Ownership of extratabular buildings and constitution of superficies and servitudes based on patrimony division protocol and implied consent

Şedinţa publică din data de 05 aprilie 2022

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara, secţia a II-a civilă la data de 7 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B., solicitând următoarele:

- să constate dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcţii extratabulare în suprafaţă de 4100 mp situate în Timişoara, Calea x, edificate pe terenurile societăţii B., înscrise în C.F. nr. x Timişoara şi nr. x Timişoara;

- să dispună intabularea construcţiilor proprietatea reclamantei în cărţile funciare nr. x Timişoara şi nr. x Timişoara pe numele reclamantei;

- să dispună instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei asupra terenurilor aferente construcţiilor de mai sus şi notarea acestuia în cărţile funciare nr. x Timişoara şi nr. x Timişoara;

- să dispună instituirea unui drept de trecere pentru utilităţi în temeiul dispoziţiilor art. 621 C. civ. pe imobilele pârâtei înscrise în cărţile funciare nr. x Timişoara şi nr. x Timişoara în favoarea construcţiilor extratabulare proprietatea reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., art. 693 şi următoarele C. civ., art. 621 şi următoarele C. civ.

Prin întâmpinare, pârâta B. - în faliment, prin lichidator C.., a solicitat suspendarea cauzei, în temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006; a mai invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia netimbrării, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentinţa civilă nr. 11766 din 16 noiembrie 2016, Judecătoria Timişoara, secţia a II-a civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. - în faliment, în favoarea Tribunalului Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 30 decembrie 2016, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea din 21 martie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea de suspendare a judecăţii pe considerentul că prevederile art. 36 din Legea nr. 85/2006 nu se circumscriu sferei de aplicare din prezentul dosar şi a reţinut cauza în pronunţare asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii. În ceea ce priveşte excepţia netimbrării, la acelaşi termen, reprezentanta pârâtei a învederat instanţei că înţelege să renunţe la susţinerea acestei excepţii.

Prin încheierea din 4 aprilie 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată. Totodată, instanţa a dispus repunerea cauzei pe rol şi a acordat termen la 2 mai 2017, în vederea continuării judecăţii.

Prin încheierea din 2 mai 2017, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a încuviinţat probele cu înscrisurile depuse la dosar de reprezentanţii ambelor părţi şi proba solicitată de reprezentanta reclamantei cu expertizele tehnice în specialitatea topografie şi construcţii, cu obiective propuse de ambele părţi.

La 23 ianuarie 2018, societatea ACTIVE CONEXE S.A. a depus la dosar cerere de intervenţie voluntară accesorie, în interesul pârâtei B.

Prin încheierea din 27 martie 2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a respins cererea de intervenţie accesorie voluntară, formulată de S.C. ACTIVE CONEXE S.A., ca inadmisibilă.

Prin decizia civilă nr. 372 din 19 iunie 2018, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a admis apelul declarat de intervenienta S.C. ACTIVE CONEXE S.A. împotriva încheierii din 27 martie 2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016 şi a schimbat, în parte, încheierea atacată, în sensul că a admis în principiu cererea de intervenţie în interesul pârâtei B., formulată de intervenienta S.C. ACTIVE CONEXE S.A. Totodată, a dispus trimiterea cauzei la Tribunalul Timiş pentru continuarea judecăţii.

Prin decizia nr. 182/2020 din 20 februarie 2020, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B., prin lichidator judiciar C.., şi cu intervenienta accesorie ACTIVE CONEXE S.A., având ca obiect acţiune în constatare.

A constatat dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcţii extratabulare situate în Timişoara, Calea x, edificate pe terenurile societăţii B. înscrise în CF nr. x Timişoara şi în CF-urile rezultate în urma dezmembrării CF-ului nr. x Timişoara, respectiv: CF x Timişoara şi CF x Timişoara.

A dispus intabularea construcţiilor proprietatea reclamantei în Cărţile funciare nr. x Timişoara şi în CF-uri rezultate în urma dezmembrării CF-ului nr. x Timişoara, respectiv: CF x Timişoara şi CF x Timişoara conform propunerilor din raportul de expertiză în specialitatea topografie şi a suplimentului la raportul de expertiză întocmit în cauză, care face parte integrantă din hotărâre.

A dispus instituirea unui drept de superficie pe teren şi de servitute trecere auto şi pietonal în favoarea reclamantei după cum urmează:

A dispus dezmembrarea CF x Timişoara în Lot x Timişoara cu nr. top x teren intravilan DRUM în suprafaţă de 3.360 mp cu proprietar B. şi Lot x Timişoara cu nr. top x Teren intravilan (altele) în suprafaţă de 10066 mp proprietar B..

A dispus dezmembrarea Lotului x din CF x nr. top x în: nr. top x, constând în teren intravilan (altele) cu C1 - Hala (24106 mp), C3 - Laborator metrologie (383 mp), C8 - Post trafo (107 mp), în suprafaţă de 5568 mp, proprietar B. asupra A1 teren şi B. asupra A1.1 construcţii şi nr. top x, constând în Teren intravilan (altele), C1 - Hala (1374 mp), C2 - Birouri P+1E (741 mp), C4 - Rezervor (81 mp), C5 - Anexă (21 mp) în suprafaţă de 4498 mp, proprietari B. asupra A1 - teren, A. asupra A1.1 - construcţii, cu drept de superficie pe teren şi drept de servitute trecere auto şi pietonal.

A dispus instituirea unui drept de superficie pe teren şi servitute trecere asupra traseu cu cabluri de curent de la punct trafo la construcţiile proprietatea A., în favoarea reclamantei, după cum urmează:

A dispus dezmembrarea CF. x Timişoara în lot nou (provenit din x, care la rândul său este provenit din x), nr. top Lot nou, constând în Teren intravilan curţi construcţii cu C1 (30794 mp), C2, C3, . . . . . . . . . .C25, în suprafaţă de 101.562, proprietari B. asupra A1 - teren şi A1.1 - construcţii, drept de servitute de trecere asupra traseu cu cabluri de curent de la punct trafo la construcţiile proprietatea A. şi Lot nou (provenit din x, care la rândul său este provenit din x) cu nr. top x, constând în Teren intravilan (altele) cu C1 (456 mp), în suprafaţă de 456 mp, proprietari B. asupra A1 - teren şi A. asupra A1.1 - construcţii, cu drept de superficie pe teren.

A dispus dezmembrarea CF. x Timişoara în Lot nou (provenit din CF x Timişoara), cu nr. top Lot nou, constând în Teren intravilan curţi construcţii cu C1 - post trafo şi C2 - hală (1.185 mp), în suprafaţă de 2.225 mp, proprietar B. asupra A1 teren şi A.1.1 construcţii şi Lot nou (provenit din CF x Timişoara), cu nr. top Lot nou, constând în Teren intravilan curţi construcţii cu C2 - hală (67 mp), în suprafaţă de 67 mp, proprietari B. asupra A1 - teren şi A. asupra A1.l construcţii, cu drept de superficie pe teren.

A respins cererea de intervenţie accesorie formulată de ACTIVE CONEXE S.A. în interesul pârâtei B.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 27.576,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva deciziei nr. 182/2020 din 20 februarie 2020 şi a încheierii din 4 aprilie 2017, ambele pronunţate de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, au formulat cereri de apel atât pârâta B., cât şi intervenienta accesorie ACTIVE CONEXE S.A.

Pârâta apelantă a solicitat, în principal, schimbarea în tot a deciziei civile nr. 182/20.02.2020 şi a încheierii de şedinţă din data de 04.04.2017, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi respingerii acţiunii reclamantei ca fiind inadmisibilă, iar în subsidiar, schimbarea în parte a deciziei atacate, în sensul constatării dreptului de proprietate doar asupra construcţiei C2 - parţial birouri, în suprafaţă de 741 mp, edificate pe terenul înscris în CF nr. x Timişoara, dezmembrarea suprafeţei de teren aferente construcţiei C2 - parţial birouri, în suprafaţă de 741 mp din CF nr. x, precum şi obligarea reclamantei A. la suportarea integrală a cheltuielilor aferente operaţiunii de dezmembrare; instituirea dreptului de superficie doar asupra terenului aferent acestei construcţii, pentru suma de 1.799,20 euro + TVA/lună, pe toată durata existenţei construcţiei şi instituirea dreptului de servitute doar pentru această construcţie, pentru suma de 0,40 euro + TVA/mp/lună, urmând ca suprafaţa totală de teren afectată de dreptul de servitute să fie stabilită de instanţă; în cazul respingerii acestor solicitări şi menţinerii dispoziţiei primei instanţe privind constatarea dreptului de proprietate pe toate construcţiile extratabulare de 4.100 mp, apelanta a solicitat dezmembrarea CF nr. x Timişoara, a CF nr. x Timişoara şi a CF nr. x Timişoara cu respectarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară din x/2014 şi a Legii nr. 85/2006, precum şi obligarea reclamantei intimate la suportarea integrală a cheltuielilor aferente operaţiunii de dezmembrare; instituirea dreptului de superficie pentru toate loturile menţionate în sentinţa apelată, pentru suma de 2.008,40 euro + TVA/lună, pe toată durata existenţei construcţiei şi instituirea dreptului de superficie pentru toate loturile menţionate în sentinţa apelată, pentru suma de 0,40 euro + TVA/mp/lună, urmând ca suprafaţa totală de teren afectată de dreptul de servitute să fie stabilită de instanţă.

Nu în ultimul rând, a solicitat repunerea de drept în termenul de formulare a cererii reconvenţionale şi admiterea cererii reconvenţionale faţă de precizarea de acţiune formulată de reclamanta intimată la fond, depusă ca şi completare la concluziile scrise în data de 11.02.2020 şi respingerea capătului de cerere privind acordarea cheltuielilor de judecată sau, în subsidiar, reducerea acestora.

Intervenienta apelantă ACTIVE CONEXE S.A. a solicitat, în principal, schimbarea în tot a deciziei civile nr. 182/20.02.2020 şi a încheierii din data de 04.04.2017, în sensul admiterii excepţiei inadmisibilităţii şi respingerii cererii de chemare în judecată ca inadmisibilă; în subsidiar, a solicitat anularea în tot a deciziei atacate şi, în urma rejudecării cauzei, admiterea cererii de intervenţie voluntară accesorie, formulată în favoarea societăţii pârâte şi respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, cu obligarea reclamantei intimate la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 446/A din 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă:

A admis apelul declarat de pârâta B., prin lichidator judiciar C., împotriva deciziei civile nr. 182/20.02.2020 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamanta intimată A. şi cu intervenientul accesoriu ACTIVE CONEXE S.A.

A admis apelul declarat de intervenientul accesoriu ACTIVE CONEXE S.A. Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 182/20.02.2020 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016.

A schimbat în parte hotărârea atacată, în sensul că a admis numai în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., respingând capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcţii constând în platformă betonată C6 şi cabină poartă C7, respingând şi capătul de cerere având ca obiect intabularea acestor două construcţii în cartea funciară.

A respins capetele de cerere privind instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei A. asupra terenurilor aferente imobilelor construcţii extratabulare în suprafaţă de 4.100 mp, situate în Timişoara, Calea x, jud. Timiş, edificate pe terenurile pârâtei B. Timişoara, înscrise în CF nr. x Timişoara şi CF nr. x Timişoara, şi la notarea acestuia în cartea funciară.

A respins capătul de cerere privitor la instituirea unui drept servitute pe terenurile pârâtei înscrise în cărţile funciare mai sus menţionate, în favoarea construcţiilor proprietatea reclamantei.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.730 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

A menţinut, în rest, dispoziţiile hotărârii apelate.

A respins atât apelul pârâtei B., cât şi apelul intervenientului accesoriu ACTIVE CONEXE S.A. Bucureşti, ambele declarate împotriva încheierii de şedinţă din data de 04.04.2017 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2016.

A respins cererea apelantei interveniente ACTIVE CONEXE S.A. Bucureşti de acordare a cheltuielilor de judecată.

Prin cererea formulată în data de 12.11.2020, pârâta apelantă B., prin lichidatorul judiciar C., a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 446/A/13.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2016, prevalându-se de dispoziţiile art. 442 C. proc. civ.

Prin cererea formulată în data de 19.11.2020, aceeaşi parte a solicitat lămurirea şi completarea dispozitivului deciziei civile nr. 446/A/13.10.2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2016, întrucât, din motivare şi dispozitiv nu rezultă clar dacă s-a menţinut sau nu dispozitivul hotărârii Tribunalului Timiş în privinţa dezmembrării CF nr. x, a CF nr. x şi a CF nr. x (rezultate din dezlipirea CF nr. x).

Prin încheierea civilă nr. 57/A din 26 ianuarie 2021, Curtea de Apel Timişoara a admis cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de pârâta apelantă B. Timişoara, prin lichidatorul judiciar C. şi, în consecinţă:

A dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul deciziei civile nr. 446/A/13.10.2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2016, în sensul că adresa actuală a imobilelor în litigiu - construcţii extratabulare, în suprafaţă de 4.100 mp, este localitatea Timişoara, Cal. Stan Vidrighin, nr. 9, jud. Timiş, şi nu localitatea Timişoara, Calea x, jud. Timiş, cum eronat a fost menţionat.

Totodată, a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul aceleiaşi decizii civile, în sensul că, în locul CF nr. x, care nu mai există, se vor trece noile cărţi funciare rezultate în urma operaţiunii de dezmembrare, respectiv CF nr. x şi CF nr. x.

A respins cererea de lămurire şi de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 446/A/13.10.2020 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara în dosarul nr. x/2016, formulată de pârâta apelantă B. Timişoara, prin lichidatorul judiciar C..

Împotriva deciziei civile nr. 446/A din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2016, atât reclamanta, cât şi pârâta au declarat recurs.

1.1. Prin recursul formulat, reclamanta A. a solicitat admiterea căii de atac şi casarea în parte a deciziei recurate.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susţinut că, în mod greşit, instanţa de apel a admis apelurile formulate de societăţile B. şi ACTIVE CONEXE S.A. împotriva hotărârii primei instanţe.

În acest sens, recurenta-reclamantă consideră că soluţia corectă care se impunea a fi dispusă era aceea de respingere a ambelor apeluri formulate ca neîntemeiate, având în vedere că, din probele administrate în faţa primei instanţe, rezulta cu certitudine dreptul de proprietate al reclamantei asupra tuturor construcţiilor extratabulare solicitate, fiind, astfel, întemeiate şi solicitările accesorii cererii principale.

În cele ce urmează, recurenta-reclamantă solicită ca, în urma admiterii cererii de recurs, instanţa să considere întemeiată în totalitate cererea introductivă şi să dispună în consecinţă.

Făcând referire la ambele rapoarte de expertiză efectuate în dosar, reclamanta afirmă că, din concluziile respectivelor rapoarte de expertiză, rezultă cu certitudine faptul că aceste construcţii, care fac obiectul prezentului dosar, au aparţinut antecesoarei recurentei-reclamante, societatea D. S.A.

În continuare, recurenta arată că este proprietara construcţiilor extratabulare, precum şi a construcţiilor speciale aflate în vecinătatea acestora, precum şi a cabinei poartă E. şi a platformei E., construcţii extratabulare aflate pe terenul proprietatea societăţii B. înscris în CF. x Timişoara şi vechiul CF x Timişoara, actualmente dezmembrat de către pârâtă în CF x Timişoara, x Timişoara şi x Timişoara.

După cum arată că a învederat şi în acţiunea introductivă, aceste construcţii au fost dobândite în baza Legii nr. 15/1990 de antecesoarea recurentei-reclamante, societatea D. S.A. Totodată, arată că, la momentul înfiinţării societăţii, exista încheiat un Protocol de împărţire a patrimoniului întreprinderii de Autoturisme Timişoara semnat de societăţile D. S.A. şi B., din care reieşea cu certitudine că societatea D. S.A. deţinea în proprietate o suprafaţă de 8.300 mp în Calea x hala fabricaţie, corp administrativ, drum de acces, depozit, zone verzi, poartă, protocol care a fost semnat şi acceptat de către B. S.A., astfel cum rezultă în mod expres din actele anexate.

Astfel, raportat la soluţia pronunţată, consideră că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă.

În ceea ce priveşte solicitarea de constatare a dreptului de proprietate al recurentei-reclamante asupra construcţiilor extratabulare constând în platforma betonată C6 şi cabină poartă C7, situate în Timişoara, Calea x, edificate pe terenurile societăţii B., reclamanta solicită a se avea în vedere faptul că soluţia primei instanţe relativ la constatarea dreptului său de proprietate asupra tuturor construcţiilor extratabulare este una întemeiată şi legală, din concluziile ambelor rapoarte de expertiză efectuate în dosarul cauzei rezultând în mod cert faptul că aceste construcţii extratabulare au aparţinut antecesoarei recurentei-reclamante, revenind, ulterior, autoarei recursului, în urma fuziunii, prin absorbţie, a societăţii D. S.A. cu societatea A. S.A.

Totodată, solicită a se observa faptul că, deşi prima instanţă a constatat dreptul său de proprietate faţă de toate construcţiile extratabulare, instanţa de apel în mod greşit a considerat că două dintre aceste construcţii nu îi revin în proprietate, respectiv platforma betonată, cu regim de parcare (C6) şi cabina poartă (C7), întrucât aceste două construcţii au fost renovate şi nu ar fi unele şi aceleaşi cu cele dobândite de societatea D. S.A., nefiind făcută dovada renovării lor cu o autorizaţie de construire.

Referitor la Platforma betonată - C6, arată că a renovat-o pe locul celei din anul 1991, aspect dovedit prin contractul de prestări servicii nr. x/2006, prin intermediul căruia s-au realizat umpluturile în vederea turnării platformei.

În ceea ce priveşte cabina E., recurenta arată că şi pe aceasta a refăcut-o pe acelaşi loc, aspect care nu a fost negat în niciun fel de către B. S.A.

Cu referire la considerentele instanţei de apel pentru care nu a fost admisă cererea de constatare a dreptului de proprietate în totalitate, recurenta solicită a se observa că acestea au la bază Decizia Î.C.C.J. nr. 13/2019, prin care instanţa supremă a statuat că lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Referitor la Decizia Î.C.C.J. nr. 13/2019, pe care se întemeiază instanţa de apel pentru respingerea cererii de constatare a dreptului de proprietate faţă de aceste două construcţii, autoarea recursului solicită a se observa faptul că dispoziţiile acesteia au fost interpretate şi aplicate în mod greşit de către instanţa de apel, întrucât acţiunea nu a fost întemeiată pe dispoziţiile legale referitoare la accesiunea imobiliară artificială.

Astfel, recurenta-reclamantă solicită a se observa că Decizia nr. 13/2019 vizează posibilitatea recunoaşterii pe cale judiciară, în cadrul unei acţiuni în constatare întemeiate pe dispoziţiile legale care reglementează accesiunea imobiliară artificială, a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate de proprietarul terenului, cu materiale proprii, fără autorizaţie de construire.

Or, această decizie nu are incidenţă în speţa pendinte, în primul rând pentru că acţiunea nu are ca temei accesiunea imobiliară artificială, iar, în altă ordine de idei, afirmă că nu a ridicat nicicând vreo construcţie pe terenurile B.

Mai mult decât atât, recurenta susţine că Decizia RIL nr. 13/2019 tratează situaţia în care proprietarul terenului face o construcţie pe terenul propriu, cu materialele sale, or, în speţa pendinte, proprietarul terenului este B. S.A., şi nu recurenta, autoarea acţiunii introductive.

În altă ordine de idei, recurenta afirmă că, în ceea ce priveşte accesiunea imobiliară artificială, ambele coduri au în vedere ipotezele în care, fie proprietarul terenului face el însuşi lucrarea cu materiale străine (art. 493 C. civ. din 1864, art. 580 C. civ.), fie construcţia este făcută de o persoană cu materialele sale, pe terenurile altcuiva. Pe de altă parte, mai arată că, astfel cum reiese din dispoziţiile art. 581-582 C. civ., dreptul la acţiunea în constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiei aparţine doar proprietarului terenului, ceea ce recurenta-reclamantă nu putea face din moment ce nu este proprietară pe teren şi nu a construit pe terenul altei persoane, ci a dobândit construcţiile.

În cele ce urmează, autoarea recursului subliniază faptul că niciuna dintre ipoteze nu este aplicabilă, având în vedere că nu a construit nimic pe terenurile societăţii B., ci a dobândit construcţiile la aceeaşi dată la care B. S.A. a dobândit terenul. Prin urmare, arată că nu se poate pune problema faptului că recurenta a edificat o construcţie pe terenul unei alte persoanei, ci a dobândit-o în urma preluării patrimoniului societăţii D. Prin urmare, arată că solicitarea sa de constatare a dreptului de proprietate are ca şi temei Protocolul de împărţire a patrimoniului I.A.T., şi nu o eventuală construcţie efectuată de aceasta.

Ceea ce este esenţial, în accepţiunea recurentei, este faptul că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor de la momentul preluării patrimoniului D. S.A. şi nu de la momentul refacerii/renovării construcţiilor.

În acest sens, reiterează faptul că, atât în ceea ce priveşte Platforma betonată C6, cât şi în ce ceea priveşte cabina E., nu a avut loc o edificare a acestora, ci a efectuat exclusiv operaţiuni de recondiţionare şi refacere a platformei pe care o avea deja în proprietate, respectiv, lucrări de renovare la cabina poartă, pentru care, în accepţiunea sa, nu era necesară o autorizaţie de construire.

Sub acest aspect, arată că, şi dacă pentru aceste renovări ar fi fost necesară o autorizaţie de construire, care să reflecte îmbunătăţirile efectuate, sancţiunile în acest sens ar fi putut fi, cel mult, contravenţionale şi nicidecum pierderea dreptului de proprietate. Totodată, solicită a se observa faptul că, prin aducerea bunurilor imobile într-o stare materială mai bună, nu se determină o modificare a titularului dreptului de proprietate.

Mai mult decât atât, recurenta solicită a se observa că, încă din cererea introductivă, a învederat instanţei că, în temeiul Protocolului încheiat, încă de la momentul preluării patrimoniului D. S.A. şi până în prezent, şi-a exercitat dreptul de proprietate, respectiv, a efectuat lucrări de îmbunătăţire a imobilelor/renovare, a desfăşurat activitatea în aceste imobile şi a deţinut în mod continuu şi neîntrerupt posesia şi folosinţa acestora.

Totodată, în accepţiunea recurentei, ceea ce este esenţial este faptul că aceste două construcţii - platforma betonată şi cabina poartă - au fost evidenţiate încă din Protocolul de împărţire a patrimoniului I.A.T, ca făcând parte din bunurile atribuite D. S.A., nefiind construite de recurenta-reclamantă.

În altă ordine de idei, evocând dispoziţiile art. 492 C. civ. din 1864, potrivit căruia, "orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa şi că este a lui, până la proba contrară", recurenta-reclamantă solicită a se observa faptul că, în temeiul dreptului de proprietate asupra clădirilor C6 şi C7, a făcut îmbunătăţiri la starea acestora şi a dovedit cu înscrisuri că a făcut renovările, dovadă fiind contractul nr. x/2006, în care, la Anexa 1, apar informaţii despre realizarea umpluturilor în vederea turnării platformei betonate.

Raportat la acest aspect, apreciază că, în mod corect, prima instanţă a acordat întâietate prezumţiei simple că această construcţie a fost refăcută de reclamantă, având-o în proprietate şi fiind interesată de refacerea ei, întrucât, pe de o parte, B. S.A. nu a administrat dovezi din care să reiasă că ar fi refăcut şi edificat cele două construcţii, iar în al doilea rând, respectivele construcţii au fost refăcute pe locul celor din protocolul de împărţire a patrimoniului I.A.T., având aceeaşi destinaţie şi suprafaţă.

Raportat la aceste aspecte, solicită a se observa faptul că, independent de prezumţia de proprietate care operează în favoarea sa, în temeiul art. 492 din C. civ. (din 1864), a făcut dovada renovării construcţiilor respective cu contracte de prestări servicii. Mai mult decât atât, afirmă că niciodată B. S.A. nu a pretins şi nu a dovedit vreodată că acele renovări ar fi fost făcute de aceasta.

Referitor la dreptul de superficie al recurentei-reclamante asupra terenului societăţii B., autoarea recursului solicită a se observa faptul că, din nou, instanţa de apel a aplicat şi interpretat în mod greşit art. 492 din C. civ. de la 1864.

În acest sens, arată că dreptul de superficie a luat naştere de la momentul semnării Protocolului de împărţire a patrimoniului I.A.T., odată cu transmiterea dreptului de proprietate, în mod concomitent, asupra terenului către B. S.A., iar către societatea D. S.A. (şi implicit către recurentă) asupra construcţiilor extratabulare.

Chiar dacă dreptul de superficie în favoarea societăţii D. S.A. nu a fost prevăzut expres în Protocolul semnat, recurenta-reclamantă afirmă că acest drept s-a născut având în vedere faptul că societatea D. S.A. nu îşi putea exercita dreptul de proprietate asupra clădirilor fără existenţa unui drept de folosinţă în beneficiul acesteia asupra terenului societăţii B.

Ca efect al dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiilor extratabulare de către societatea D. S.A., recurenta susţine că a luat naştere automat un drept de folosinţă asupra terenului B. pe care acestea se aflau, constituindu-se, astfel, dreptul de superficie în favoarea societăţii D. S.A. Aşadar, recurenta susţine că B. S.A. a preluat dreptul de proprietate asupra terenului în starea în care acesta se afla, respectiv având asupra sa constituit un dezmembrământ constând în dreptul de superficie.

Având în vedere momentul la care s-a născut dreptul de superficie, recurenta consideră că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 492 din C. civ. de la 1864, ca excepţie de la efectul achizitiv al accesiunii imobiliare artificiale, dispoziţii potrivit cărora - orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contra. A face proba contrară înseamnă a dovedi că proprietar al construcţiei este o altă persoană decât proprietarul terenului, ceea ce atrage după sine şi dreptul de folosinţă asupra terenului pe care se află construcţia, care constituie însuşi conţinutul dreptului de superficie.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta consideră că a făcut proba contrară prin protocolul semnat între cele patru societăţi, protocol din care rezultă clar faptul că dreptul de proprietate asupra clădirilor extratabulare aparţine societăţii D. S.A., în favoarea acesteia născându-se şi un drept de folosinţă al terenului apelantei, devenind, astfel, titularul unui drept de superficie.

În susţinerea faptului că dreptul de superficie ia naştere în mod automat la momentul în care proprietarul întregului fond a transmis construcţiile şi terenurile pe care acestea sunt amplasate în mod separat, unor persoane diferite, recurenta-reclamantă invocă sentinţa civilă nr. 140/07.02.2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi decizia civilă nr. 214/A/22.03.2010 pronunţată Curtea de Apel Bucureşti, ambele în dosarul nr. x/2008, având ca obiect acţiune în constatare.

Potrivit acestei din urmă hotărâri judecătoreşti, arată că dreptul de superficie poate lua naştere în temeiul legii, prin titlu sau uzucapiune. În aceste condiţii, chiar dacă între proprietarul construcţiei şi cel al terenului nu a intervenit o convenţie prin care cel din urmă să consimtă la grevarea terenului său cu anumite sarcini, situaţie care se regăseşte şi în cauză, se admite pe baza interpretării raţionale a tezei finale a art. 492 C. civ. că, dobândind un drept de proprietate asupra construcţiei, în patrimoniul deţinătorului acestuia se naşte ope legis şi un drept de superficie, constând în dreptul de proprietate asupra construcţiei şi de folosinţă asupra terenului, pe durata existenţei construcţiei.

Mai mult, arată că o asemenea soluţie a fost adoptată în mod constant în ipoteza edificiilor ridicate de soţi pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei, soţul neproprietar al terenului devenind titular al dreptului de superficie, instanţele respectând decizia de îndrumare nr. 19/1960 a fostului Tribunalul Suprem.

Pe de altă parte, arătă faptul că interpretarea dată de instanţe dispoziţiilor aplicabile - art. 492 ale C. civ. (1864) - în sensul că dreptul de superficie se naşte automat în situaţia în care proprietarul întregului fond a transmis construcţiile şi terenurile pe care acestea sunt amplasate în mod separat, unor persoane diferite, a fost transpusă inclusiv în dispoziţiile Noului C. civ. [(art. 693 alin. (3)], legiuitorul păstrând nemodificată soluţia jurisprudenţială.

Raportat la speţa de faţă, având în vedere faptul că însuşi dreptul de proprietate asupra construcţiilor extratabulare a fost contestat de B. S.A., semnatară a Protocolului, în mod automat nici dreptul de superficie nu era recunoscut de către aceasta.

În aceste condiţii, ca urmare a constatării dreptului de proprietate al recurentei-reclamante în baza Protocolului semnat de către cele patru societăţi şi, în consecinţă, şi a dreptului de superficie care s-a născut în favoarea recurentei-reclamante în interpretarea dispoziţiilor art. 492 C. civ., arată că a solicitat şi stabilirea dreptului de superficie în favoarea sa asupra terenului B.

Având în vedere motivele expuse, consideră eronată interpretarea instanţei de apel potrivit căreia, cererea de constituire a unui drept de superficie nu poate fi primită, având în vedere faptul că nu s-a făcut dovada unei convenţii încheiate cu proprietarul terenului.

Referitor la solicitarea de constituire a dreptului de servitute asupra terenului societăţii B., recurenta-reclamantă solicită a se observa că instanţa de apel a respins-o, aplicând greşit dispoziţiile art. 624 din C. civ. (1864).

În acest sens, arată că, potrivit acestui articol, servituţile continue neaparente şi servituţile necontinue şi neaparente nu se pot stabili decât prin titluri, însă, recurenta susţine că dispoziţiile legale menţionate de către instanţa de judecată nu sunt aplicabile în speţa pendinte.

Afirmând că servituţile de trecere sunt servituţi necontinue şi aparente, recurenta arată că acestea nu se încadrează în cele menţionate de art. 624 din C. civ. (1864).

Totodată, arată că, într-adevăr, instanţa de judecată a punctat asupra faptului că servitutea de trecere este o servitute discontinuă, însă aceasta nu a precizat că este una aparentă şi nu se încadrează în categoriile menţionate anterior. Prin urmare, recurenta solicită a se avea în vedere aplicarea greşită a acestor dispoziţii legale de către instanţa de apel.

Raportat la susţinerea Curţii, potrivit căreia, înainte de solicitarea de a i se constitui dreptul de servitute pentru normala exploatare a construcţiilor faţă de care s-a constatat dreptul de proprietate al recurentei-reclamante, se impune ca aceasta din urmă să reglementeze situaţia terenului pe care sunt amplasate construcţiile, recurenta consideră că o astfel de susţinere este nejustificată şi imposibilă, având în vedere că, asupra terenului, proprietar este B. S.A., aceasta fiind singura care ar putea să îşi reglementeze situaţia terenului, şi nu recurenta-reclamantă.

Faţă de aceste aspecte, arată că nu înţelege care este motivul pentru care s-a respins solicitarea de constituire a dreptului de servitute, astfel cum s-a arătat prin raportul de expertiză, având în vedere că s-a constatat dreptul său de proprietate asupra construcţiilor extratabulare, mai puţin asupra cabinei poartă şi platformei betonate. Totodată, subliniază faptul că, prin niciun înscris depus la dosarul cauzei, nu a afirmat vreodată că este proprietară pe teren.

De asemenea, arată că, prin prezentul litigiu, nu a urmărit dobândirea unui drept de proprietate asupra terenului, ci doar asupra construcţiilor care i-au revenit în proprietate, în temeiul Protocolului.

Referitor la instituirea unui drept de trecere a utilităţilor în temeiul art. 621 C. civ., recurenta solicită a se observa că, deşi i s-a constatat dreptul de proprietate asupra clădirilor, în mod greşit a fost respinsă cererea de instituire a unui drept de trecere a utilităţilor, drept care îi este imperios necesar în vederea exploatării şi exercitării dreptului de proprietate asupra construcţiilor.

Totodată, solicită a se observa că acest drept este recunoscut inclusiv de către B. S.A., cu care există încheiat contractul de furnizare energie electrică nr. x/22.11.2004, contract prin care, tocmai în virtutea dreptului de proprietate asupra clădirilor, B. S.A. îi furnizează energie electrică şi refacturează această energie electrică. În acest sens, arată că, la dosarul cauzei, există atât contractul de energie electrică, cât şi facturi aferente acestuia, contractul fiind menţinut în vigoare de către lichidatorul judiciar, conform protocolului nr. 134/03.02.2015.

Nu în ultimul rând, recurenta solicită a se observa că, pentru a accentua dreptul său de proprietate, inclusiv instanţa de apel a făcut referire la acest contract de utilităţi, considerând că, prin intermediul acestuia, B. S.A. a recunoscut, implicit, dreptul recurentei-reclamante de a poseda construcţiile, furnizându-i energie electrică. Astfel, afirmă că, deşi instanţa de apel a invocat existenţa acestui contract spre a întări existenţa dreptului de proprietate, acesta nu a fost luat în considerare în soluţionarea cererii autoarei recursului de instituire a dreptului de trecere a utilităţilor.

Referitor la dezmembrarea terenurilor proprietatea societăţii B., recurenta solicită a se avea în vedere faptul că instanţa de apel în mod greşit a hotărât în sensul că această operaţiune nu respectă rigorile legii.

În acest sens, afirmă că, după cum însăşi instanţa de apel a indicat, potrivit art. 132 din Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, un imobil poate fi modificat prin alipiri/dezlipiri, operaţiunile de modificare a imobilului având caracter material şi neimplicând vreun transfer de proprietate. Modificările care intervin prin operaţiunile de alipire/dezlipire se fac pe baza unor documentaţii cadastrale recepţionate de biroul teritorial şi a consimţământului proprietarului exprimat prin înscris sub formă autentică sau, după caz, prin hotărâre judecătorească definitivă.

Or, având în vedere că recurentei-reclamante i s-a constatat dreptul de proprietate asupra construcţiilor, consideră că trebuia să i se constituie şi drepturile de superficie şi servitute, pentru exploatarea normală a clădirilor, sens în care consideră că se impunea admiterea acestor petite şi dispunerea dezmembrării terenului societăţii B., în vederea intabulării acestor drepturi.

Totodată, apreciază că nu este nici în avantajul societăţii B. grevarea întregului teren cu sarcini, în condiţiile în care s-ar putea dispune constituirea drepturilor recurentei-reclamante exact pe suprafaţa care este necesară în vederea exercitării dreptului de proprietate.

Pe de altă parte, autoarea recursului solicită a se observa că însăşi B. S.A. a fost de acord cu operaţiunea de dezmembrare a terenului său, în măsura în care se constată dreptul de proprietate al recurentei-reclamante asupra construcţiilor.

Prin urmare, recurenta susţine că instanţa de judecată s-a pronunţat asupra unei cereri care nu a fost formulată în apel de către B. S.A., pronunţându-se, astfel, pluspetita. Astfel, arată că apelul formulat în cauză nu a vizat apelarea sentinţei sub aspectul dezmembrării terenurilor în vederea intabulării dreptului de proprietate, ci acesta a vizat doar cererea nouă, formulată peste termen, de dispunere a dezmembrării, pe costul recurentei-reclamante.

Aşadar, în accepţiunea recurentei-reclamante, desfiinţarea soluţiei de dezmembrare a terenului societăţii B., în vederea înscrierii drepturilor autoarei recursului de faţă reprezintă o interpretare greşită a dispoziţiilor art. 132 din O.D.G. (ordinul directorului general A.N.C.P.I.) nr. 700/2014, condiţionând operaţiunea de dezmembrare de consimţământul societăţii B., cu toate că operaţiunea se poate dispune şi prin hotărâre judecătorească, nefiind necesar consimţământul proprietarului terenului.

Cu privire la susţinerea instanţei de apel potrivit căreia "oricum, din analiza lucrării tehnice în specialitatea topografie administrate în cauză pare să rezulte existenţa unei erori tehnice în propunerea de dezmembrare făcută de expertul judiciar", recurenta-reclamantă solicită a se observa că nu există nicio eroare la raportul de expertiză efectuat în faţa instanţei de fond. Cu referire la precizarea adusă de către expertul judiciar în specialitatea topografie şi depusă în etapa apelului în data de 02.09.2020, prin care acesta arăta că Lotul nou dispus spre dezmembrare în suprafaţă de 456 mp, în proprietatea B. asupra A1 - teren şi A. asupra A1.l construcţii, cu drept de superficie pe teren, este format din două amplasamente nealăturate, recurenta-reclamantă face trimitere la completarea depusă de expertul judiciar în data de 30.09.2020, prin care a arătat faptul că acest lucru nu modifică concluziile raportului de expertiză şi nici dispozitivul hotărârii primei instanţe.

Ca atare, recurenta-reclamantă solicită a se avea în vedere concluziile raportului de expertiză în specialitatea topografie efectuat în faţa primei instanţe, concluzii pe care le consideră corecte şi conforme realităţii din teren şi de care instanţa de fond, în mod just, a ţinut cont la pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

Mai mult decât atât, autoarea recursului afirmă că acest raport a fost avizat de către O.C.P.I., astfel cum se poate observa de la dosarul cauzei, arătând că, în situaţia în care concluziile expertizei ar fi fost greşite, O.C.P.I. nu ar fi avizat raportul.

Cu privire la cheltuielile de judecată în faza de fond şi de apel, recurenta-reclamantă solicită obligarea intimatei-pârâte la plata integrală a acestora.

În ceea ce priveşte cererea de strămutare formulată de B. S.A., respinsă de Î.C.C.J., recurenta-reclamantă solicită obligarea societăţii B. şi la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de formularea acestei cereri referitoare la dosarul pendinte, anexând, în acest sens, factura şi dovada plăţii reprezentând onorariul din cadrul procesului de strămutare.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ.

La 11 mai 2021, intimata B. a formulat, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 10 iunie 2021, recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de B. S.A., reiterând argumentele formulate deja în susţinerea recursului propriu.

1.2. Prin recursul formulat, pârâta B. - în faliment, prin lichidator judiciar C.., a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea în tot a apelului propriu.

În motivarea recursului, pârâta a învederat că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a respins în mod greşit apelul formulat împotriva încheierii din 04.04.2017, prin care instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

Evocând dispoziţiile art. 35 C. proc. civ., autoarea recursului arată că reclamanta şi-a motivat acţiunea ca o acţiune în constatare, dar s-a prevalat de preluarea în proprietate a bunurilor pe care se considera proprietară prin Protocolul de împărţire a patrimoniului fostei F. şi Legea nr. 15/1990, situaţie în care, în accepţiunea sa, nu avea la dispoziţie decât acţiunea în realizare, prin comparare de titluri, menţionând, totodată, că însăşi instanţa de apel, la pagina 11 din considerente, a reţinut că există dubii dacă judecătorul de la fond a calificat cererea ca fiind o acţiune în realizare sau a considerat-o ca fiind în constatare.

În cele ce urmează, recurenta a reiterat ceea ce a susţinut în apel cu privire la motivarea respingerii de către prima instanţă de fond a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare, solicitând a fi avută în vedere practica judiciară în materie, invocată şi în apel (Decizia ÎCCJ nr. 1058/18.03.2014).

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate (prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de fond s-a pronunţat cu depăşirea limitelor învestirii şi cu încălcarea art. 397 C. proc. civ. faţă de închiderea dezbaterilor la 04.02.2020 pe obiectul iniţial şi modificarea acestuia prin Precizarea (concluziile scrise) depusă de reclamantă la 11.02.2020, arătând că nu este vorba de o reluare a petitului acţiunii iniţiale, ci de o cerere nouă, nepusă în discuţia părţilor.

În încheierea susţinerii acestui motiv de nelegalitate, recurenta arată că, deşi reclamanta le-a numit concluzii scrise, constatând că sunt solicitări formulate pentru prima dată în cauză, instanţa trebuia fie să le respingă, fie să repună cauza pe rol pentru a le pune în discuţia părţilor. Cu toate acestea, arată că instanţa de apel a omis să se pronunţe pe această chestiune, fapt care se circumscrie, de asemenea, încălcării normelor de procedura care atrag sancţiunea nulităţii absolute.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel nu a indicat motivele pe care se întemeiază decizia recurată, dar şi faptul că decizia cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, recurenta susţine că dispozitivul nu este susţinut în totalitate de considerentele deciziei recurate. Mai mult, afirmă că acestea contrazic dispozitivul.

În concret, recurenta afirmă că instanţa de apel a respins numai capetele de cerere vizând două construcţii, respectiv platforma betonată C6 şi cabina poartă C7 şi intabularea lor în cartea funciară, precum şi capetele de cerere privind instituirea dreptului de superficie şi a dreptului de servitute pe terenurile proprietatea B.. Cu toate acestea, precizează că, în motivarea deciziei, instanţa de apel a invocat decizia RIL nr. 13/2019 a Î.C.C.J., arătând că, în ceea ce priveşte toate construcţiile extratabulare pretinse de A., nu s-a dovedit că au fost legal ridicate, cu respectarea Legii 50/1991.

În acest sens, se arată că, la pagina 13 din considerente, instanţa de apel a reţinut că "reclamantul trebuie să dovedească nu numai faptul juridic al construirii, ci şi caracterul licit al conduitei sale".

Totodată, a mai arătat că instanţa de apel a reţinut faptul că nu sunt aplicabile dispoziţiile noului C. civ. şi că intimata-reclamantă nu este îndreptăţită la nicio superficie în temeiul vechiul C. civ. întrucât, în practica instanţei supreme, s-a reţinut că, în absenţa unui act sau fapt juridic sau a unei convenţii încheiate în formă autentică, nu se poate recunoaşte dreptul de superficie al proprietarului construcţiei pe terenul proprietatea altei persoane. A. S.A. nu a dovedit existenţa unei astfel de convenţii, instanţa de apel a reţinut că cererea acesteia privind dreptul de superficie nu poate fi primită (pagina 14 din considerente).

Faţă de aceste aspecte mai sus redate, recurenta afirmă că instanţa de apel a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii de la fond, cu toate că ele sunt contrazise în considerentele deciziei recurate.

De asemenea, afirmă că, deşi instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu avea niciun temei de drept şi nici competenţa pentru a pronunţa dezmembrarea terenurilor înscrise în CF x, CF x şi CF x proprietatea B., a menţinut dispoziţia instanţei de fond.

Totodată, recurenta afirmă că, la pagina 14 din considerente, instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond a încălcat Ordinul directorului general al ANCPI nr. 700/2014 privind aprobarea Regulamentului de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, fără a dispune vreo măsură asupra soluţiei de la fond sub acest aspect.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea şi puterea lucrului judecat a Deciziei nr. 5/PI/05.02.2003 - irevocabilă, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara (anexată întâmpinării sale la fond) în dosarul nr. x/2003, menţinută de Î.C.C.J. prin Decizia 1517/07.05.2008, pronunţată în dosarul x/2006.

Cu privire la decizia irevocabilă menţionată, prin care a fost anulat Contractul de vânzare-cumpărare din 25.02.1998, recurenta susţine că s-a statuat, cu putere de lucru judecat, faptul că suprafaţa de 4100 mp nu putea fi înstrăinată şi, implicit, nici nu putea fi întoarsă în patrimoniul A. întrucât nu se afla în proprietatea acesteia, după cum nu s-a putut face înscrierea în CF a clădirilor, întrucât reclamanta nu deţine un drept de proprietate pe acestea.

În ceea ce priveşte suprafaţa de 8300 mp care a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare din 25.02.1998 cu G., recurenta afirmă că reclamanta a făcut dovada existenţei dreptului de proprietate doar asupra unei suprafeţe de 4200 mp (teren + hală) din total, înscrisă în CF x.

Mai arată că instanţa de apel nu a observat faptul că, prin hotărârea apelată, s-a omis cu intenţie redarea întregii situaţii de fapt de la pagina 11 din Decizia nr. 5/PI/05.02.2003, în care Curtea de Apel Timişoara a precizat în mod expres, cu putere de lucru judecat, că A. nu putea fi proprietară pe suprafaţa de 4100 mp.

În încheiere, recurenta afirmă că a invocat toate aceste argumente la fond, fără a fi avute în vedere de instanţă în sentinţa apelată, care s-a limitat la a reitera doar argumentele intimatei-reclamante, arătând, totodată, că ceea ce a susţinut pe tot parcursul procesului, inclusiv în faţa instanţei de apel, în sensul că A. nu poate face dovada dreptului de proprietate pe construcţiile extratabulare pretinse, a fost statuat cu putere de lucru judecat prin Decizia nr. 5/PI/05.02.2003 - irevocabilă şi încălcat prin decizia recurată.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului a susţinut că normele de drept material încălcate sau aplicate greşit vizează noţiunea de drept de proprietate, condiţiile de recunoaştere într-o acţiune în constatare, limitele exercitării dreptului, dezmembrămintele dreptului de proprietate şi condiţiile legale pentru operaţiunile de modificare a imobilelor înscrise în cartea funciară.

În concret, recurenta arată că, prin decizia recurată, instanţa a constatat că dezmembrămintele dreptului de proprietate (superficia şi servitutea) disputat în speţă se circumscriu vechiul C. civ.

Evocând dispoziţiile art. 480 şi art. 492 din C. civ. (de la 1864), recurenta menţionează că, la pagina 13 din considerente, instanţa de apel a invocat decizia RIL nr. 13/2019, în care Î.C.C.J. a reţinut că, în cadrul acţiunii în constatare, reclamantul trebuie să dovedească atât faptul juridic al construirii, cât şi caracterul licit al conduitei sale, iar lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate cu materiale proprii.

În cele ce urmează, recurenta reproduce anumite considerente apreciate ca fiind relevante/corecte din decizia recurată (de la paginile 13, 14, 15) şi conchide în sensul că motivarea instanţei de apel tinde evident spre respingerea în totalitate a acţiunii reclamantei, atât în ceea ce priveşte constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, cât şi în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere privind superficia, servitutea şi dezmembrarea.

Referitor la constatarea dreptului de proprietate asupra construcţiilor, recurenta susţine că a arătat şi probat faptul că A. nu a făcut dovada acestui drept, iar instanţa de apel a reţinut că intimata-reclamantă nu îndeplineşte condiţiile legale pentru a-i fi recunoscut acest drept, invocând RIL-ul 13/2019, cu toate că, în dispozitiv, a menţinut acest drept.

Mai arată că, în ceea ce priveşte construcţiile C6 (platforma betonată) şi C7 (cabina poartă), în dispozitiv nu se precizează nici pe ce carte funciară se află, chestiune apreciată ca fiind importantă în eventualitatea unei dezmembrări dispuse de instanţă.

Referitor la dezmembrare, recurenta susţine că, de asemenea, nu există concordanţă între motivarea deciziei şi dispozitiv, în sensul că nu se menţionează în mod expres că se respinge capătul de cerere privind dezmembrarea CF x, CF x şi CF x.

Mai mult, arată că, inclusiv în situaţia în care instanţa ar fi menţinut dezmembrarea dispusă la fond, era important de clarificat situaţia suprafeţei de 456 mp din CF x, conform explicaţiilor pe care le-a oferit şi care au fost confirmate de expert.

Recurenta menţionează că acest aspect nu a fost tratat distinct de instanţa de apel, care s-a rezumat în a preciza, incomplet şi generic, la pagina 15 din considerente în sensul că raportul de expertiză conţine unele erori.

Mai precizează că suprafaţa de 456 mp indicată la fond ca fiind "C1 în suprafaţă de 456 mp" este compusă din 2 amplasamente nealăturate (în suprafaţă de 276 mp, respectiv 180 mp), care nu au nicio latură comună, astfel încât dezmembrarea CF x în configuraţia de 2 loturi dispusă la fond şi aparent menţinută în apel nu ar putea fi pusă în executare, fiind imposibil tehnic de realizat.

La 20 mai 2021, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte B., ca neîntemeiat.

La 28 mai 2021, recurenta-pârâtă B. a depus, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat solicitarea de admitere a recursului propriu, precum şi respingerea recursului formulat de A.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2021, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, prin raport reţinându-se admisibilitatea în principiu a ambelor recursuri.

Constatând că recursurile nu pot fi soluţionate conform art. 493 alin. (5) sau în condiţiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ., prin încheierea din 8 februarie 2022, Înalta Curte a admis în principiu ambele recursuri şi a stabilit termen de judecată la 5 aprilie 2022, în vederea soluţionării acestora în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursurile prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

I. Luând în analiză recursul declarat de pârâta B., Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că, la termenul de judecată, pârâta, prin practician de insolvenţă, a arătat că nu mai susţine critica potrivit căreia instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., în sensul că s-a pronunţat cu depăşirea limitelor învestirii, faţă de împrejurarea că solicitarea de dezmembrare formulată de recurenta-reclamantă s-a realizat prin intermediul concluziilor scrise. Prin urmare, Înalta Curte nu va mai avea în vedere această critică în analiza recursului pârâtei.

Procedând la analiza criticilor recurentei-pârâte, în ordinea în care acestea au fost formulate, Înalta Curte constată că, printr-o primă critică, autoarea prezentului demers judiciar a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a respins apelul formulat împotriva încheierii din 04.04.2017, apreciind acţiunea ca admisibilă.

Luând în analiză această critică, Înalta Curte reţine că, pe calea deschisă de art. 35 C. proc. civ., reclamanta poate solicita să se constate existenţa sau inexistenţa unui drept, ca regulă, neavând acces la această cale dacă poate cere realizarea dreptului, cererea în constatare, în acest caz, neputând fi primită potrivit legii.

În speţă, fiind în situaţia unei acţiuni în constatarea dreptului de proprietate asupra unor construcţii, acţiunea în realizarea dreptului era acţiunea în revendicare, adică acea acţiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său cere instanţei să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului şi să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpâneşte fără a fi proprietar.

În speţă, astfel cum rezultă din probele administrate, reclamanta are posesia construcţiilor în litigiu, situaţie în care aceasta nu putea cere realizarea dreptului său pe calea acţiunii în revendicare, neavând calitatea de proprietar neposesor. În această situaţie, practica judiciară şi literatura de specialitate sunt unanime în a considera că acţiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găseşte în posesia bunului, atunci când este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască şi să i se consolideze dreptul său, dacă dovedeşte că acest drept îi este contestat de pârât, situaţie în care interesul proprietarului pentru promovarea acţiunii în constatare derivă din pericolul contestării sau încălcării dreptului său de către pârât.

În cauză, acţiunea a fost introdusă în contextul în care, în cadrul procedurii falimentului B., s-a procedat la evaluarea bunurilor imobile ale acesteia pentru valorificarea activelor identificate în patrimoniul debitoarei, reclamanta contestând măsurile lichidatorului judiciar de vânzare a terenului proprietate B. pe care sunt edificate construcţiile.

Prin urmare, în mod corect instanţa de apel a respins critica formulată de pârâtă sub acest aspect.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susţinut că dispozitivul deciziei recurate nu este susţinut în totalitate de considerente.

În concret, a arătat că, instanţa de apel a respins numai capetele de cerere ce vizau platforma betonată C6 şi cabina poartă C7 şi intabularea lor în cartea funciară, precum şi capetele de cerere privind instituirea dreptului de superficie şi a dreptului de servitute pe terenurile B., cu toate că, în motivare, instanţa de apel a invocat decizia RIL nr. 13/2019, arătând că, în ceea ce priveşte toate construcţiile extratabulare pretinse de reclamantă nu s-a dovedit că au fost legal ridicate, cu respectarea Legii nr. 50/1991.

Procedând la analiza acestei critici, Înalta Curte reţine că, la pagina 12 a deciziei recurate, instanţa de apel a apreciat că, din analiza coroborată a materialului probator, cererea de chemare în judecată este întemeiată numai în parte, în sensul că reclamanta a făcut dovada existenţei dreptului său de proprietate doar asupra unora dintre construcţiile extratabulare, şi anume asupra halei, a laboratorului E. şi a rezervorului, cu privire la care prima instanţă corect a dispus intabularea în cartea funciară, arătând în continuare că urmează a fi respins capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcţii constând în platformă betonată C6 şi cabină poartă C7, precum şi capătul de cerere având ca obiect intabularea acestor două construcţii.

De asemenea, printr-un alt considerent existent la finele aceleiaşi pagini, care continuă şi la pagina următoare (13) din decizia recurată, Curtea a arătat că va respinge cererea reclamantei având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcţii constând în platforma betonată C6 şi cabină poartă C7, precum şi capătul de cerere având ca obiect intabularea acestor două construcţii în cartea funciară, având în vedere că din cuprinsul raportului de expertiză tehnică judiciară în construcţii reiese cu claritate că nici cabina poartă E. şi nici platforma E. nu sunt construcţiile care au făcut obiectul Protocolului de împărţire a patrimoniului fostei F..

Astfel, în privinţa cabinei poartă E., identificată în expertiza topografică - cabină poartă C7 -, în suprafaţă construită de 8 mp, cu regim de înălţime parter (P), care funcţionează ca spaţiu verificări intrări auto şi persoane în interiorul incintei, instanţa de apel a statuat în sensul că nu este cea din anul 1991, când a fost semnat acest protocol, ea fiind realizată în anul 2007, după edificarea platformei betonate, iar în privinţa platformei E., identificată în expertiza topografică - platformă betonată C6 -, în suprafaţă construită de 1.754 mp, care funcţionează ca parcare, platformă de depozitare şi căi de circulaţie auto în incintă, instanţa a conchis în sensul că nu este cea din anul 1991, când a fost semnat protocolul, deoarece elementele de colectare şi scurgere a apelor meteorice de pe platformă nu se produceau în România în anul 1991, după cum nici tipul de dale carosabile utilizat nu se producea în ţară, construcţia fiind realizată, probabil, în intervalul 2006-2007, conform precizărilor reclamantei fiind executată în perioada menţionată, pe amplasamentul vechii platforme.

În aceste condiţii, Curtea a constatat că prima instanţă a ignorat decizia RIL nr. 13/2019, sens în care a reprodus anumite considerente apreciate ca fiind relevante din cuprinsul respectivei decizii.

Un astfel de considerent este şi cel indicat de recurenta-pârâtă, respectiv cel identificat de aceasta la pagina 13 a deciziei - "reclamantul trebuie să dovedească nu numai faptul juridic al construirii, ci şi caracterul licit al conduitei sale", însă, acesta nu este un considerent propriu al instanţei de apel, ci, aşa cum s-a arătat mai înainte, instanţa de apel a evocat mai multe considerente din cuprinsul respectivei decizii (RIL 13/2019), unul dintre acestea fiind şi cel indicat de recurentă, care se regăseşte în cuprinsul paragrafului 60 al respectivei decizii.

Prin urmare, se constată că doar în privinţa celor două construcţii instanţa de apel nu a constatat dreptul de proprietate al reclamantei, motivul principal reţinut de instanţă fiind acela că "nici cabina poartă E. şi nici platforma E. nu sunt construcţiile care au făcut obiectul Protocolului de împărţire a patrimoniului fostei F.."

În altă ordine de idei, nu poate fi primită critica de pretinsă contradicţie invocată de recurenta-pârâtă, potrivit căreia, deşi i-a fost admis apelul (prin care a solicitat respingerea acţiunii reclamantei cu privire la toate construcţiile, mai puţin C2, care era construcţia de birouri), instanţa a menţinut dispozitivul primei instanţe sub aspectul existenţei dreptului de proprietate asupra construcţiilor, cu excepţia celor două construcţii (C6 şi C7), atâta vreme cât din considerentele deciziei recurate reiese ce anume a respins/admis instanţa de apel.

Mai mult decât atât, admiterea unei căi de atac nu presupune existenţa unei suprapuneri între criticile/solicitările autorului cu cele admise de instanţă.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că, sub acest aspect, nu se identifică nicio contradicţie între considerente şi dispozitiv, motiv pentru care nu va putea reţine critica recurentei.

În susţinerea contradictorialităţii deciziei recurate, recurenta-pârâtă a mai arătat că, deşi instanţa de apel a reţinut că nu poate primi cererea reclamantei privind dreptul de superficie, instanţa de apel a menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii de fond.

Procedând la analiza acestei critici, Înalta Curte constată că, spre deosebire de prima instanţă, care a instituit un drept de superficie pe teren şi de servitute trecere auto şi pietonal în favoarea reclamantei, instanţa de apel a respins capetele de cerere privitor la instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei A. Timişoara asupra terenurilor aferente imobilelor construcţii extratabulare în suprafaţă de 4.100 mp, edificate pe terenurile pârâtei B. S.A. Timişoara, şi la notarea acestuia în cartea funciară.

Prin urmare, atâta vreme cât, sub acest aspect, dispoziţiile din cele două hotărâri sunt diametral opuse, menţiunea instanţei de apel în sensul că "menţine în rest dispoziţiile hotărârii apelate" nu se referă la instituirea dreptului de superficie.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenta a învederat că, deşi instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond nu avea niciun temei pentru a pronunţa dezmembrarea terenurilor proprietatea recurentei-pârâte, a menţinut dispoziţia instanţei de fond.

Această critică a recurentei-pârâte este întemeiată, întrucât, în considerentul aflat la pagina 14 din decizia recurată, Curtea de apel, deşi a reţinut că "soluţia primei instanţe privitoare la dezmembrarea terenurilor proprietatea pârâtei se impune a fi schimbată pentru că ea încalcă dispoziţiile legii", nu a dispus schimbarea în parte a sentinţei apelate şi sub acest aspect. Dimpotrivă, conform menţiunii "menţine în rest dispoziţiile hotărârii apelate", se înţelege că a fost menţinută operaţiunea de dezmembrare, cu toate că, din considerentul mai sus arătat, reiese contrariul.

În limitele şi pentru argumentele arătate, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sub aspectul contradicţiei dintre dispozitiv şi considerente.

În susţinerea nelegalităţii deciziei recurate, recurenta-pârâtă a mai arătat că, deşi a invocat, atât la fond, cât şi în apel, o hotărâre din 2003 irevocabilă, (decizia nr. 5/PI/05.02.2003 pronunţată în dosarul nr. x/2003, menţinută de Î.C.C.J. prin Decizia nr. 1517/07.05.2008), instanţa de apel a încălcat autoritatea şi puterea de lucru judecat a respectivei decizii.

Lucrul judecat la care se referă art. 430 şi art. 431 C. proc. civ. vizează atât aspectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în sensul că o instanţă nu mai poate fi sesizată cu o cerere în care se regăseşte tripla identitate de părţi, obiect şi cauză, cât şi aspectul pozitiv, în sensul că o chestiune lămurită într-o hotărâre anterioară se impune într-o procedură ulterioară şi nu ar putea fi contrazisă de soluţia pronunţată de instanţă într-un litigiu viitor între aceleaşi părţi.

Având în vedere că recurenta-pârâtă invocă practic aspectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte nu va putea reţine critica formulată pentru considerentul că decizia invocată de recurenta-pârâtă priveşte alte părţi (respectiv reclamanta G. S.A. şi pârâta A.) decât cele existente în litigiul pendinte.

Prin urmare, dată fiind relativitatea efectelor hotărârii judecătoreşti, pentru existenţa autorităţii de lucru judecat este nevoie de identitatea de părţi, pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicţional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces, care are legătură cu aspectele litigioase tranşate deja.

Cum cerinţa identităţii de părţi nu se confirmă, Înalta Curte nu va putea reţine critica referitoare la încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Dacă susţinerea recurentei-pârâte este analizată din perspectiva opozabilităţii hotărârii, fiind un aspect al interpretării coroborate a probatoriului, ce ţine de temeinicia hotărârii, nu poate face obiectul analizei în recurs, limitată la motivele de nelegalitate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Analizând în continuare criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu aduce critici de nelegalitate care să vizeze încălcarea sau aplicarea greşită a vreunei norme de drept material, ci face anumite aprecieri care, de fapt, tind la a aduce în atenţie o presupusă contradicţie între dispozitiv şi considerente, acestea fiind deja analizate în cadrul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

II. Luând în analiză recursul declarat de reclamanta A. Timişoara împotriva deciziei instanţei de apel, Înalta Curte reţine că o primă critică vizează soluţia de respingere a cererii reclamantei având ca obiect constatarea dreptului de proprietate asupra imobilelor construcţii constând în platformă betonată C6 şi cabină poartă C7, în privinţa cărora, instanţa de apel, făcând trimitere la cele două expertize administrate în cauză, a reţinut că nu au făcut obiectul Protocolului de împărţire a patrimoniului fostei F..

Totodată, recurenta-reclamantă a mai învederat că dispoziţiile Deciziei RIL nr. 13/2019, pe care instanţa de apel s-a întemeiat în pronunţarea soluţiei de respingere a cererii de constatare a dreptului de proprietate cu privire la aceste două construcţii, au fost interpretate şi aplicate în mod greşit, întrucât această decizie nu este incidentă în litigiul pendinte, în condiţiile în care acţiunea nu are ca temei accesiunea imobiliară artificială, iar decizia RIL nr. 13/2019 tratează o altă situaţie, respectiv cea în care proprietarul terenului face o construcţie pe terenul propriu, cu materialele sale.

Procedând la analiza acestei prime critici, Înalta Curte reţine că, în privinţa celor două construcţii (cabină poartă C6 şi platformă betonată C7), instanţa de apel a statuat în sensul că respectivele construcţii nu sunt cele din anul 1991, când a fost semnat Protocolul de împărţire a patrimoniului fostei F., fiind realizate/executate ulterior acestui moment.

Pornind de la această concluzie, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a ignorat decizia RIL nr. 13/2019, prin care instanţa supremă a statuat că lipsa autorizaţiei de construire sau nerespectarea prevederilor acesteia, precum şi lipsa procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor constituie impedimente pentru recunoaşterea pe cale judiciară, în cadrul acţiunii în constatare, a dreptului de proprietate asupra unei construcţii realizate de către proprietarul terenului, cu materiale proprii.

Reţinând ca fondată critica recurentei-reclamante, Înalta Curte reţine că, prin Decizia RIL nr. 13/2019, Completul competent să judece recursul în interesul legii a dezlegat problema de drept referitoare la posibilitatea recunoaşterii pe cale judiciară, în cadrul unei acţiuni în constatare întemeiate pe dispoziţiile legale care reglementează accesiunea imobiliară artificială, a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate de proprietarul terenului, cu materiale proprii, fără autorizaţie de construire (par. 42).

Decizia RIL nr. 13/2019, pe care s-a întemeiat instanţa de apel, nu are incidenţă în speţă, întrucât vizează o cu totul altă problemă de drept decât cea existentă în litigiul pendinte (reclamanta nu se consideră proprietar al terenului).

În speţă, nu suntem în ipoteza în care proprietarul unui teren care a ridicat, cu materiale proprii, o construcţie fără autorizaţie, urmăreşte recunoaşterea dreptului de proprietate asupra construcţiei, în temeiul accesiunii imobiliare artificiale.

În plus, având în vedere că, în privinţa celor două construcţii - platformă betonată C6 şi cabină poartă C7, instanţa de apel nu a recunoscut dreptul de proprietate al reclamantei pe considerentul că respectivele construcţii au fost edificate ulterior momentului semnării Protocolului de împărţire a patrimoniului fostei F., fiind supuse normelor imperative în domeniul autorizării construcţiilor, Înalta Curte constată că instanţa de apel a ajuns la această concluzie fără a analiza şi susţinerile reclamantei prin care aceasta a arătat că cele două construcţii au fost renovate, nefiind, aşadar, construcţii noi.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra imobilelor construcţii constând în platformă betonată C6 şi cabină poartă C7, fără a analiza şi susţinerile/probele reclamantei prin care aceasta a învederat că aceste două construcţii au existat în patrimoniul care a făcut obiectul protocolului de divizare, fiind doar renovate, hotărârea nefiind suficient motivată sub acest aspect.

În jurisprudenţa sa referitoare la aplicarea art. 6 paragraful 1 din CEDO privind dreptul la un proces echitabil, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră necesare pentru cauza lor, şi corelativ, obligaţia instanţei de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa (hotărârea pronunţată în cauza Albina împotriva României, par. 30).

Omisiunea instanţei de apel de a examina în mod efectiv argumentele reclamantei atrage nu numai incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. privind nemotivarea, dar şi concluzia că situaţia de fapt nu a fost pe deplin lămurită.

Analizând în continuare critica referitoare la dreptul de superficie, în privinţa căruia instanţa de apel a statuat că, în mod greşit, prima instanţă de fond s-a raportat la dispoziţiile art. 693 din C. civ. (2009), în condiţiile în care, potrivit art. 68 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 693-702 din C. civ. nu se aplică drepturilor de superficie constituite înaintea intrării în vigoare a C. civ., Înalta Curte reţine, cu titlu prealabil, că articolul 693 din C. civ. (2009) nu are corespondent în C. civ. din 1864, întrucât acesta nu reglementa dreptul de superficie, el fiind dedus din interpretarea art. 492 C. civ. de la 1864, fiind considerat o derogare de la regula accesiunii înscrisă în acest text de lege.

Cu toate acestea, dispoziţiile art. 693 din C. civ. (2009) nu fac altceva decât să confirme orientările jurisprudenţiale anterioare.

Aşadar, prezumţia relativă instituită de dispoziţiile art. 492 C. civ. (1864) poate fi răsturnată prin dovedirea existenţei unuia din cazurile de naştere a dreptului de superficie.

Astfel, dreptul de superficie care se solicită a fi constatat şi în prezenta cauză putea fi dobândit prin titlu, uzucapiune sau direct din lege.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că Protocolul de divizare/împărţire a patrimoniului fostei F. poate reprezenta un veritabil titlu, prin care proprietatea asupra imobilului a fost transmisă divizat, respectiv construcţiile revin unei persoane, iar terenul pe care sunt amplasate altei persoane, ceea ce dă naştere unui drept de folosinţă asupra terenului, pe durata existenţei construcţiei.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că, deşi Protocolul de divizare nu conţinea dispoziţii exprese referitoare la recunoaşterea dreptului de superficie şi a dreptului de servitute, cu toate acestea, în privinţa capătului 2 al cererii, respectiv solicitarea privind instituirea unui drept de superficie în favoarea reclamantei asupra terenurilor aparţinând B., aferente construcţiilor ce fac obiectul acţiunii, în faţa primei instanţe de fond, pârâta a arătat că se poate vorbi de un astfel de drept în măsura în care s-ar pronunţa o soluţie favorabilă reclamantei în ceea ce priveşte proprietatea asupra acestor construcţii.

Prin urmare, condiţionând recunoaşterea unui astfel de drept de pronunţarea unei soluţii favorabile reclamantei în ceea ce priveşte proprietatea asupra construcţiilor, se poate susţine că pârâta şi-a exprimat acordul cu privire la constituirea dreptului de superficie.

De altfel, acordul pârâtei asupra constituirii dreptului de superficie (dar şi a dreptului de servitute) reiese fără nici un dubiu şi din solicitările formulate în apel, în care a precizat (în subsidiar) că, în situaţia menţinerii dispoziţiei primei instanţe privind constatarea dreptului de proprietate pe toate construcţiile extratabulare de 4.100 mp, solicită instituirea dreptului de superficie pentru toate loturile menţionate în sentinţa apelată, pentru suma de 2.008,40 euro + TVA/lună, pe toată durata existenţei construcţiei şi instituirea dreptului de servitute pentru toate loturile menţionate în sentinţa apelată, pentru suma de 0,40 euro + TVA/mp/lună, urmând ca suprafaţa totală de teren afectată de dreptul de servitute să fie stabilită de instanţă.

Aceleaşi considerente se impun şi cu privire la instituirea unui drept de servitute de trecere a utilităţilor prin raportare la contractul de furnizare energie electrică încheiat între părţi.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine că, în cuprinsul criticilor referitoare la dreptul de servitute, recurenta-reclamantă a apreciat ca nejustificat considerentul instanţei de apel, potrivit căruia intimata (reclamanta) nu a fost în măsură să finalizeze procedura de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului pe care se regăsesc aceste construcţii, recurenta-reclamantă arătând că proprietar asupra terenului este B. S.A., aceasta fiind singura care putea să reglementeze situaţia terenului.

Într-adevăr, în argumentarea lipsei de temeinicie a capetelor de cerere referitoare la instituirea unui drept de superficie şi a unui drept de servitute (penultimul paragraf de la pagina 12 a deciziei recurate), instanţa de apel a reţinut că intimata (reclamanta) nu a fost în măsură să finalizeze procedura de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului pe care se regăsesc aceste construcţii, idee reluată şi în al treilea paragraf de la pagina 14 a deciziei recurate, în care Curtea a reţinut că, în opinia sa, este imperios necesar ca mai înainte de a solicita instanţei stabilirea unui drept de servitute, pentru normala exploatare a construcţiilor asupra cărora reclamantei intimate i s-a recunoscut dreptul de proprietate, partea să-şi reglementeze situaţia terenului pe care aceste imobile sunt edificate.

Or, partea care deţinea construcţiile nu avea cum să clarifice situaţia terenurilor aferente de vreme ce acestea erau atribuite societăţii pârâte (a se vedea în acest sens Certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor aflat la dosar judecătorie).

Cât priveşte critica referitoare la dezmembrarea terenurilor proprietatea pârâtei, Înalta Curte reţine că respectiva critică nu poate fi analizată pe fond de vreme ce, anterior, a fost găsit întemeiat motivul de recurs al recurentei-pârâte sub aspectul neconcordanţei/necorelării dispozitivului deciziei recurate cu cele statuate de instanţa de apel în privinţa soluţiei primei instanţe privitoare la dezmembrarea terenurilor proprietatea pârâtei (a se vedea considerentul de la pagina 14 penultimul paragraf din decizia recurată).

Prin urmare, raportat la aceste considerente, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8, art. 496 alin. (2), art. 497 şi art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite ambele recursuri formulate împotriva deciziei civile nr. 446/A din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, pe care o casează, sens în care va trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de apel va analiza cererea având ca obiect constatarea dreptului de proprietate a celor două construcţii (platformă betonată C6 şi cabină poartă C7) şi din perspectiva afirmaţiei reclamantei (neanalizate de instanţă în primul ciclu procesual), care a susţinut că respectivele construcţii nu sunt nou edificate, ci au fost renovate.

De asemenea, în rejudecare, instanţa de apel va analiza şi capătul de cerere privind instituirea dreptului de superficie, valorificând soluţiile jurisprudenţiale anterioare intrării în vigoare a C. civ. (2009), urmând ca, atât în privinţa dreptului de superficie, cât şi a dreptului de servitute, instanţa să aibă în vedere poziţia pârâtei exprimată în acest sens atât la fond, cât şi prin cererea de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă B., prin lichidator judiciar C.. împotriva deciziei civile nr. 446/A din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 446/A din 13 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 aprilie 2022.