Return of performance guarantee after acceptance of works: limits of cassation review regarding factual findings and the legal effect of acceptance certificates

Şedinţa publică din data de 22 martie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la data de 22.03.2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la restituirea garanţiei în cuantum 487.59830 RON reţinută potrivit art. 9 din contractul de subantrepriză nr. x/16.02.2015; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 29,706.37 Iei calculate asupra sumei solicitate la petit nr. 1 (cuantumul penalităţilor de întârziere urmând a fi stabilit prin raportare la rata dobânzii de referinţă BNR 48%/an, conform art. 47 din contractul de subantrepriză nr. x/16.02.2015), începând cu împlinirea scadenţei obligaţiei de plată, respectiv data de 29.07.2020, şi până la data introducerii cererii de chemare în judecată; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere calculate în continuare asupra sumei solicitate la petitul nr. 1 (cuantumul penalităţilor de întârziere urmând a fi stabilit prin raportare la rata dobânzii de referinţă BNR+8%/an, conform art. 4.7 din contractul de subantrepriză nr. x/16.02.2015), începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la restituirea efectivă a garanţiei; obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2230/2021, pronunţată la data de 11.11.2021 în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B.; a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 15000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; s-au respins ca neîntemeiate pretenţiile pârâtei privind acordarea sumei de 20175,21 RON reprezentând diferenţă cheltuieli de judecată; s-au respins ca neîntemeiate pretenţiile reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A. S.R.L. şi apel incident B..

Prin decizia civilă nr. 336/2022 din 6 iunie 2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta A. S.R.L.

Totodată, a admis apelul incident declarat de intimata B. împotriva sentinţei civile nr. 2230/2021, pronunţată la data de 11.11.2021 în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că: a obligat reclamanta A. S.R.L la plata în favoarea pârâtei B.. a sumei de 35.175,21 cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă; a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei; a obligat apelanta să plătească intimatei B. suma de 20.606 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, în principal, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Cluj; în subsidiar, a solicitat casarea sentinţei civile nr. 2230/11.11.2021 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj, în temeiul art. 480 alin. (3) coroborat cu art. 497 C. proc. civ. în terţiar, a solicitat casarea deciziei recurate, iar, în urma rejudecării, să se dispună admiterea apelului pe care l-a formulat, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, precum şi respingerea apelului incident formulat de intimata B.; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în recurs.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după redarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi a unor opinii teoretice şi doctrinare privind motivarea hotărârilor judecătoreşti, recurenta a arătat următoarele:

Deşi a invocat ca motiv de apel nelegalitatea sentinţei primei instanţe, prin prisma incidenţei dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj s-a rezumat la a arăta faptul că judecătorul fondului a analizat conform art. 22 C. proc. civ. starea de fapt prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile. În acest sens, a precizat faptul că prima instanţă a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 9.3 din contractul de subantrepriză, motiv pentru care a statuat că nu este întemeiată solicitarea sa de restituire a garanţiei reţinute de către intimată.

Într-o argumentare succintă şi pur formală a acestei hotărâri, prima instanţă a făcut trimitere la Caietul de sarcini, reţinând că încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nu dovedeşte executarea în integralitate a sistemului ITS deoarece nu s-a finalizat branşamentul aferent panoului VMS de la km 55.

Deşi a reţinut aceste aspecte, instanţa nu a considerat relevant a stabili în sarcina cărei părţi incumba obligaţia de efectuare a branşamentului la reţelele electrice, şi, prin urmare, care dintre cocontractanţi este culpabil pentru nefuncţionarea panoului VMS de la km 55. Acest aspect reiese dintr-o simplă lecturare a conţinutului contractului de subantrepriză nr. x/16.02.2015, care prevede la art. 5.1. faptul că antreprenorului, iar nu recurentei, îi revenea obligaţia de a efectua branşamentul la reţelele electrice, obligaţie neîndeplinită, în mod culpabil, de către intimată. Prin urmare, nu există niciun temei contractual sau legal pentru care acea nefuncţionare să îi fie imputabilă, cu atât mai mult cu cât nefuncţionarea acelui panou nu afecta funcţionalitatea sistemului ITS în integralitatea sa.

Deşi a formulat aceste critici prin cererea de apel, instanţa de prim control judiciar s-a mărginit să preia raţionamentul eronat al primei instanţe, motivând de o manieră formală faptul că judecătorul fondului a analizat conform art. 22 C. proc. civ. starea de fapt prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile.

În continuarea acestei "motivări superficiale", instanţa de apel a reţinut că "Referitor la susţinerile ce vizează omisiunea primei instanţe de a examina toate argumentele reclamantei, Curtea va reţine că prevederile art. 480 alin. (3) coroborate cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. nu impun o examinare exhaustivă a argumentelor puse în discuţie, ci doar a celor apreciate ca fiind relevante de către instanţă."

Or, niciuna dintre instanţele de fond nu şi-a întemeiat convingerea în fapt şi în drept, printr-o argumentaţie juridică cu referire la dispoziţiile legale aplicabile ce ar putea justifica înlăturarea apărărilor formulate de către recurentă cu privire la aspectele detaliate anterior. Astfel, instanţele nu au motivat de ce a fost respinsă apărarea invocată de recurentă referitoare la culpa intimatei în respectarea obligaţiilor sale contractuale, intimata asumându-şi printre altele şi asigurarea executării reţelei electrice, inclusiv pentru branşamentul panoului VMS de la km 55. Mai mult decât atât, în cuprinsul hotărârii instanţei de apel nu se regăseşte niciun considerent pentru care aceste apărări nu au fost analizate în mod efectiv.

Aşadar, instanţa a trecut cu vederea aspectele anterior menţionate, concluzionând, în absenţa unor argumente de fapt şi de drept că, în definitiv, nefuncţionarea panoului VMS de la km 55 este imputabilă recurentei. Astfel, în absenţa unei motivări corespunzătoare, hotărârea instanţei de apel nu respectă exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind nelegală prin raportare la art. 488 pct. 6 C. proc. civ., motiv pentru care se impune casarea acesteia.

O altă critică de nelegalitate a deciziei recurate priveşte inexistenţa unor argumente pentru neaplicarea dispoziţiilor incidente ale H.G. nr. 273/1994, care stabilesc prin art. 5 anumite aspecte.

În acest sens, întocmirea şi semnarea procesului-verbal din data de 29.07.2016, completat ulterior de procesul-verbal din data de 25.08.2016, confirmă îndeplinirea obligaţiilor contractuale asumate de către recurentă.

Astfel, deşi recurenta a formulat această critică prin cererea de apel, instanţa de prim control judiciar a reţinut că procesul-verbal din data de 25.08.2016 "atestă funcţionalitatea sistemului, dar nu în integralitatea sa, dată fiind referirea la echipamente şi la nefuncţionarea panoului VMS de la km 55."

Motivarea necorespunzătoare a instanţei continuă prin statuarea conform căreia "simpla existenţă a unor înscrisuri nu este de natură a proba că data finalizării lucrărilor la sistemul ITS al lotului x de autostradă coincide cu data predării unui sistem funcţional în integralitatea sa."

Instanţa nu a oferit niciun argument legal pentru care a ignorat aplicarea dispoziţiilor prevăzute în H.G. nr. 273/1994, dar şi a celor contractuale de la art. 9.3. din convenţia de subantrepriză prin care se reiterează că perioada de garanţie este de 4 ani de la data terminării lucrărilor la obiectivul Autostrada Timişoara-Lugoj lot 2.

Din dispoziţiile indicate mai sus rezultă, fără putinţă de tăgadă, că perioada de garanţie curge de la data recepţiei la terminarea lucrării, în speţă, data de 25.08.2016, neexistând nicio justificare pentru care instanţa să reţină contrariul, acesta reprezentând astfel şi cauza absenţei motivării cu privire la criticile relevante formulate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel este nelegală, întrucât a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 1270, art. 1548, art. 1878 C. civ., art. 121 Legea nr. 76/2014, art. 25, art. 28 H.G. nr. 343/2017, art. 5, art. 17-18, art. 20 H.G. nr. 273/1994, nesocotind prevederile legale ce reglementează forţa obligatorie a contractului, efectele generate de încheierea unei convenţii de subantrepriză, printre care şi preluarea riscului lucrării de către antreprenor din perspectiva restituirii garanţiei de bună-execuţie.

Astfel, s-a arătat că, pornind de la principiul general al forţei obligatorii a contractului, ce se regăseşte consacrat legislativ la art. 1270 C. civ., instanţa de apel ar fi trebuit să determine care sunt efectele concrete pe care le generează admiterea recepţiei la terminarea lucrărilor în raport cu obligaţia intimatei de a restitui garanţia de bună-execuţie.

Prezintă deosebită importanţă, sub acest aspect, dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi alin. (2) din H.G. nr. 273/1994, s-a mai susţinut.

A precizat recurenta că, inclusiv din perspectiva celor agreate prin convenţia de subantrepriză s-a prevăzut la art. 9.3 faptul că perioada de garanţie este de 4 ani de la data terminării lucrărilor la obiectivul Autostrada Timişoara-Lugoj lot 2.

Totodată, din lecturarea dispoziţiilor legale prevăzute la art. 17 şi art. 18 din H.G. nr. 273/1994, se regăsesc stipulate în mod expres situaţiile în care comisia de recepţie poate decide la terminarea lucrărilor fie admiterea recepţiei, fie respingerea recepţiei sau chiar suspendarea lucrărilor, în funcţie de îndeplinirea sau nu de către executantul lucrării a obligaţiilor asumate.

În acest context, în situaţia în care comisia admite recepţia la terminarea lucrărilor, art. 5 din acelaşi act normativ prezintă efectele admiterii unei astfel de recepţii, respectiv certificarea executării lucrărilor în conformitate cu normativele în vigoare.

Analizând aceste dispoziţii legale cu aplicabilitate în speţă, se poate constata faptul că această comisie a admis recepţia la terminarea lucrărilor de proiectare şi execuţie realizate de recurentă la sistemului ITS aferent Autostrăzii Timişoara-Lugoj lot x, deoarece a apreciat că lucrările executate sunt conforme cu proiectul şi normativele de vigoare, inclusiv cu cerinţele tehnice şi de calitate ale beneficiarului final.

Instanţa de apel a interpretat în mod arbitrar dispoziţiile legale care prevăd cu claritate faptul că recepţia la terminarea lucrărilor se admite de către comisie doar în situaţia în care executantul lucrării efectuează lucrările în conformitate cu normativele în vigoare. În concret, instanţa a negat în totalitate orice efect al procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor cu motivarea că în cuprinsul procesului-verbal exista o menţiune cu privire la lipsa finalizării branşamentului la panoul VMS de la km 55.

Or, cercetând prevederile art. 5.1 din convenţia de subantreprizâ, intimata avea obligaţia să execute racordarea electrică C., inclusiv pentru panoul VMS de la km 55 al autostrăzii, aspecte recunoscute de altfel de către intimată prin e-mailurile expediate recurentei la data de 01.04.2016, respectiv 22.07.2016. Faptul că intimata a înţeles să încalce obligaţia contractuală de mai sus şi să îşi invoce în timpul procesului chiar propria culpă reprezintă aspecte care au fost ignorate de instanţa de apel, care a considerat că această conduită a intimatei de a nu îşi îndeplini obligaţiile contractuale poate fi tolerată, nesancţionând-o în niciun fel.

Prin acest raţionament profund criticabil, instanţa a negat prezumţia simplă care s-a născut odată cu încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, respectiv aceea de executare a lucrărilor în conformitate cu normativele în vigoare. Această prerogativă a fost acordată într-o asemenea situaţie de lege executantului lucrării, însă a fost retrasă în mod nelegal de către instanţa de apel, reţinându-se că recurenta se face vinovată pentru lipsa finalizării branşamentului.

Potrivit forţei obligatorii a contractului şi dat fiind că în speţă ne aflăm în prezenţa unui contract sinalagmatic în care se prezumă că toate clauzele au fost negociate de la momentul semnării acestei convenţii, intimata, dar şi instanţa, ar fi trebuit să cunoască că recurenta şi-a asumat în mod exclusiv componenta de proiectare şi execuţie a sistemului ITS.

În niciun caz nu poate fi acceptat raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia menţiunea privind lipsa branşamentului afectează funcţionalitatea în integralitatea sa a sistemului ITS, cât timp din dispoziţiile legale de mai sus reiese cu certitudine faptul că admiterea recepţiei la terminarea lucrărilor echivalează cu îndeplinirea tuturor obligaţiilor (asumate de către executantul lucrării).

Înscrisurile administrate în faţa instanţei au demonstrat fără echivoc că sistemul ITS a fost unul funcţional odată cu recepţia la terminarea lucrărilor, fiind testat prin intermediul grupurilor electrogene, funcţionalitatea acestuia persistând pe toată perioadă de garanţie acordată de recurentă.

În acest context, instanţa de apel a nesocotit şi prevederile legale de la art. 1878 alin. (2) C. civ. care reglementează transferul riscului lucrării, subliniind că recurenta nu şi-a asumat obligaţia de a supraveghea modul de utilizare al sistemului ITS, ulterior predării acestuia către antreprenor.

Instanţa de apel a stabilit, în mod nelegal, faptul că recurenta avea obligaţia de a efectua orice lucrări de remediere la sistemul ITS, în condiţiile în care, operând transferul riscului lucrării de la recurentă la intimată, revenea intimatei obligaţia de a întreţine sistemul ITS şi de a-l utiliza în condiţii conforme.

În acelaşi timp, instanţa de apel, în mod nelegal, a mai statuat şi asupra faptului că recepţia finală coincide cu momentul predării unui sistem funcţional conform contractului, întrucât acest efect este acordat de lege recepţiei la terminarea lucrărilor, care a avut loc în speţă la data de 29.07.2016.

Totodată, în mod eronat, a apreciat instanţa că de la recepţia finală începe să curgă perioada de garanţie, încălcând prevederile imperative ale art. 20 H.G. nr. 273/1994.

Instanţa de apel a acordat valenţe nelegale acestei recepţii finale, în condiţiile în care legea prevede în mod neechivoc că restituirea garanţiei de bună-execuţie reprezintă un efect direct al încheierii procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor.

Procedând în această manieră, prin nesocotirea tuturor dispoziţiilor legale indicate în cuprinsul prezentului recurs, instanţa a adus atingere inclusiv prevederilor art. 1548 C. civ. Recurenta a susţinut că, întrucât şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a preda un sistem ITS complet funcţional, fapt atestat de încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, revenea intimatei obligaţia de a întreţine în mod conform sistemul ITS pe toată durata perioadei de garanţie şi de a îi restitui garanţia de bună-execuţie.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor intimatei.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât si cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Din modul de expunere al criticilor se deduce că ipoteza avută în vedere de recurentă în argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează lipsa motivelor pe care se sprijină hotărârea atacată, susţinându-se din această perspectivă că instanţa de prim control judiciar s-a mărginit să preia raţionamentul eronat al primei instanţe, motivând de o manieră formală faptul că judecătorul fondului a analizat conform art. 22 C. proc. civ. starea de fapt prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile.

Această critică nu este fondată.

Astfel, este indiscutabil faptul că instanţa de apel poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe, dacă situaţia de fapt şi apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speţă. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuţie faptele, instanţa de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluţia primei instanţe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Însuşirea argumentată a raţionamentului juridic al primei instanţe de către instanţa de apel nu poate fi apreciată ca o lipsă a propriului raţionament juridic, iar raportările pe care instanţa le-a făcut în calea de atac a apelului cu privire la hotărârea tribunalului atunci când a cenzurat dezlegările în raport de motivele de apel formulate nu pot fi considerate o nemotivare a propriei decizii.

În ceea ce priveşte susţinerea unei motivări necorespunzătoare, în sensul că nu au fost prezentate argumentele pentru care a fost respinsă apărarea recurentei referitoare la culpa intimatei în respectarea obligaţiilor contractuale, precum şi că, în absenţa unor argumente de fapt şi de drept, instanţa de apel a concluzionat că nefuncţionarea panoului VMS de la km 55 este imputabilă recurentei, iar apărările sale nu au fost analizate în mod efectiv, Înalta Curte reţine că acestea nu pot fi susţinute cu temei, în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa de apel a procedat la o analiză implicită a argumentelor invocate de titularul căii de atac în susţinerea motivelor de apel, iar, pe de altă parte, se aduc, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând situaţia de fapt, conduita părţilor, evaluarea comportamentului acestora, stabilirea culpei, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat, instanţa nefiind ţinută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reţine că în jurisprudenţa constantă a CEDO s-a apreciat că obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecaţii a fost examinată în mod efectiv. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc toate susţinerile invocate de parte, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, recurenta a arătat că decizia atacată nu a fost motivată prin raportare la dispoziţiile legale incidente, respectiv H.G. nr. 273/1994, şi nici prin raportare la dispoziţiile contractuale de la art. 9.3. din convenţia de subantrepriză, prin care se reiterează că perioada de garanţie este de 4 ani de la data terminării lucrărilor la obiectivul Autostrada Timişoara-Lugoj lot 2.

Or, analizând decizia atacată din perspectiva primei critici evocate, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a răspuns tuturor motivelor de apel cu care a fost învestită, şi, prin urmare, nu se poate reţine că instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, în condiţiile în care, ţinând cont şi de obiectul litigiului (restituirea garanţiei de bună execuţie reţinută conform art. 9.3 din contract, pentru asigurarea funcţionării sistemului pe perioada de 4 ani), instanţa de apel a examinat problema de fond supusă judecaţii, a efectuat o analiză şi o motivare concretă cu privire la efectele proceselor-verbale invocate de reclamantă, cercetând în mod efectiv motivele de apel formulate în cauză.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei vizând lipsa unei motivări prin raportare la dispoziţiile legale incidente, respectiv H.G. nr. 273/1994, câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat, întemeindu-se pe probele administrate, printr-o abordare implicită, motivelor de apel care au fost formulate de apelantă, aspectele în legătură cu care se invocă nemotivarea fiind, în realitate, argumente în susţinerea motivelor de apel analizate.

De altfel, susţinerea recurentei a fost în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat prezumţia simplă născută odată cu încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, respectiv aceea de executare a lucrărilor în conformitate cu normativele în vigoare. Or, valorificarea sau nevalorificarea acestui înscris ca prezumţie simplă, respectiv îndeplinirea condiţiei ca prezumţia să aibă greutate şi puterea de a naşte probabilitatea faptului pretins, fiind o problema de temeinicie, nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanţei de recurs.

Cât priveşte critica privind nemotivarea deciziei prin raportare la dispoziţiile contractuale de la art. 9.3. din convenţia de subantrepriză, se constată că aceste aspecte tind la aprecierea situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat, apanaj al instanţelor de fond.

Privită ca o garanţie a imparţialităţii instanţei şi ca o componentă a dreptului la un proces echitabil, motivarea trebuie să fie, deopotrivă, corespunzătoare, clară şi concisă şi să se constituie într-o analiză riguroasă şi concretă a problemelor esenţiale ce au făcut obiectul judecăţii, chiar dacă nu este necesar un răspuns detaliat fiecărui argument invocat de părţi.

În aceeaşi măsură, hotărârea trebuie să cuprindă o analiză concretă şi coroborată a probelor administrate, stabilirea împrejurărilor esenţiale în cauză şi normele incidente.

În cauză, instanţa de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii.

Atâta timp cât în considerente, instanţa de apel analizează probele ce au fost administrate şi face aprecieri concrete cu privire la acestea, la situaţia de fapt, la natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale şi la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susţine cu temei incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza lipsei motivelor pe care se sprijină decizia recurată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În speţă, din expunerea criticilor aduse deciziei recurate rezultă că, deşi a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticile la adresa deciziei atacate prezintă doar o succesiune de fapte şi afirmaţii, fără a se formula critici concrete de nelegalitate împotriva deciziei din apel.

Se reţine că, deşi recurenta-reclamantă prezintă în mod amplu motivele de recurs şi indică normele de drept material pe care le consideră greşit aplicate (art. 1270, art. 1548, art. 1878 C. civ., art. 121 din Legea nr. 76/2014, art. 25, art. 28 din H.G. nr. 343/2017, art. 5, art. 17-18, art. 20 din H.G. nr. 273/1994), aceasta aduce, în realitate, în discuţie doar chestiuni vizând probele administrate, situaţia de fapt, natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale şi modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, evaluarea comportamentului părţilor, aspecte ce nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, criticile recurentei privesc modul de apreciere a probatoriului şi situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel cu referire la prevederile legale ce reglementează forţa obligatorie a contractului, efectele generate de încheierea unei convenţii de subantrepriză, printre care şi preluarea riscului lucrării de către antreprenor din perspectiva restituirii garanţiei de bună-execuţie, or, acestea nu pot fi circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât vizează aspecte de netemeinicie ale deciziei atacate.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Criticile recurentei, potrivit cărora pornind de la principiul general al forţei obligatorii a contractului, instanţa de apel ar fi trebuit să determine care sunt efectele concrete pe care le generează admiterea recepţiei la terminarea lucrărilor în raport cu obligaţia intimatei de a i se restitui garanţia de bună-execuţie, şi cele referitoare la faptul că, în speţă, comisia de recepţie a admis recepţia la terminarea lucrărilor de proiectare şi execuţie realizate la sistemului ITS aferent Autostrăzii Timişoara-Lugoj lot x, deoarece a apreciat că lucrările executate sunt conforme cu proiectul şi normativele de vigoare, inclusiv cu cerinţele tehnice şi de calitate ale beneficiarului final, nu au relevanţa unor critici de nelegalitate, în condiţiile în care tind la reaprecierea situaţiei de fapt.

Susţinerile recurentei în sensul că instanţa a negat în totalitate orice efect al procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor cu motivarea că în cuprinsul procesului-verbal exista o menţiune cu privire la lipsa finalizării branşamentului la panoul VMS de la km 55, precum şi cele prin care se afirmă că instanţa de apel a ignorat faptul că intimata a înţeles să încalce obligaţia contractuală, prevăzută la art. 5.1 din convenţia de subantrepriză, şi să îşi invoce chiar propria culpă, nu se pot constitui în niciunul din motivele de nelegalitate prevăzute de actuala reglementare, din moment ce în argumentarea acestora recurenta se raportează la modul de interpretare a probatoriului şi la reţinerea unei situaţii de fapt care nu se coroborează cu probele.

Nici afirmaţiile recurentei ce au în vedere art. 1878 alin. (2) C. civ., care reglementează transferul riscului lucrării, şi înscrisurile administrate în faţa instanţei, nu se pot constitui în critici de nelegalitate, câtă vreme prin acestea se face referire la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite obligaţiile contractuale şi se susţine, în realitate, o greşită aplicare a legii prin raportare la valoarea probatorie a unor înscrisuri considerate relevante pentru situaţia de fapt, urmărind, astfel, să schimbe această situaţie reţinută de instanţa de apel.

Se apreciază că instanţa de recurs nu poate cenzura elementele în raport cu care instanţa de apel a stabilit că de la recepţia finală începe să curgă perioada de garanţie, cele relevate de către recurentă reprezentând aspecte ataşate situaţiei de fapt. Astfel, stabilirea momentului de la care începe să curgă perioada de garanţie vizează reevaluarea situaţiei de fapt reţinută de instanţele anterioare, în raport de dovezile administrate, asupra căreia nu se poate realiza controlul judiciar în recurs, faţă de actuala structură a acestei căi extraordinare de atac.

De asemenea, argumentele legate de nesocotirea dispoziţiilor legale indicate în cuprinsul prezentului recurs, prin care s-ar aduce atingere inclusiv prevederilor art. 1548 C. civ., precum şi afirmaţiile recurentei potrivit cărora aceasta şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a preda un sistem ITS complet funcţional, fapt atestat de încheierea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, intimatei revenindu-i obligaţia de a întreţine în mod conform sistemul ITS pe toată durata perioadei de garanţie şi de a îi restitui garanţia de bună-execuţie, constituie tot aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs, în condiţiile în care aduc în dezbatere natura şi conţinutul obligaţiilor contractuale şi modalitatea în care acestea au fost sau nu îndeplinite.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, motivarea instanţei de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate de intimata-pârâtă B.., Înalta Curte are în vedere următoarele:

Potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., "cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru şi timbrul judiciar, onorariile avocaţilor, ale experţilor şi ale specialiştilor numiţi în condiţiile art. 330 alin. (3), sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuielile de transport şi, dacă este cazul, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului", iar, conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Nu în ultimul rând, instanţa de recurs are în vedere că dispoziţiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. stabilesc, astfel: "(1) partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Aşa fiind, Înalta Curte va admite cererea intimatei-pârâte B. şi va obliga recurenta-reclamantă A. S.R.L. să plătească acesteia cheltuielile de judecată avansate în recurs, în limita celor dovedite, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, respectiv 917,28 RON cheltuieli de deplasare, având în vedere că, raportat la modalitatea de soluţionare a recursului, este partea care a căzut în pretenţii în accepţiunea prevederilor legale incidente în materie.

În privinţa celorlalte cheltuieli de judecată solicitate de intimata-pârâtă, constând în onorariul avocatului, în cuantum de 11.562,04 RON, se reţine că acestea nu au fost dovedite, fiind necesar a se depune ordinul de plată sau chitanţa care să ateste această operaţiune, factura fiscală emisă în baza contractului fiind insuficientă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 336/2022 din 6 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 917,28 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare în recurs, către intimata-pârâtă B.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 martie 2023.