Cassation annulled for lack of valid grounds in tort claim for lost rental income due to illegal gas pipeline

Şedinţa publică din data de 14 martie 2023

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă la 24.04.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.A. (fosta C.), solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 432.000 RON cu titlu de despăgubire, pentru perioada 01.11.2017-31.10.2019, reprezentând chiria în sumă de 18.000 RON/lună, neîncasată ca urmare a nevalorificării contractului de închiriere nr. x/20.10.2013 încheiat cu D. S.R.L.; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1629/29.11.2021, pronunţată de Tribunalul Maramureş în dosarul nr. x/2020, s-a admis cererea formulată şi precizată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A. (fosta C.) şi cu citarea terţului D. S.R.L., şi în consecinţă:

Pârâta B. S.A. a fost obligată să plătească reclamantei suma de 432.000 RON, cu titlu de despăgubiri (aferente perioadei 01.11.2017 - 31.10.2019), actualizată cu indicele de inflaţie, începând cu data de 24.04.2020.

S-a respins cererea pârâtei B. S.A. de chemare în garanţie a Regiei Naţionale a Pădurilor - Romsilva şi Direcţiei Silvice Maramureş.

Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei, cheltuieli de judecată în cuantum de 15.105 RON.

S-a dispus restituirea în favoarea pârâtei B. S.A. a sumei de 32.770 RON, achitată cu titlu de taxă judiciară de timbru, conform OP nr. x/22.12.2020, suma de 16.385 RON conform OP nr. x/22.12.2020.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta B. S.A. a formulat apel, solicitând schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de A., ca neîntemeiată, şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată în fond şi apel.

Prin decizia civilă nr. 383/2022 din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1629 din 29.11.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o în sensul că: a respins cererea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L.

Totodată, s-a păstrat dispoziţia referitoare la respingerea cererii de chemare în garanţie şi a fost obligată intimata A. S.R.L. să plătească apelantei B. S.A. suma de 4.189,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată, Curţii de Apel Cluj.

După un scurt istoric al cauzei, recurenta arată că decizia este nelegală, întrucât instanţa de apel a considerat că apărările referitoare la inexistenţa raportului de cauzalitate dintre ilicitul imputat intimatei-pârâte B. S.A. şi prejudiciul invocat sunt fondate, precum şi faptul că nu a fost dovedită existenţa unei pierderi de natură patrimonială suferită de către recurentă, a cărei existenţă să fie sigură, deşi probele administrate dovedesc contrariul.

În continuare, recurenta evocă dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., arată petitele cererii de chemare în judecată şi precizează că evaluarea prejudiciului s-a efectuat prin raportare la contractul de închiriere nr. x/20.10.2013, încheiat cu terţul D. S.R.L., prin care, pe o perioadă de 10 ani, au fost închiriate bunuri imobile: construcţii - motel, anexe, curte şi teren, parcare auto în suprafaţă de 70 ari.

Conform contractului de închiriere, predarea-primirea imobilului închiriat urma a fi efectuată în baza unui proces-verbal, contra unei chirii lunare de 18.000 RON, cu clauza specială cuprinsă în art. 9, potrivit căreia, recurenta-reclamantă-proprietar s-a obligat să amenajeze şi să asigure parcarea autovehiculelor şi utilajelor chiriaşului, respectiv să deblocheze drumul de acces, blocat de conducta de gaze, parcarea urmând a fi împrejmuită cu gard de sârmă de către societatea proprietar.

Arată că, din probele administrate, respectiv înscrisurile de la dosar, rezultă că, pe terenul proprietate tabulară a recurentei-reclamante exista, în perioada în care se solicită despăgubiri, o conductă de gaze naturale supraterană, montată la aproximativ 0,6 m de sol, iar recurenta-reclamantă a închiriat bunul terţului D. S.R.L., ce are ca obiect de activitate transporturi rutiere de marfă, cu condiţia amenajării unei parcări pentru parcul auto al chiriaşului, cu intrare separată. Din raportul de expertiză efectuat în dosarul nr. x/2015, valorificat ca înscris, susţine că reiese că această conductă traversează, pe lungime, terenul proprietatea societăţii recurente în raport cu strada nr. 2 şi blochează accesul în această zonă, pe o lungime de 80 m de-a lungul terenului, datorită amplasării ei deasupra solului. Totodată, arată că această conductă a fost amplasată în anul 2001, fără a fi respectat certificatul de urbanism emis în vederea obţinerii autorizaţiei de construcţie nr. x/05.10.2001 în favoarea Ocolului Silvic Tăuţii Măgherăuş.

Astfel, arată că această conductă a fost amplasată pe un teren proprietate privată, fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, iar pentru a obţine o despăgubire integrală, justă şi echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecinţa săvârşirii cu vinovăţie a unei fapte ilicite de către persoana responsabilă.

Conform Constituţiei României, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Susţine că B. a încălcat proprietatea privată prin amplasare şi menţinere pe terenul societăţii a conductei.

Apreciază că, în cauză, a demonstrat că s-au ignorat condiţiile instituite prin autorizaţia de construcţie nr. x/05.10.2001, prin amplasarea de către intimata-pârâtă a conductei de distribuţie gaze naturale pe terenul proprietatea recurentei, aspect ce a determinat afectarea dreptului de folosinţă asupra terenului.

De asemenea, precizează că starea de fapt s-a menţinut pe toate durata supusă analizei în prezenta cauză, iar vinovăţia în săvârşirea faptei este în relaţie directă cu modul de săvârşire a faptei, prin nerespectarea dispoziţiilor din cuprinsul autorizaţiei de construcţie nr. x/05.10.2001, fiind astfel îndeplinite condiţiile necesare pentru valorificarea dispoziţiilor art. 1357 C. civ.

Recurenta apreciază că este neîndoielnic că intimata-pârâtă a săvârşit o faptă ilicită, de amplasare a conductei pe terenul proprietatea societăţii şi a refuzat să efectueze lucrări de relocare a conductei, aspect reţinut cu putere de lucru judecat în dosarele pronunţate anterior între aceleaşi părţi, cu acelaşi obiect dar pentru perioade diferite.

Cu privire la prejudiciu, ca şi condiţie a răspunderii civile delictuale, în raport de dispoziţiile art. 1349 alin. (2) şi art. 1357 C. civ., arată că intimata nu a efectuat lucrările de relocare a conductei, deşi avea această obligaţie, conducta fiind amplasată fără niciun drept, nu a permis amenajarea terenului în vederea obţinerii veniturilor din chirie, societatea recurentă înregistrând un prejudiciu prin neîncasarea sumelor ce i se cuveneau în baza contractului de închiriere.

Mai arată că există legătură de cauzalitate între fapta intimatei-pârâte şi prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă, întrucât conducta nu a permis reclamantei amenajarea accesului pe latura terenului dinspre strada 2 şi, drept urmare, nu s-a putut preda chiriaşului imobilul cu parcare amenajată, pentru realizarea obiectului contractului.

Totodată, arată că, existenţa prejudiciului în cuantumul pretins rezultă din prevederile contractului de închiriere, coroborate cu statuările instanţei de apel din dosarul nr. x/2015, referitoare la imposibilitatea de executare a contractului şi din lipsa oricărei dovezi privind modificarea situaţiei de fapt reţinute prin decizia pronunţată în acel dosar.

Mai menţionează recurenta şi că, în cauză, nu a fost demonstrată existenţa unei fapte în sarcina recurentei sau a unui terţ, care să întrunească elementele necesare pentru a fi de natură a distruge relaţia directă dintre fapta pârâtei şi prejudiciul suferit de reclamantă, de natură să înlăture răspunderea intimatei-pârâte din prezenta cauză.

Consideră că nu are nicio legătură cu prejudiciul înregistrat de recurentă activitatea sau inactivitatea societăţii D., întrucât contractul de închiriere este în vigoare, neîndeplinirea obligaţiei de a preda imobilul datorându-se faptului că nu a fost relocată conducta de gaz, fiind imposibilă amenajarea parcării cu acces din strada 2, deoarece conducta era amplasată pe o lungime de 80 m de-a lungul terenului, aspect clarificat în raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2015.

În continuare, recurenta susţine că situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel cu privire la posibilitatea amenajării şi predării terenului către societatea D. S.R.L. nu corespunde realităţii, sens în care arată că, prin adresa nr. x/23.07.2021, recurenta i-a solicitat pârâtei să comunice dacă terenul este liber, respectiv dacă este relocată conducta; la 18.11.2021, recurenta a obţinut certificatul de urbanism nr. x/25.11.2021 pentru realizarea lucrărilor de construire pe terenul situat în oraşul Tăuţii Măgherăus; a fost curăţat terenul şi au început operaţiunile de nivelare a terenului, ocazie cu care s-a identificat o altă conductă îngropată, lucrările fiind oprite pentru clarificarea situaţiei; s-au solicitat B. explicaţii şi vizită în teren, atât telefonic, cât şi în scris, însă intimata nu a răspuns.

Astfel, invocă faptul că instanţa de apel nu şi-a întemeiat considerentele pe probe ci doar pe susţinerile intimatei-pârâte din motivele de apel.

Consideră că nu poate fi înlăturată răspunderea intimatei pârâte pe motiv că terţul, societatea D. nu desfăşura activitate, instanţa de apel prezumând greşit că prejudiciul suferit de recurenta reclamantă nu este sigur pe raţionamentul că oricum nu putea încasa chiria de la chiriaş pentru că acesta nu avea activitate economică.

Astfel, autoarea prezentei căi de atac susţine că prezumţia instanţei de fond nu are niciun temei, cert fiind doar faptul că recurenta nu a predat imobilul amenajat cu parcare, conform clauzelor contractuale, din cauza imposibilităţii amenajării parcării cu acces în zona unde era amplasată fără niciun drept conducta ce aparţinea intimatei, motiv pentru care chiriaşul nu a achitat chiria, înregistrându-se astfel un prejudiciu, cuantificat la nivelul chiriei lunare neîncasate.

Arată că, valoarea de piaţă a imobilului, teren şi construcţii, determinată prin abordarea prin cost, este de 3.762.232 RON, respectiv 761.000 euro, astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit de evaluator autorizat E., valoarea terenului este de 376.112 euro, respectiv 1.859.423 RON, iar valoarea clădirilor este de 384.888 RON, respectiv 1.902.809 RON.

Dintr-o altă perspectivă, susţine că instanţa de apel a reţinut, fără nicio probă, că imobilul a fost exploatat în perioada de referinţă şi, având în vedere ponderea sumelor deja încasate de reclamantă cu titlu de despăgubiri pentru afectarea unei suprafeţe de sub 10% din total, prin raportare la valoarea activului reflectată în situaţiile financiare, a apreciat că efectele faptei ilicite au fost în întregime anihilate.

Or, recurenta arată că valoarea activului se raportează la valoarea de piaţă, dată prin metoda costurilor, iar imobilul are o destinaţie comercială producătoare de profit prin închiriere, astfel că tocmai fapta intimatei-pârâte a fost cea care a determinat nerealizarea veniturilor din chirie la nivelul celor stabilite în contractul de închiriere. Totodată, susţine că a fost afectată funcţionalitatea întregului imobil, prin amplasarea conductei de-a lungul terenului fiind limitată folosinţa conform contractului de închiriere.

În concluzie, recurenta susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile legale privitoare la răspunderea civilă delictuală, a interpretat eronat probele din dosar şi şi-a însuşit apărările intimatei-pârâte.

În probaţiune, au fost depuse următoarele înscrisuri: certificatul de urbanism nr. x/2021, adresa nr. x/1992, planşe foto, bilanţ contabil 2018-2021, expertiză evaluare imobil.

Recursul a fost comunicat intimatei, care a depus întâmpinare, la 31.10.2022, prin care a invocat excepţia de nulitate a recursului, iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând, cu prioritate, în temeiul art. 248 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-reclamantă, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L. nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi autoarea prezentei căi de atac a invocat dispoziţiile art. 1349 C. civ., privind atragerea răspunderii delictuale şi pe cele ale art. 1357 C. civ., privind obligaţia celui care cauzează un prejudiciu, printr-o faptă săvârşită cu vinovăţie de a-l repara, aceasta a omis să arate în ce modalitate aceste texte normative au fost interpretate sau aplicate în mod greşit de instanţa de apel.

Din dezvoltarea motivului de recurs, se observă că, în realitate, recurenta-reclamantă este nemulţumită de modul de interpretare a probatoriului şi de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel cu privire atât la existenţa unei fapte ilicite săvârşite de intimata-pârâtă, a legăturii de cauzalitate, cât şi cu privire la existenţa unui prejudiciu cert suferit de recurentă.

Sub un prim aspect, instanţa de recurs constată că instanţa de apel a reţinut existenţa unei fapte ilicite săvârşite de intimata-pârâtă, astfel că, din acest punct de vedere, criticile recurentei privind îndeplinirea acestei condiţii pentru atragerea răspunderii delictuale a intimatei sunt lipsite de interes.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că instanţa de apel ar fi reţinut în mod eronat că nu ar fi îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii delictuale, respectiv că nu este îndeplinită condiţia existenţei unui prejudiciu cert şi a unei legături de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, prevalându-se de faptul că terţul D. S.R.L. nu ar fi desfăşurat activitate în perioada pentru care recurenta solicită despăgubiri.

Instanţa de recurs constată că, în susţinerea acestei critici, recurenta se raportează, pe de o parte, la contractul de închiriere încheiat de aceasta cu D. S.R.L. şi la raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. x/2015, valorificat ca şi înscris, iar, pe de altă parte, la autorizaţia de construcţie nr. x/05.10.2001 şi la faptul că intimata-pârâtă a efectuat lucrările de relocare a conductei abia în anul 2020.

Această argumentaţie nu poate fi încadrată cazului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care se referă la posibilitatea casării unei hotărâri atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, interpretarea clauzelor contractuale şi a probelor fiind un aspect de netemeinicie care nu poate fi cenzurat în recurs.

Totodată, instanţa supremă reţine că folosirea prezumţiilor judiciare face parte integrantă a raţionamentului logico-juridic complex pe care instanţa de apel l-a expus în cadrul motivării sale şi care s-a axat, în principal, pe analizarea probelor relevante (bilanţuri ale societăţii D. S.R.L.), raportat la susţinerile din apelul exercitat de pârâtă, privind faptul că există o altă cauză pentru care terţul D. S.R.L. nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a chiriei, respectiv aceea că, în perioada în litigiu (01.11.2017-31.10.2019), D. S.R.L. nu a desfăşurat nicio activitate, nu a obţinut niciun venit şi nu a efectuat nicio cheltuială.

În aceeaşi ordine de idei, recurenta a susţinut, în dovedirea legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită a intimatei-pârâte şi pretinsul prejudiciu, faptul că, după relocarea conductei supraterane ce a generat actualul litigiu, în urma operaţiunilor de nivelare a terenului, recurenta-proprietar a identificat o altă conductă îngropată, lucrările fiind oprite pentru clarificarea situaţiei, respectiv tipul de conductă, proprietarul, ş.a.

Autoarea prezentei căi de atac ignoră faptul că, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut faptul că, în faţa primei instanţe de control judiciar, reclamanta nu a indicat nici un motiv obiectiv care să justifice faptul că, deşi conducta a fost mutată de peste 2 ani de pe terenul acesteia, nici până la data prezentei, aceasta nu a amenajat terenul şi nu a predat imobilul închiriat către D. S.R.L.

Situaţia de fapt astfel stabilită de instanţa de apel nu poate face obiectul reaprecierii de către instanţa de recurs, învestită conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. doar cu examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În plus, instanţa de recurs reţine că litigiul de faţă priveşte consecinţele amplasării pe terenul intimatei a conductei supraterane, nu a celei subterane, a cărei prezenţă este invocată de recurentă direct prin memoriul de recurs, iar în cauză nu a intervenit modificarea cererii de chemare în judecată în acord cu dispoziţiile art. 204 alin. (3) C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici criticile recurentei privind faptul că, instanţa de apel a reţinut, fără nicio probă în susţinere, faptul că imobilul a fost exploatat în perioada de referinţă, întrucât, această argumentaţie vizează netemeinicia alegată a deciziei atacate, respectiv greşita stabilire a situaţiei de fapt de către instanţa de prim control judiciar pe baza interpretării probatoriului, iar nu nelegalitatea ei.

Din aceeaşi perspectivă este privită şi critica recurentei privind greşita determinare de către instanţa de apel a valorii imobilului, cât timp recurenta nu arată ce dispoziţii legale au fost nesocotite de instanţa de apel ci urmăreşte reevaluarea probatoriului în scopul determinării unei alte valori a imobilului, favorabilă acesteia.

Nu în ultimul rând, instanţa supremă reţine faptul că stabilirea existenţei şi a caracterului cert al prejudiciului reprezintă o chestiune de fapt, care are la bază administrarea şi interpretarea unui probatoriu.

În acest sens, se reţine că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate (raport expertiză evaluatorie) prin reevaluarea situaţiei de fapt, aşa cum, în realitate, urmăreşte recurenta.

În speţă, instanţa supremă reţine, pentru argumentele pe care le-a expus, că susţinerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate şi nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 383/2022 din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 383/2022 din 23 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 martie 2023.