Appeal annulled for lack of statutory cassation grounds; insurer’s appeal rejected, moral damages upheld at €400,000

Şedinţa publică din data de 23 martie 2023

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 27.03.2018, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., cu citarea intervenientului-forţat C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 1.000.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de daune morale şi de 266.791 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune materiale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 14.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi cererea de suspendare a judecăţii cauzei, până la soluţionarea definitivă a dosarului penal nr. x/2017

Prin sentinţa civilă nr. 757/15.03.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumelor de 800.000 euro, cu titlu de daune morale şi de 266.791 euro, reprezentând daune materiale.

Prin încheierea din 17.12.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins cererea de lămurire a înţelesului aplicării dispozitivului, formulată de reclamantă.

Împotriva încheierii din 14.12.2018 şi a sentinţei civile, a declarat apel pârâta, criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1706A/28.10.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 200.000 euro, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, cu titlu de diferenţă despăgubiri morale, şi a respins ca neîntemeiat capătul de cerere vizând daunele materiale.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.

Prin memoriul de recurs, recurenta - reclamanta a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar, a relevat că prin decizia recurată instanţa de apel nu a arătat motivele care au condus la diminuarea atât de drastică şi severă a daunelor morale acordate în primă instanţă.

În continuare, recurenta-reclamantă a arătat pe larg consecinţele şi traumele fizice şi psihice suferite în urma evenimentului rutier, marcate de pierderea membrelor inferioare.

În acest context, subliniind că pierdere suferită nu poate fi cuantificată în bani şi că prejudiciul moral suferit este mare, dată fiind vârsta ei, a afirmat că prima instanţă a apreciat corect asupra cuantumului daunelor morale.

A mai relevat că, Directiva 84/5/CEE a Consiliului prevede că asigurarea trebuie să acopere în mod obligatoriu vătămările corporale pentru un cuantum minim de 1 milion euro pe victimă sau de 5 milioane de euro pe eveniment asigurat, indiferent de numărul de victime.

Pornind de la aceste afirmaţii, a evocat cauza Tolstoy Miloslovsky împotriva Regatului Unit şi a subliniat importanţa deosebită a daunelor morale ce se acordă în astfel de cazuri, context în care a arătat că era obligatorie o motivare a hotărârii reală, temeinică.

A mai afirmat că în apel nu a fost administrată nicio probă şi că în ipoteza în care existau nelămuriri asupra întinderii daunelor morale, ele se puteau administra, fie în virtutea rolului activ, fie cele solicitate de reclamantă.

Referitor la dispoziţia de respingere în tot a daunelor materiale, a afirmat că aceasta echivalează cu o totală lipsă de cunoaştere a normelor legale incidente în materie; astfel, hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşit a legii şi, totodată, cuprinde motive străine de natura cauzei.

Sub acest aspect, a arătat că restrângerea posibilităţilor sale de deplasare, datorită infirmităţii cu caracter permanent suferite în urma evenimentului rutier, conduce la o viaţă complet dificilă, astfel că sunt generate cheltuieli suplimentare, mai ales cheltuieli medicale nedecontate de sistemul asigurărilor de stat.

Conchizând, a arătat că existenţa unui asistent sau a veniturilor echivalente salariului unui asistent nu acoperă nicidecum cheltuielile curente ale unei persoane paralizate, motivarea hotărârii recurate fiind derizorie.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de recurs, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, primei instanţe.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a invocat mai multe neregularităţi procedurale în legătură cu încheierea din 14.12.2018, dată în primă instanţă, în sensul că a fost ignorat cazul de suspendare legală de drept, obligatorie, instituit de art. 27 C. proc. pen.

Sub acest aspect, a relevat că la dosar se află actul procedural intitulat "plângere penală şi constituire de parte civilă" şi că, în raport cu art. 24 alin. (4) C. proc. civ., instanţa avea obligaţia de a stabili calificarea juridică corectă a cererii sale de suspendare, pe care a întemeiat-o eronat pe art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., deşi era incident un alt temei de drept.

După ce a redat conţinutul art. 27 C. proc. pen.. şi circumstanţele din faţa instanţei penale reţinute sub aspectul solicitării reclamantei de constituire de parte civilă, a afirmat că stabilirea temeiului juridic, ca fiind cel al art. 27 C. proc. pen.., aferent cererii de suspendare formulate în faţa tribunalului, era obligatorie pentru instanţă. Prin urmare, neobservarea normelor procedurale imperative ale art. 27 C. proc. pen.. este sancţionată cu nulitatea, conform art. 176 pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, a relevat că reclamanta a încălcat regula de drept electa una via non datur recursus ad alteram şi art. 27 C. proc. pen.., învestind simultan şi o instanţă civilă cu o acţiune în despăgubiri.

În acest context, a afirmat că tribunalul ar fi trebuit să admită excepţia inadmisibilităţi, însă a respins-o în mod eronat şi fără a califica apărările sale ce vizau un alt motiv de inadmisibilitate a acţiunii. Aşadar, procedând astfel, instanţa a încălcat regulile de procedură sancţionate cu nulitatea.

În continuare, a mai arătat că urmare a respingerii de plano a administrării oricărei alte probe, a fost în imposibilitate de a dovedi apărările privitoare la existenţa dosarului penal ce ar fi condus la suspendarea de drept, respectiv la reţinerea culpei concurente a victimei.

Conchizând, recurenta-pârâtă a invocat încălcarea dreptului său la apărare, a principiului egalităţii armelor şi a dreptului la un proces echitabil, în condiţiile în care instanţa de apel a respins proba cu expertiza tehnică auto pentru a se putea verifica dacă reclamanta a purtat sau nu centura de siguranţă, apreciind că nu este utilă cauzei.

În continuare, a mai afirmat că instanţa de apel a încălcat art. 264 alin. (1), art. 22 alin. (1), (2) şi (7), art. 3, art. 6, art. 8 şi art. 20 C. proc. civ., reiterând susţinerile referitoare la probatoriu şi neanalizarea acestuia.

Circumscris ipotezei de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a evocat dispoziţiile art. 425 C. proc. civ. şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a afirmat că hotărârile date de instanţele de fond nu sunt motivate clar şi coerent, în privinţa cuantumului ridicat al daunelor morale.

În acest sens, a relevat că, deşi motivarea hotărârii trebuie să fie una temeinică şi nu superfluă, instanţa de apel a motivat decizia recurată în mod exhaustiv în două paragrafe, fără a arăta temeiurile pentru care diminuarea sumelor de bani solicitate nu este admisibilă.

A mai afirmat că în cuprinsul hotărârii există motive străine cauzei şi că situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită, ceea ce împiedică efectuarea controlului de legalitate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a aplicat corect textele de lege reţinute în motivarea deciziei recurate.

Astfel, evocând art. 13 din Legea nr. 132/2017, Directiva 91/671/CEE, art. 36 alin. (1) din O.G. nr. 195/2002 şi art. 1.371 C. civ., a afirmat că neîncuviinţarea probelor solicitate în dovedirea culpei concurente, a condus la pronunţarea unei soluţii eronate, de vreme ce instanţa de apel nu a permis clarificarea situaţiei de fapt la care să se facă o raportare şi aplicare corectă a legii.

Subliniind scopul protejării persoanei prejudiciate în astfel de acţiuni şi circumstanţele cauzei care nu exclud culpa concurentă, a afirmat că la cuantificarea daunelor morale instanţa trebuie să rămână obiectivă, sens în care a făcut trimitere la criteriile din Anexa 1 din Ghidul publicat de editura Uniscar în anul 2012 şi la necesitatea aplicării art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

În final, autoarea căii de atac a evidenţiat încălcarea principiului fundamental al aplicării prioritare a tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului, în raport cu art. 3, art. 11 şi art. 20 C. proc. civ., dar şi art. 10 din Legea nr. 304/2004.

La 12.07.2022 recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare la recursul reclamantei, invocând excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar a solicitat respingerea căii de atac exercitate.

La 12.07.2022 recurenta-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului pârâtei ca nefondat.

Numai recurenta-pârâtă a răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 26.01.2023, Înalta Curte a admis excepţia nulităţii recursului reclamantei, a admis în principiu recursul pârâtei şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând cu prioritate încadrarea criticilor din cererea de recurs a recurentei-reclamante în motivele de casare invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor, iar, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, recurenta-reclamantă a indicat în mod expres motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a arătat motivele care au condus la diminuarea daunelor morale acordate în primă instanţă, sens în care a redat argumentele referitoare la suferinţele de natură fizică şi psihică înregistrate în urma evenimentului rutier produs.

Or, aceste susţineri reprezintă trimiteri la elemente ataşate fondului cauzei, sub aspect probatoriu, care au fost deja analizate de instanţele de fond şi care în recurs depăşesc sfera controlului limitat de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Mai mult, deşi cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, daunele morale se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cel în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, motiv pentru care nu se poate reţine o eventuală nemotivare a deciziei în cazul în care partea solicitantă nu este mulţumită sub aspectul cuantumului acordat, urmărindu-se o nouă verificare a susţinerilor sale.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în privinţa dispoziţiei de respingere a daunelor materiale, instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe motive străine de natura pricinii, fără a avea în vedere cheltuielile suplimentare suportate în urma evenimentului rutier produs şi nici faptul că ele nu sunt acoperite de existenţa asistentului sau a veniturilor acordate acestuia.

Ipoteza motivelor străine de natura cauzei presupune însă dezvoltarea unor critici prin care să se evidenţieze lipsa legăturii între motivele reţinute de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată şi natura pricinii deduse judecăţii.

Ca atare, susţinerea generică în sensul că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia pe motive străine de natura pricinii nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate susceptibilă de a fi încadrată în acest motiv de recurs.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că prin cererea de recurs au fost formulate critici care vizează numai temeinicia deciziei recurate.

Astfel, recurenta-reclamantă nu îşi fundamentează criticile sale pe încălcarea sau greşita aplicare a unor norme de drept material, ci pe aspecte factuale ale cauzei. Relevante în acest sens sunt amplele referiri la traumele fizice şi psihice suferite în urma evenimentului rutier, cu privire la care autoarea recursului apreciază fie că nu au fost avute în vedere, fie că au fost evaluate greşit de către instanţa de apel.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.

De altfel, art. 483 alin. (3) C. proc. civ. limitează controlul judiciar realizat în recurs la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, cu privire la dispoziţia de respingere a daunelor materiale solicitate, autoarea recursului a invocat lipsa cunoaşterii de către instanţă a prevederilor incidente şi că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, fără a dezvolta argumente care să susţină aceste afirmaţii.

Aserţiunile referitoare la posibilitatea instanţei de apel de a suplimenta probatoriul, în virtutea rolului activ, ori de a le solicita reclamantei şi că în apel nu a fost administrată nicio probă nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate, dat fiind că recurenta-reclamantă asociază greşita soluţionare a cauzei cu evaluarea eronată a situaţiei de fapt.

De aceea, examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică aptă să poată fi circumscrisă în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.

Examinând decizia recurată în raport cu motivele invocate de recurenta-pârâtă şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

În mod expres, recurenta-pârâtă a invocat ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a integrat un set de critici care vizează modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi a cererii de suspendare a judecăţii cauzei.

Înalta Curte notează că, faţă de declaraţia expresă de renunţare la susţinerea criticilor vizând modalitatea de soluţionare a excepţiei inadmisibilităţii şi a cererii de suspendare a judecăţii cauzei făcută de reprezentantul recurentei-pârâte, consemnată în practica, acestea nu se vor mai analiza.

În subsecvenţa acestui motiv de recurs invocat, recurenta-pârâtă mai susţine, în esenţă, că proba cu expertiza tehnică auto trebuia încuviinţată şi că în mod eronat instanţa a apreciat-o ca neutilă soluţionării cauzei, astfel că a încălcat dreptul la apărare, principiul egalităţii armelor şi dreptul la un proces echitabil.

În argumentarea acestei critici recurenta-pârâtă tinde să arate că nepurtarea centurii de siguranţă de către victimă ar fi condus la agravarea producerii vătămărilor corporale.

Analiza deciziei recurate relevă că instanţa de apel a respins încuviinţarea probei cu expertiza tehnică auto, subliniind că expertul tehnic în specialitatea autovehicule nu are competenţa de a se pronunţa asupra legăturii dintre vătămările corporale şi nepurtarea centurii de siguranţă şi că un atare răspuns ar fi putut să-l ofere doar un medic legist printr-o expertiză medico-legală, probă nesolicitată de către părţi în faţa instanţelor devolutive.

Înalta Curte notează că, expertiza tehnică auto este diferită de expertiza medico-legală şi are obiective şi competenţe diferite. Expertiza tehnică auto se concentrează de obicei pe aspecte tehnice ale unui accident rutier, cum ar fi cauza şi mecanismul accidentului, starea vehiculelor implicate şi eventualele defecţiuni tehnice.

Pe de altă parte, expertiza medico-legală se referă la evaluarea efectelor unui accident asupra persoanelor implicate, în special în ceea ce priveşte vătămările corporale şi sănătatea acestora. Un medic legist sau un expert medical medico-legal are cunoştinţele şi experienţa necesare pentru a evalua leziunile şi vătămările suferite de o persoană în urma unui accident rutier şi pentru a determina dacă nepurtarea centurii de siguranţă a avut sau nu un impact asupra acestor vătămări.

Aşadar, acest tip de expertiză poate oferi detalii relevante şi obiective cu privire la legătura dintre nepurtarea centurii de siguranţă şi vătămările suferite de persoana în cauză.

Or, în măsura în care în care autoarea recursului nu a solicitat o astfel de probă, critica nu poate fi primită; aceasta deoarece, conform art. 254 alin. (6) C. proc. civ., părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

Următorul motiv de recurs invocat - cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - aduce în dezbatere lipsa unei motivări sau a unei motivări insuficiente în privinţa cuantumului daunelor morale şi existenţa unor motive străine cauzei, deoarece situaţia de fapt nu a fost pe deplin stabilită.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde în considerente, printre altele, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod concret examinate pretenţiile şi apărările lor de către instanţa sesizată.

Prin raportare la aceste consideraţii, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a expus pe larg motivele pentru care a apreciat asupra diminuării cuantumului despăgubirilor, relevante în acest sens fiind considerentele expuse la paginile 15-17.

Astfel, nivelul daunelor morale a fost stabilit de instanţa de apel, în urma propriei evaluări a consecinţelor grave suferite în plan fizic şi psihic de către reclamantă, a intensităţii loviturilor suferite, împrejurările în care s-a produs accidentul de circulaţie, dar şi urmările acestuia asupra stării de sănătate a victimei.

Pornind de la aceste repere şi raportându-se la jurisprudenţa naţională sub aspectul cuantificării daunelor morale şi reevaluarea acestora, instanţa de apel a făcut aplicarea art. 11 alin. (1), art. 12 alin. (1) şi (2) şi art. 21 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, apreciind că acordarea sumei de 400.000 euro constituie o reparaţie echitabilă şi suficientă pentru acoperirea durerii pricinuite de implicarea în evenimentul rutier, dar şi suferinţa psihică resimţită de reclamantă.

Înalta Curte notează că dispoziţia dată de instanţa de apel sub acest aspect este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări sau a unor motive străine de natura cauzei, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

Următoarea chestiune criticată, integrată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la împrejurarea că instanţa de apel nu a aplicat corect textele de lege incidente şi că la cuantificarea daunelor morale trebuia să rămână obiectivă, sens în care a făcut trimitere la criteriile din Anexa 1 din Ghidul publicat de editura Uniscar în anul 2012 şi la necesitatea aplicării art. 22 alin. (1) din Legea nr. 132/2017.

Înalta Curte constată că, instanţa de apel pentru a evalua nivelul daunelor morale într-un mod echitabil, astfel încât victima să primească o compensaţie justă pentru suferinţa şi prejudiciul cauzat de accidentul rutier, în urma propriilor evaluări şi în lipsa unor criterii clare, abstracte şi obiective, prevăzute de legislaţia naţională, s-a raportat la consecinţele negative suferite de reclamantă, în plan fizic şi psihic, importanţa valorilor lezate, dar şi urmările asupra stării de sănătate a reclamantei; în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate conotaţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs.

În acest context, nu se poate imputa instanţei de apel faptul că a procedat la cuantificarea despăgubirilor morale în lipsa unor criterii obiective, în condiţiile în care a subliniat că nu există legislaţie care să stabilească în concret valori sau limite ale despăgubirilor.

Cuantumul daunelor morale acordate de instanţă trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, cum ar fi intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoana păgubită, determinate de gravitatea traumelor încercate, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc de îmbogăţire a victimei.

Ghidul pentru soluţionarea daunelor morale, care conţine date statistice extrase din hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, a fost elaborat, cu titlu de recomandare, pentru uzul societăţilor de asigurări, de către Fondul de protecţie a victimelor străzii. Astfel, datele statistice depuse de asigurători cu privire la media despăgubirilor acordate de instanţe nu pot fi asimilate legislaţiei şi jurisprudenţei din România şi nici nu reprezintă un criteriu legal de evaluare judiciară a prejudiciului moral, ci un instrument de lucru la dispoziţia asigurătorilor în procedura administrativă, neavând putere normativă şi, deci, caracter obligatoriu pentru instanţe.

Ca atare, în condiţiile în care instanţa de apel a precizat clar şi neechivoc criteriile avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, criterii ce au fost adaptate situaţiei concrete a reclamantei, criticile recurentei-pârâte nu pot fi primite.

Recurenta-pârâtă mai susţine că prin neîncuviinţarea probelor solicitate în dovedirea culpei victimei a atras o soluţie eronată în cauză, întrucât nu a permis stabilirea situaţiei de fapt la care să se facă aplicarea corectă a legii.

Aceste critici vizează temeinicia deciziei recurate, deoarece pornesc de la o premisă factuală infirmată de instanţele devolutive, în urma aprecierii probelor administrate în cauză. Or, în calea extraordinară de atac a recursului se verifică corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive, neputând fi reevaluate probele administrate în cauză.

Ca atare, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a doua C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1706A/28.10.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-intervenient forţat C..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără nicio cale de atac în ceea ce priveşte dispoziţia dată recursului reclamantei.

Definitivă în ceea ce priveşte recursul pârâtei.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 martie 2023.