Inadmissibility of cassation appeal due to waiver of legal arguments in prior appeal and inapplicability of judgment clarification for reasoning-dispositif discrepancies

Şedinţa publică din data de 8 martie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 20.09.2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta-B., reprezentată prin corespondentul său în România, C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, în contradictoriu cu intervenientul forţat D., să oblige pârâta să-i plătească daune morale în cuantum de 2.000.000 RON şi daune materiale, în sumă de 2.512,14 RON, reprezentând cheltuieli efectuate şi de 83.520 RON, venituri nerealizate ca urmare a accidentului suferit; de asemenea, a solicitat şi obligarea societăţii pârâte la plata penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 01.06.2018, conform art. 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, în vigoare la data producerii accidentului.

Prin sentinţa civilă nr. 2840/07.10.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.512,14 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 150.000 RON, reprezentând daune morale şi a respins ca nefondate celelalte pretenţii ale reclamantului.

Ulterior, prin încheierea din 25.01.2021, aceeaşi instanţă a respins cererea de lămurire a sentinţei în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, reţinând că asupra acestui capăt de cerere s-a pronunţat, respingându-l.

Împotriva sentinţei civile nr. 2840/07.10.2019, reclamantul a declarat apel principal şi pârâta, apel incident; reclamantul a apelat şi încheierea din 25.01.2021.

Prin decizia civilă nr. 1097A/18.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul principal, a schimbat în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a majorat cuantumul daunelor morale la suma de 500.000 de RON şi a obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 4.566,90 RON, a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, a respins atât apelul declarat de reclamant împotriva încheierii pronunţate la 25.01.2021, cât şi apelul incident, ca nefondate şi a obligat apelanta-pârâtă la plata către apelantul-reclamant a sumei de 249,90 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A. a recurat şi această din urmă decizie, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, pentru o nouă judecată, instanţei de apel.

În motivare, recurentul a apreciat că instanţa de apel a încălcat prevederile Legii nr. 136/1995 şi ale Ordinului C.S.A. nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule; a invocat, astfel, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Invocând dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norme, recurentul a considerat decizia atacată ca fiind nelegală, în condiţiile în care la 11.05.2018 a formulat cererea de despăgubire şi la 21.05.2018 i-a transmis intimatei-pârâte ultimul document în dovedirea acesteia, iar intimata-pârâtă nu i-a răspuns cererii de plată şi nici nu şi-a îndeplinit obligaţia de despăgubire prevăzută de art. 38 alin. (2) din Norme. Din această perspectivă, a susţinut că data de la care trebuia să fie acordate penalităţile de întârziere era 01.06.2018, când au expirat cele 10 zile prevăzute de art. 38 din Normele puse în aplicare prin Ordinul C.S.A. nr. 14/2011.

În acest context, a arătat că, potrivit art. 1.381 alin. (2) C. civ., pierderea pe care a suferit-o efectiv, ca prim element de reparare integrală a prejudiciului, a fost remediată de instanţa de apel, cu ocazia stabilirii cuantumului daunelor morale, însă cel de-al doilea element, care la rândul său trebuia acoperit integral, nu a fost reparat.

Sub acest aspect, a afirmat că penalităţile de întârziere se cuvin persoanelor prejudiciate din momentul depunerii tuturor documentelor necesare stabilirii despăgubirilor, textul neîngăduind o interpretare în sensul suspendării calculului penalităţilor în ipoteza în care persoana prejudiciată, nemulţumită de diminuarea nejustificată a despăgubirii de către asigurător, se adresează instanţei cu o acţiune în pretenţii.

A mai arătat că, potrivit art. 45 pct. 3 din Norme, despăgubirile se stabilesc pe cale judecătorească, în cazul în care nu se pot stabili persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului, cauzele şi împrejurările producerii accidentului, precum şi contravaloarea prejudiciului produs. Or, în speţă, de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei penale franceze, au fost cunoscute persoana răspunzătoare de producerea accidentului, împrejurările producerii lui şi consecinţele faptei ilicite, actele medicale ale autorului căii de atac fiind la dispoziţia asigurătorului încă de la 12.05.2018, când a formulat cererea de despăgubire.

Recurentul-reclamant a mai subliniat că reaua-credinţă a intimatei-pârâte în procedura amiabilă este sancţionată de legiuitor prin obligarea la plata penalităţilor de întârziere, iar acordarea lor de către instanţa de fond din a 11-a zi de la primirea hotărârii definitive de către asigurător goleşte de conţinut norma evocată, intenţia legiuitorului de a sancţiona asigurătorul care în mod nejustificat nu a dat curs sau a diminuat despăgubirile fiind anihilată.

Prezentând concluziile întâlnirii preşedinţilor secţiilor specializate de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi curţile de apel din 27-28 iunie 2019, dar şi practica judiciară în această materie, recurentul a afirmat că prevederile Ordinului C.S.A. nr. 14/2011, coroborate cu normele general ale art. 1381 alin. (2) şi (3) şi art. 1535 alin. (1) C. civ. produc consecinţe total diferite faţă de soluţia instanţei de apel.

La 01.11.2021 intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, arătând că susţinerile recurentului nu au făcut obiect al analizei şi în apel, cât timp acesta a renunţat la criticile privind penalităţile de întârziere la termenul din 04.06.2021. În acest context, a arătat că devine incident art. 488 alin. (2) C. proc. civ. în subidiar, a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; numai intimata-pârâtă şi-a prezentat punctul de vedere.

La termenul din 26.10.2022, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, apreciind că excepţia invocată pune în discuţie nulitatea căii de atac, a respins-o, a admis în principiu recursul şi a dispus citarea părţilor pentru dezbateri.

În completarea argumentelor prezentate în încheierea respectivă, se cuvin subliniate şi următoarele considerente ce au fundamentat dispoziţia de respingere a excepţiei nulităţii recursului:

Expunerea succintă a procesului, realizată în precedent, a reliefat că, dacă prin cererea sa de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea societăţii pârâte la plata unor daune materiale şi morale şi a penalităţilor de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere începând cu 01.06.2018, prima instanţă a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta la plata către reclamant a unor sume, reprezentând daune materiale şi daune morale şi a respins ca nefondate celelalte pretenţii (inclusiv capătul de cerere referitor la penalităţile de întârziere).

Cu toate acestea, în considerentele sentinţei pe care a pronunţat-o, tribunalul a consemnat următoarele:

"În ceea ce priveşte capătul accesoriu de cerere având ca obiect penalităţi de întârziere, faţă de disp. art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016, disp. art. 1535 C. civ., reţinând inaplicabilitatea cazului prev. de art. 20 alin. (4) prima teză din O.U.G. Nr. 54/2016, faţă de împrejurarea că în cauză s-au desfăşurat cercetări penale, astfel că procedura prealabilă instituită de art. 20 din O.U.G. Nr. 54/2016 nu mai avea o cauză pentru a putea fi parcursă, va face aplicarea tezei finale a art. 20 alin. (4) din O.U.G. nr. 54/2016 şi va obliga pârâta să plătească reclamantei penalităţi de întârziere în procent de 0,2% pe zi de întârziere ce urmează a se calcula începând cu a 11 zi de a data rămânerii definitive a hotărârii în prezenta cauză şi până la achitarea efectivă a acestora".

Prin apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, reclamantul a solicitat ca aceasta să fie reformată, în sensul majorării sumelor acordate de prima instanţă şi al obligării societăţii de asigurare şi la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu 09.02.2018 şi la actualizarea sumelor acordate cu rata inflaţiei.

Memoriul iniţial de apel nu a cuprins, deci, nicio critică îndreptată împotriva dispoziţiei de respingere a capătului de cerere privind penalităţile de întârziere.

Abia la 25.09.2020, apelantul-reclamant a prezentat o critică vizând soluţia tribunalului, de respingere a capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere - critică la care a renunţat însă, la 04.06.2021.

Tot la 25.09.2020, aşadar în timp ce dosarul se afla pe rolul instanţei de apel, reclamantul a formulat o cerere de lămurire a sentinţei primei instanţe, supunându-i atenţiei neconcordanţa dintre considerente şi dispozitiv din perspectiva capătului de cerere privind penalităţile de întârziere.

Cererea de lămurire a fost respinsă prin încheierea din 25.01.2021, tribunalul reţinând că prin dispozitivul sentinţei a respins respectivul capăt de cerere.

Apelul declarat împotriva acestei încheieri a fost respins prin decizia civilă nr. 1097A/18.06.2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă; prin aceeaşi decizie, au fost soluţionate şi apelurile declarate împotriva sentinţei primei instanţe; aceasta a fost schimbată în parte, însă nu şi sub aspectul dispoziţiei date capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, care a fost păstrată.

Aşa fiind, Înalta Curte subliniază că prin decizia civilă nr. 1097A/18.06.2021 - care formează obiect al prezentului recurs -, au fost judecate apelurile declarate împotriva sentinţei şi împotriva încheierii date în soluţionarea cererii de lămurire a dispozitivului sentinţei; în căile de atac astfel formulate fusese adusă în dezbatere chestiunea penalităţilor, dar apelantul a ales să renunţe la critica acestui aspect în cadrul apelului promovat înpotriva sentinţei şi să o menţină doar în cadrul apelului declarat împotriva încheierii.

Cum decizia atacată a abordat problematica penalităţilor din perspectiva dublă care i-a fost dedusă judecăţii şi cum din memoriul de recurs nu rezultă că titularul său ar fi atacat-o doar în parte (în componenta privind apelurile declarate împotriva sentinţei), excepţia opusă de intimata-pârâtă, derivată din nesocotirea art. 488 alin. (2) C. proc. civ., a fost respinsă, întrucât invocarea în recurs a criticii în discuţie, în combaterea dezlegării date apelului împotriva încheierii din data de 25.01.2021, nu a fost făcută omisso medio.

În schimb, în recursul care vizează partea din decizie, prin care a fost judecat apelul declarat împotriva sentinţei primei instanţe, critica soluţiei date capătului de cerere privind penalităţile de întârziere este invocată, într-adevăr, omisso medio, de vreme ce la aceasta apelantul a renunţat, în faţa instanţei de apel, la termenul de la 04.06.2021.

Pornind de la aceste consideraţii, analiza, în controlul de legalitate, a părţii din decizie, prin care a fost judecat apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului, relevă că, în condiţiile în care, în faţa instanţei de apel, autorul căii ordinare de atac a renunţat, la termenul de la 04.06.2021, la critica soluţiei date capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, invocarea ei în recurs este realizată omisso medio, aşa încât nu poate fi primită, căci se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, "motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor".

Regula instituită de art. 488 alin. (2) C. proc. civ. presupune, deci, ca motivele prevăzute la art. 488 alin. (1) să nu poată fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau au rămas nesoluţionate.

Prin urmare, pentru a-l reitera în recurs, recurentul ar fi trebuit ca şi în cursul judecării apelului să prezinte criticile privind penalităţile de întârziere şi să nu renunţe la a le supune analizei în calea ordinară de atac. Or, în condiţiile în care, ca efect al propriei manifestări de voinţă, acesta a ales să nu îşi mai susţină criticile în discuţie în faţa instanţei de apel, nu le mai poate invoca, practic pentru prima oară, în recurs.

Interdicţia pe care o instituie art. 488 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează partea care ar fi putut să invoce motivul de nelegalitate respectiv prin intermediul cererii de apel sau în cursul judecării apelului, dar nu a făcut-o. În egală măsură, textul în discuţie se constituie într-o dispoziţie de favoare pentru partea adversă, pe care astfel o protejează, consolidând în cuprinsul hotărârii anterioare aspectele care fuseseră dezlegate şi care au rămas necriticate.

De aceea, Înalta Curte nu poate primi criticile omisso medio formulate în recurs, în criticarea părţii din decizia instanţei de prim control judiciar, prin care a fost judecat apelul declarat împotriva sentinţei tribunalului.

Ca atare, această componentă a deciziei atacate se dovedeşte a fi legală.

În ceea ce priveşte partea din decizie, prin care a fost judecat apelul împotriva încheierii din 25.01.2021, critica (altminteri, aceeaşi) nu este făcută omisso medio, dar nici nu este fondată.

După cum rezultă din însuşi conţinutul lor, dispoziţiile art. 443 C. proc. civ. permit parcurgerea procedurii specifice pe care o reglementează numai atunci când sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului unei hotărâri sau când acesta cuprinde dispoziţii contradictorii.

Circumstanţierea, în aceste limite, a sferei de aplicabilitate a textului evocat conduce către concluzia că, în măsura în care contradicţia nu apare în cadrul unor dispoziţii regăsite în dispozitiv, ci între considerente şi dispozitiv, o asemenea neregulă nu poate fi remediată pe calea procedurii prevăzute de art. 443 C. proc. civ.

Într-o astfel de ipoteză, legea recunoaşte doar posibilitatea atacării hotărârii, nu şi cea a lămuririi ei; în concret, recurentul ar fi putut ca, în cadrul apelului pe care l-a promovat, să invoce respectiva neconcordanţă şi, deşi a făcut-o, a ales să nu îşi menţină critica, aşa încât instanţa de prim control judiciar, în mod judicios, dând eficienţă principiului disponibilităţii şi ţinând cont de faptul că procesul civil este, în esenţă, unul al intereselor private, nu a mai examinat-o.

Renunţarea la această critică în cadrul apelului împotriva sentinţei nu poate conduce spre concluzia că reiterarea ei în apelul împotriva încheierii de lămurire ar putea să demonstreze caracterul lui fondat, de vreme ce, după cum s-a arătat în cele ce preced, procedura prevăzută de art. 443 C. proc. civ. nu îngăduie remedierea unor contradicţii între considerente şi dispozitiv, ci poate fi utilizată doar pentru ipoteza în care dispozitivul este contradictoriu ori atunci când sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului; astfel de situaţii nu sunt incidente în speţă, de vreme ce dispozitivul nu cuprinde măsuri contradictorii şi este limpede, sub aspectul înţelesului, întinderii sau aplicării lui.

În aceste condiţii, niciunul dintre motivele invocate nu au putut demonstra că decizia atacată este afectată de vreun viciu de nelegalitate, aşa încât, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat şi, în aplicarea art. 453 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., va obliga recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 20.731,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1097A/18.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant la plata către intimata-pârâtă a sumei de 20.731,58 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 8 martie 2023.