Exclusion of currency repayment clause from abusive review as reflecting supplementary civil code norm

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 10.09.2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe intimata C. S.A., solicitând instanţei ca în contradictoriu cu intimata C. S.A. să dispună următoarele:

1. să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 9.1.a. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi la art. 6.1.b. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, care stabilesc "comisionul de acordare" al creditului în cuantum de 2% din valoarea totală a creditului, respectiv în cuantum total de 7.393,80 CHF pentru ambele contracte (echivalentul în RON a sumei de 30.455.80 RON la cursul B.N.R. de 4,1191 RON pentru 1 CHF din 07.09.2018),

2. să fie obligată pârâta să restituie reclamanţilor "comisionul de acordare" al creditului în cuantum total de 7.393,80 CHF pentru ambele contracte (echivalentul în RON a sumei de 30,455.80 RON la cursul B.N.R. de 4,1191 RON pentru 1 CHF din 07.09.2018),

3.să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 9.1.b. şi la art. 13.1 - 13.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu Ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi la art. 6.1.c. şi la art. 10.1 -10.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, care stabilesc "comisionul de rambursare anticipată" şi condiţionează această rambursare de plata unei sume minime echivalentă a trei rate lunare consecutive şi de piaţa sumelor restante,

4. să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 8.1. şi la art. 9.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007, la art. 4 din Actul adiţional nr. x/20.09.2013 la contract şi la art. 5.2. şi la art. 6.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, la art. 5 din Actul adiţional nr. x/20.09.2013 la contract care stabilesc dreptul băncii de a modifica unilateral nivelul dobânzilor, comisioanelor şi taxelor fără consimţământul împrumutatului şi care prevăd o formulă generală de calcul a dobânzii,

5. să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 8.7. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007, la art. 4.8. din Actul adiţional nr. x/20.09.2013 la contract şi la art. 5.7. şi la art. 5.8. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, la art. 7.8. din Actul adiţional nr. x/20.09.2013 la contract, care stabilesc "dobânda penalizatoare" în cuantum de 10 p.p. pe an peste dobânda curentă şi modul de aplicare a acestei dobânzi şi asupra dobânzilor datorate,

6. să se constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 12.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi la art. 9.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, care stabilesc obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plăţii şi să se dispună stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007, la cursul valabil la momentul semnării acestuia, respectiv 2,1110 RON pentru 1 CHF, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia, prin recalcularea ratelor de credit şi a dobânzii din cuprinsul graficului de rambursare, iar pentru efectuarea plăţilor în temeiul Contractului de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, la cursul valabil la momentul semnării acestuia, respectiv 2,3667 RON pentru 1 CHF, curs aplicabil de la data semnării contractului, pe toată perioada de derulare a acestuia, prin recalcularea ratelor de credit şi a dobânzii din cuprinsul graficului de rambursare,

7. să fie obligată pârâta să restituie reclamanţilor toate sumele achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, respectiv 2,1110 RON pentru 1 CHF pentru Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi 2,3667 RON pentru 1 CHF pentru Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, împreună cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (10 septembrie 2018) şi până la restituirea sumelor de către pârâte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, în cuantum total de aproximativ 135.000 CHF (echivalentul în RON a sumei de 556.078,50 RON la cursul B.N.R. de 4,1191 iei pentru 1 CHF din 07.09.2018), suma exactă urmând a fi stabilită ulterior,

8. să constate caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor înscrise la art. 16.1. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi la art. 13.1. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, care permit rezilierea de drept a contractului ca urmare a neîndepiinirii obligaţiilor dintr-un alt contract de credit - clauza "cross default",

9. să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată suportate cu ocazia soluţionării prezentei cereri de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2036 din 05.12.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj s-au respins excepţiile inadmisibilităţii cererii şi a lipsei de interes în promovarea prezentei cereri, invocate de intimată.

S-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii A., şi B., în contradictoriu cu intimata C. S.A., şi, în consecinţă: s-a constatat caracterul abuziv al următoarelor clauze contractuale:

- art. 9.1.a din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi a art. 6.1.b din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008 privind comisionul de acordare al creditului;

- art. 8. 1 şi a art. 9.2 din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi a art. 5.2 şi 6.2 din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008 privind dreptul băncii de a modifica unilateral, fără consimţământul împrumutatului, nivelul dobânzilor, comisioanelor şi taxelor;

- art. 16.1 din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi a art. 13.1 din contractul de nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008 privind rezilierea de drept a contractului ca urmare a neîndeplinirii obligaţiilor dintr-un alt contract de credit.

A fost obligată pârâta să dispună restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare aferente celor două contracte de credit.

A fost respinsă în rest, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată astfel formulată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel A. şi B..

Prin decizia civilă nr. 111/2022 din 21 februarie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelurile declarate de A. şi B., precum şi de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2036 din 05.12.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime; totodată, a respins cererea apelanţilor A. şi B. privind plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii, după redarea prevederilor art. 4 C. proc. civ. şi a art. 148 din Constituţia României, potrivit căruia jurisprudenţa C.J.U.E. constituie izvor de drept şi este obligatorie pentru instanţa naţională, au arătat că, deşi, au solicitat în susţinerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzei având ca obiect penalităţile de întârziere din cele două contracte de credit, aplicarea Hotărârii C.J.U.E. din 7 august 2018 pronunţată în cauzele conexate C-96/16 şi C-94/17, instanţa de apel nici măcar nu a răspuns la această solicitare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii.

Sub aspectul nemotivării, recurenţii au menţionat că instanţa de apel nu a arătat care sunt argumentele pentru care a refuzat aplicarea Hotărârii C.J.U.E. din 7 august 2018 pronunţată în cauzele conexate C-96/16 şi C-94/17, în cazul clauzei având ca obiect penalităţile de întârziere. Aceasta nu a arătat nici argumentele pentru care a considerat că sunt definite, respectiv înţelese de reclamanţi atât ca scop, cât şi ca mecanism.

De asemenea, instanţa de apel a recalificat clauza de stabilire a comisionului de rambursare anticipată în clauză de aprobare a rambursării anticipate, omiţând să răspundă criticilor aduse comisionului de rambursare anticipată.

În argumentarea tezei privind existenţa unor motive contradictorii, recurenţii au susţinut că, deşi a constatat neîndeplinirea obligaţiei de informare corectă, precisă şi completă a consumatorilor cu privire la clauzele celor două contracte de credit, obligaţie prevăzută de O.G. nr. 21/1992, instanţa de apel a considerat că doar în cazul clauzei având ca obiect dreptul băncii de a modifica unilateral, fără consimţământul împrumutatului, nivelul dobânzilor, comisioanelor şi taxelor poate produce efecte juridice o astfel de încălcare a obligaţiei de informare, iar nu şi în cazul clauzelor care stabilesc obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plăţii (principiul nominalismului monetar).

După redarea unora din considerentele deciziei din apel, recurenţii au conchis că, practic, potrivit raţionamentului instanţei de apel, sarcina informării revine consumatorilor în cazul clauzei de nominalism monetar, contrar O.G. nr. 21/1992.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, următoarele:

Referitor la clauzele înscrise la art. 9.1.b. şi la art. 13.1 - 13.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi la art. 6.1 .c. şi la art. 10.1 -10.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale nr. x/04.03.2008, care stabilesc comisionul de rambursare anticipată şi condiţionează această rambursare de plata unei sume minime echivalentă a trei rate lunare consecutive şi de plata sumelor restante, recurenţii au arătat, în sinteză, că acestea încalcă dispoziţiile art. 970 alin. (1) C. civ. din 1864 privitoare la buna-credinţă în vigoare la momentul încheierii contractului de credit; dispoziţiile art. 1110 - 1111 din C. civ. vechi privind imputaţia plăţii, pentru că în contractele de împrumut numai dobânda primează capitalului, iar nu şi comisioanele bancare. Or, în clauzele atacate se stipulează că primează rambursării capitalului toate sumele restante, inclusiv comisioanele, taxele şi dobânda penalizatoare.

De asemenea, comisionul de rambursare anticipată nu a fost definit prin contract, încălcându-se dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000 şi implicit obligaţia de informare prevăzută în mod expres în O.G. nr. 21/1992.

Pe parcursul executării contractului acest comision a devenit ilegal prin încălcarea dispoziţiilor art. 66 - 69 din O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, în sensul în care acest comision de rambursare anticipată intervine într-o perioadă în care rata dobânzii aferente creditului este variabilă şi depăşeşte limita maximă de 0,5%.

În mod eronat a calificat instanţa de apel aceste clauze drept clauze care stabilesc exclusiv condiţiile de admitere a unei cereri de rambursare, câtă vreme rezultă în mod neechivoc din conţinutul acestora perceperea unui comision pentru rambursarea anticipată a creditului.

Referitor la clauzele înscrise la art. 8.7. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007, la art. 4.8. din Actul adiţional nr. x/20.09.2013 la contract si la art. 5.7. şi la art. 5.8. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, la art. 7.8. din Actul adiţional nr. x/20.09.2013 la contract, care stabilesc "dobânda penalizatoare" în cuantum de 10 p p. pe an peste dobânda curentă şi modul de aplicare a acestei dobânzi şi asupra dobânzilor datorate, recurenţii au arătat, în sinteză, că acestea încalcă dispoziţiile Legii nr. 313 din 20 februarie 1879 (în vigoare la data încheierii contractului de credit şi constituţionale, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 524 din 2 decembrie 1997), deoarece prevederea unei dobânzi suplimentare peste termenul de restituire a împrumutului echivalează cu o clauză penală, interzisă de această lege.

De asemenea, au susţinut că, în speţă, caracterul abuziv şi nelegal al clauzei rezultă şi din încălcarea art. 38 alin. (5) din O.U.G. nr. 50/2010, potrivit cărora "în toate cazurile, cuantumul dobânzilor penalizatoare nu trebuie să depăşească principalul restant".

Totodată, nu se precizează dacă dobânda penalizatoare este anterioară declarării scadenţei sau ulterioară declarării scadenţei creditului. Această diferenţă este făcută de alin. (3) şi (6) ale art. 38 din O.U.G. nr. 50/2010 şi prezintă importanţă, deoarece modul de calcul şi de percepere este diferit; în primul caz dobânda penalizatoare se poate cumula cu dobânda, iar în al doilea caz nu.

Indiferent de aplicarea Legii nr. 313 din 20 februarie 1879, Hotărârea din 7 august 2018 pronunţată în cauzele conexate C-96/16 şi C-94/17, C.J.U.E. a stabilit că este abuzivă clauza dintr-un contract de împrumut bancar ce stabileşte o dobândă penalizatoare al cărei cuantum depăşeşte cu două procente cuantumul dobânzii curente.

În ce priveşte clauzele înscrise la art. 12.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/13.12.2007 şi la art. 9.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale garantat cu ipotecă pentru persoane fizice nr. x/04.03.2008, care stabilesc obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plăţii, recurenţii au menţionat că ambele instanţe devolutive au aplicat prezentei cauze principiul nominalismului monetar, opinie cu care au arătat că nu sunt de acord, expunând pe larg în memoriul de recurs argumente în sensul acestei susţineri.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Criticile subsumate motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. nu sunt fondate pentru considerentele ce se vor arăta.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, iar art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte reţine că art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. impune instanţei de judecată obligaţia de a arăta în cadrul hotărârii motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.

De asemenea, se reţine că nu orice pretinsă lipsă de motivare susţinută în privinţa hotărârii recurate are aptitudinea de a determina casarea ei; dimpotrivă, ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., teza referitoare la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, are în vedere o lipsă totală de motivare, vizează inexistenţa motivării însăşi; după cum nu se referă nici la o motivare care să pună în discuţie evaluarea probelor, care nu poate fi adusă în dezbatere în recurs, faţă de configuraţia acestei căi extraordinare de atac.

În acest context, se observă că argumentele recurenţilor cu privire la faptul că instanţa de apel nu a arătat argumentele pentru care a considerat că penalităţile de întârziere sunt definite, respectiv înţelese de reclamanţi atât ca scop, cât şi ca mecanism, precum şi cele referitoare la faptul că instanţa de apel a omis să răspundă criticilor aduse comisionului de rambursare anticipată, nu pot fi susţinute cu temei, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat, printr-o abordare implicită, motivelor de apel care au fost formulate de apelanţi în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac, aspectele în legătură cu care se invocă ignorarea sau nemotivarea fiind în realitate argumente în susţinerea motivelor de apel analizate.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către părţi, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată.

Cât priveşte faptul că instanţa de apel nu a răspuns solicitării de aplicare a Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene din 7 august 2018, pronunţată în cauzele conexate C-96/16 şi C-94/17, Înalta Curte constată că hotărârea invocată nu este aplicabilă în cauză, întrucât prin aceasta s-au statuat următoarele:

"Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei jurisprudenţe naţionale precum cea a Tribunal Supremo (Curtea Supremă, Spania) în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia o clauză nenegociată a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator care stabileşte rata dobânzilor moratorii aplicabile este abuzivă, pentru motivul că impune consumatorului care întârzie la plată să achite o sumă disproporţionat de mare drept compensaţie, din moment ce această rată depăşeşte cu mai mult de două puncte procentuale rata dobânzilor obişnuite prevăzută în acest contract."

Aşadar, instanţa europeană a interpretat Directiva 93/13 în raport cu jurisprudenţa Curţii Supreme şi cu dreptul intern dintr-un alt stat membru al Uniunii, reţinând că deşi această jurisprudenţă nu pare a avea putere de lege şi nici a constitui un izvor de drept în ordinea juridică spaniolă, nu este mai puţin adevărat că un criteriu jurisprudenţial precum cel elaborat în speţă de Tribunal Supremo (Curtea Supremă) se înscrie în obiectivul de protecţie a consumatorilor urmărit de directiva menţionată.

Or, în dreptul român, jurisprudenţa este doar în mod excepţional izvor de drept, în cazurile anume prevăzute de lege (deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în materia recursurilor în interesul legii şi a dezlegării unor chestiuni de drept; deciziile Curţii Constituţionale; hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene), iar un criteriu jurisprudenţial cu valenţe obligatorii, de tipul celui invocat de către recurenţii-reclamanţi, nu s-a cristalizat.

În argumentarea tezei privind existenţa unor motive contradictorii, recurenţii au susţinut că, deşi a constatat neîndeplinirea obligaţiei de informare corectă, precisă şi completă a consumatorilor cu privire la clauzele celor două contracte de credit, obligaţie prevăzută de O.G. nr. 21/1992, instanţa de apel a considerat că doar în cazul clauzei având ca obiect dreptul băncii de a modifica unilateral, fără consimţământul împrumutatului, nivelul dobânzilor, comisioanelor şi taxelor poate produce efecte juridice o astfel de încălcare a obligaţiei de informare, iar nu şi în cazul clauzelor care stabilesc obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plăţii (principiul nominalismului monetar).

Critica circumscrisă ipotezei existenţei unor motive contradictorii nu poate fi reţinută, în condiţiile în care în cuprinsul acesteia nu se regăsesc argumente concrete referitoare la interpretarea instanţei de apel în raport cu clauza care stabileşte că restituirea creditului se face în moneda creditului, instanţă care a argumentat că nu poate fi reţinută încălcarea de către bancă a obligaţiei precontractuale de informare pentru a fi în prezenţa unui viciu de natură să afecteze consimţământul.

În acest context, trebuie menţionat că prin hotărârea recurată s-a reţinut inexistenţa vreunei dovezi concrete a faptului că intimata ar fi cunoscut că va creşte cursul CHF şi că din datele dosarului nu reiese că intimata avea suficiente informaţii pe care să le ofere împrumutaţilor cu privire la riscul valutar la care se expun, de natură a dezechilibra în viitor executarea contractului. De asemenea, s-a reţinut că din probele administrate în cauză nu reiese reaua-credinţă a băncii cu privire la inserarea unei clauze care stabileşte că restituirea creditului se face în moneda creditului.

De altfel, dincolo de împrejurarea că analizarea obligaţiei de informare impune aprecieri asupra situaţiei de fapt şi asupra probelor administrate, simpla prezentare a unor considerente reţinute de instanţa de apel, cu privire la anumite clauze din contracte, fie în motivarea apelului pârâtei, fie în motivarea apelului reclamanţilor, fără a fi expuse, totuşi, în concret aspecte de nelegalitate care să poată fi circumscrise motivului de casare invocat, nu poate să atragă nicio analiză.

Pentru a răspunde, totuşi, criticilor recurenţilor-reclamanţi care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu variaţia cursului şi riscurile aferente, instanţa supremă apreciază că acestea sunt nefondate, în condiţiile în care (aşa cum se va arăta în analiza criticii referitoare la clauzele care stabilesc obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeaşi monedă) prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru apelanţii-reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, franci elveţieni, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Prin urmare, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. sunt nefondate.

În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanţii au formulat şi critici subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurenţilor în referire la clauzele înscrise la art. 9.1.b. şi la art. 13.1 - 13.2. din Contractul de credit nr. x/13.12.2007, la art. 6.1.c. şi la art. 10.1-10.2. din Contractul de credit pentru nevoi personale nr. x/04.03.2008, nu sunt fondate.

Astfel, se observă că în analiza criticilor referitoare la clauzele anterior menţionate, instanţa de apel a pornit de la concluzia tribunalului, în sensul că se justifică din punct de vedere economic perceperea comisionului de rambursare anticipată, în condiţiile în care această operaţiune bancară îl privează în mod cert pe profesionist de dreptul de a încasa dobânda contractuală aferentă.

În contextul relevat, este necesar a se menţiona că rambursarea anticipată a creditelor acordate poate fi realizată strict dupa îndeplinirea în mod cumulativ a conduitelor prevăzute de legea părţilor, respectiv contractul.

Aşa fiind, instanţa de apel, raportat la natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale, a stabilit că, în speţă, clauza în discuţie instituie în mod neechivoc doar condiţii de admitere a unei cereri de rambursare anticipată.

Înalta Curte reţine că, întrucât această clauză stabileşte ipotezele în care este posibilă admiterea unei cereri pentru rambursare anticipată, susţinerea recurenţilor privind caracterul abuziv al clauzei defăimate prin raportare la dispoziţiile art. 1110-1111 din C. civ., care stabilesc condiţiile de imputaţie a plăţii, nu poate fi privită ca întemeiată.

Referitor la clauzele care stabilesc obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plăţii, din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate sub acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii.

Criticile recurenţilor-reclamanţi sunt nefondate, în condiţiile în care decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A..

În ceea ce priveşte această critică este relevantă şi interpretarea dată de CJUE în cauza C 81/19, respectiv că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În raport de această interpretare rezultă că norma din C. civ. respectiv art. 1578 C. civ., ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat, are caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la aceasta.

Întrucât în cauză nu s-a făcut dovada existenţei unui acord al părţilor, diferit de dispoziţiile art. 1578 C. civ., clauza contractuală în discuţie nu este decât o redare a principiului nominalismului astfel cum a fost consacrat legal, ceea ce face ca, prin raportare la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea 193/2000, la cele din directivă, respectiv la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, orice analiză a caracterului abuziv al acestora să fie exclusă.

Astfel, prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C 186/16 s-a reţinut că, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă. (Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, şi Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Trebuie menţionat că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în decizie CJUE dată în cauza C 81/19.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative, deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, Aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Aplicând în cauză argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că prevederile din contractul de credit care stabilesc obligaţia pentru reclamanţi, în calitate de împrumutaţi, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat, CHF, sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părţile nu au derogat.

Raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, par. 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A, fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

Prin prisma acestor considerente, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii cu referire la clauzele care stabilesc obligaţia împrumutatului de a rambursa ratele lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul sau în altă monedă la cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la momentul plăţii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, respectiv dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a întrunirii caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti, nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Aşadar, argumentele recurenţilor-reclamanţi care vizează nerespectarea de către bancă a obligaţiei de informare în legătura cu impactul pe care o depreciere severă a monedei statului imprumutatului îl poate avea asupra dobânzilor si ratelor imprumutului care sunt plătite în moneda străină si, implicit cu privire la posibilitatea apariţiei unui dezechilibru semnificativ în detrimentul împrumutatului, cu consecinţe asupra bunei-credinţe a băncii la încheierea contractului şi cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestaţie în ce priveşte clauza respectivă, nu pot fi reţinute.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, apreciind că în privinţa hotărârii atacate nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a din acelaşi cod va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii B. şi A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 111/2022 din 21 februarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2023.