susţinerile invocate prin acţiunea introductivă. Toate acestea, coroborate cu lipsa oricărei motivări pe fond a soluţiei de respingere a acţiunii reclamantelor, conduc la concluzia necercetării de către judecător a cauzei cu care a fost sesizat. De asemenea, au mai învederat că, în recursul formulat, la filele x, au dezvoltat pe larg motivele de nelegalitate ale deciziei recurate, cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active.

Prin rezoluţia din 10 martie 2022, a fost stabilit termen la 5 aprilie 2022, în vederea examinării admisibilităţii recursului în complet de filtru.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Alineatul (3) al aceluiaşi articol stipulează că menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi Cod, iar potrivit art. 488 alin. (2) din acelaşi Cod, motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor în cel puţin unul dintre motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul, nefiind o cale de atac devolutivă, autorul acestuia trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, se constată că, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate se prezintă sub forma unei expuneri a istoricului litigiului şi reluarea susţinerilor din apel, fără dezvoltarea unor critici de nelegalitate care să fie îndreptate efectiv împotriva considerentelor deciziei recurate, aspecte care contravin cerinţei impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

De altfel, chiar autoarele prezentului demers judiciar recunosc în punctul de vedere exprimat cu privire la raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului că unele critici nu pot constitui motive de nelegalitate.

În schimb, deşi susţin că, în temeiul motivului de casare invocat, pot fi analizate criticile ce au vizat faptul că instanţa de apel nu a analizat valabilitatea actelor juridice din perspectiva cauzelor de nulitate prevăzute de C. civ., că instanţa de apel nu a luat în considerare niciunul din argumentele pe care le-au prezentat în susţinerea acţiunii formulate, nefiind deloc analizate susţinerile invocate prin acţiunea introductivă şi că toate acestea, coroborate cu lipsa oricărei motivări pe fond a soluţiei de respingere a acţiunii reclamantelor, conduc la concluzia necercetării de către judecător a cauzei cu care a fost sesizat, Înalta Curte constată că, în realitate, aceste susţineri, care acum îmbracă forma unor critici aduse hotărârii instanţei de apel, au vizat hotărârea primei instanţe de fond, fiind formulate în cadrul înscrisului denumit "completare a cererii de apel" (la secţiunea 2 intitulată Argumentarea anulării hotărârii apelate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanţe), depus la dosarul cauzei la 04.06.2020 .

Cum, prin încheierea din 29 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a constatat decăderea apelantelor-reclamante din dreptul de a depune noi motive de apel prin cererea depusă la 04.06.2020, în acest context, Înalta Curte apreciază că respectivele critici nu pot fi reţinute spre analiză în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Mai mult, nefiind exercitată calea de atac a recursului şi împotriva măsurilor/dispoziţiilor cuprinse în respectiva încheiere, statuările instanţei de apel se bucură de autoritate de lucru judecat. Prin urmare, faţă de dispoziţiile tezei a doua a art. 488 alin. (2) C. proc. civ., se constată că instanţa de apel nu a omis să se pronunţe asupra respectivelor critici formulate prin cererea completatoare, ci a respins ca tardiv formulată întreaga cerere completatoare care conţinea noi motive de apel.

Aşadar, consacrând regula inadmisibilităţii criticilor formulate "omisso medio", legiuitorul a înţeles să acorde garanţii suplimentare caracterului extraordinar al recursului, văzut exclusiv ca o verificare a legalităţii hotărârii pronunţate în apel.

Aceasta este, deopotrivă, una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce a fost apelat, iar în recurs pot fi invocate doar critici care au fost formulate, în condiţiile legii, şi în apel.

În altă ordine de idei, evocarea unor paragrafe din Decizia Î.C.C.J. nr. 1 din 13 ianuarie 2016 şi a unor referinţe jurisprudenţiale nu echivalează cu o critică de nelegalitate, întrucât, pe de o parte, recurentele nu arată, în concret, modalitatea în care instanţa de prim control judiciar a nesocotit dezlegările jurisprudenţiale evocate.

În plus, criticile referitoare la lipsa personalităţii juridice a întreprinderii individuale reclamante au fost analizate în detaliu şi argumentat de către instanţa de apel, care le-a considerat nepertinente în ceea ce priveşte calitatea de consumator în sensul Legii nr. 193/2000 şi Directivei 93/13/CEE.

În acest sens, Curtea de apel a arătat că:

- "pentru a fi reţinută calitatea de consumator pentru o anumită persoană fizică, nu contează calitatea împrumutatului, ci destinaţia sumei de bani împrumutate, esenţial fiind ca aceasta să nu fie direcţionată spre o activitate profesională. […] numai contractele încheiate în afara şi independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesităţi de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular în materie de protecţie a consumatorului, în timp ce o asemenea protecţie nu se justifică în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională";

- "contrar celor susţinute de apelanta-reclamantă A. Întreprindere Individuală, faptul că aceasta nu este o persoană juridică [aşa cum - de altfel - prevede şi art. 2 lit. g) din O.U.G. nr. 44/2008 cu privire la întreprinderea individuală] nu are nicio relevanţă juridică în ceea ce priveşte calificarea acesteia ca profesionist sau consumator";

- "contrar celor susţinute de apelanta-reclamantă A. Întreprindere Individuală, Curtea, verificând sentinţa civilă apelată, constată că prima instanţă nu a reţinut calitatea de persoană juridică a acesteia, ci pe cea de profesionist. Pe cale de consecinţă, motivele de apel referitoare la faptul că această apelantă-reclamantă nu este persoană juridică nu au nicio relevanţă juridică din perspectiva stabilirii calităţii de profesionist al acesteia în sensul prevederilor Legii nr. 193/2000".

Recurentele nu au criticat raţionamentul logic-juridic al instanţei de apel potrivit căruia este nerelevantă lipsa personalităţii juridice a întreprinderii familiale, ci au reluat aceleaşi afirmaţii făcute în apel şi care au primit o dezlegare prin decizia recurată. Această modalitate necorespunzătoare de motivare a recursului nu constituie însă o motivare în sens procedural, astfel încât devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Aceeaşi este situaţia şi în privinţa admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei A.. Criticile referitoare la calitatea de garant persoană fizică a acestei reclamante au fost analizate în detaliu şi argumentat de către instanţa de apel, care le-a considerat nepertinente.

În acest sens, Curtea de apel a arătat că:

- "simpla calitate de persoană fizică a apelantei-reclamante A. nu justifică ab initio încadrarea acesteia în categoria consumatorilor în legătură cu contractele deduse judecăţii în prezenta cauză";

- "apelanta-reclamantă A., titulara întreprinderii individuale A., este comerciant şi, pe cale de consecinţă, profesionist";

- "garantând executarea obligaţiilor asumate de întreprinderea individuală al cărei titular este prin contractele ce fac obiectul cauzei, apelanta-reclamantă A. a garantat o activitate profesională (comercială), lucrativă";

- contrar celor susţinute de apelanta-reclamantă A., Curtea apreciază că, în cauză, nu se poate face nicio disociere între calitatea acesteia de persoană fizică şi cea de titular al întreprinderii individuale, având în vedere prevederile […] art. 23 din O.U.G. nr. 44/2008 […]. În alte cuvinte, apelanta-reclamantă A., care este comerciant persoană fizică, încheind/participând la încheierea unor contracte în vederea desfăşurării unei activităţi profesionale (comerciale) de către întreprinderea individuală al cărei titular este nu se poate situa în afara respectivei activităţi".

Recurentele nu au adus critici punctuale, concrete, prin raportare la aceste considerente ale deciziei atacate, ci au reluat susţinerile din apel, ceea ce constituie o motivare necorespunzătoare a recursului.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare şi, în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurentele-reclamante A. Întreprindere Individuală şi A. împotriva deciziei civile nr. 959 din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Anulează recursul declarat de recurentele-reclamante A. Întreprindere Individuală şi A. împotriva deciziei civile nr. 959 din 5 august 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2022.