Recurs annulled for challenging factual assessment of prescription start date and cost proportionality under cassation grounds

Şedinţa publică din data de 2 martie 2023

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 24 februarie 2021 pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., obligarea acesteia la restituirea sumei de 250.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/26.06.2009, emis de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor în favoarea d-lui B., sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie până la data plăţii efective.

Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 5700 din 27 mai 2021, a admis excepţia necompetenţei sale materiale invocată de pârâtă, competenţa de soluţionare a cauzei fiind declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată la data de 2 iulie 2021, sub nr. x/2021, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 2409 din 11 octombrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; s-a constatat prescris dreptul material la acţiune privind pe reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi pe pârâta S.C. A. S.R.L.; reclamanta a fost obligată la suma de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, solicitând admiterea acestuia şi, în rejudecarea fondului, admiterea acţiunii.

Prin decizia civilă nr. 976 din 10 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2021, s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 2409 din 11 octombrie 2021 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă; apelanta a fost obligată la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimată.

La data de 18 august 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2021, recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei civile nr. 976 din 10 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului şi casarea în tot a hotărârii atacate, cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susţinut faptul că instanţele anterioare au considerat, în mod greşit, că termenul de prescripţie pentru pretenţiile deduse judecăţii a început să curgă la data efectuării plăţii (30.11.2010, respectiv 10.12.2010).

S-a arătat că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a dispus în sarcina sa luarea măsurilor necesare pentru acoperirea prejudiciului suferit prin întocmirea rapoartelor de evaluare cu nerespectarea standardelor internaţionale de evaluare; termenul pentru luarea acestor măsuri a fost stabilit iniţial la 30 aprilie 2013, fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În acest context, a menţionat că termenul de prescripţie a început să curgă de la această din urmă dată, când a luat cunoştinţă de rezultatul final al verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire indicat în cererea de chemare în judecată.

Aşadar, dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale este actual, termenul de prescripţie extinctivă nefiind împlinit.

Recurenta-reclamantă a criticat şi soluţia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.000 RON, din perspectiva dispoziţiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a învederat că reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat nu contravine Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, deoarece măsura luată de instanţă nu ar avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului, reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018, care prevede că art. 493 se abrogă, raportat la conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

În etapa recursului s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 din C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 6 decembrie 2022 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen la data de 2 martie 2023, pentru judecarea căii extraordinare de atac în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, se cuvine a fi subliniat faptul că autorul recursului (nefiind vorba despre o cale de atac devolutivă), trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată pretins săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Aşadar, a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului.

Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, în sensul că nu pot fi susţinute, în mod valabil, critici prin care se tinde la schimbarea situaţiei de fapt ori la reaprecierea probelor cauzei sau prin care se solicită realizarea unui control judiciar de temeinicie.

Pe cale de consecinţă, instanţa de recurs nu poate examina decât acele critici privitoare la decizia atacată care fac posibilă încadrarea în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi sunt proprii controlului judiciar de legalitate permis instanţei de recurs.

În speţă, recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR, deşi a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu a relevat nicio dispoziţie de drept material pe care instanţa de apel să o fi omis de la aplicare sau să o fi aplicat greşit.

Înalta Curte reţine că autoarea căii de atac a înţeles să critice decizia instanţei de apel din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în răspundere civilă contractuală.

Mai exact, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripţie coincide cu data la care a luat cunoştinţă de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de către cealaltă parte contractantă impune, însă, verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Cu alte cuvinte, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie pentru formularea acţiunii în despăgubiri presupune (re)evaluarea probelor administrate în cauză.

De altfel, instanţa de apel a reţinut că de la data efectuării plăţilor (30.11.2010, respectiv 10.12.2010) partea putea cunoaşte în mod real paguba. Încă din data de 16.12.2008 partea putea şi trebuia să cunoască faptul că evaluarea nu respecta standardele contractuale impuse şi lua măsurile necesare, inclusiv refacerea raportului. Nu se poate pretinde că aceste aspecte nu se puteau cunoaşte decât din momentul comunicării deciziei Curţii de Conturi, cât timp se efectuaseră propriile verificări cu privire la serviciile prestate. Raportul de expertiză fiind predat la data de 12.12.2008 şi verificat de către un expert numit de către apelantă la data de 16.12.2008, la data efectuării plăţilor se putea cunoaşte paguba în mod concret.

Deci, prescripţia a început să curgă la data 30.11.2010, respectiv la data 10.12.2010, fiind împlinită la data de 30.11.2013 şi 10.12.2013.

În cuprinsul deciziei atacate cu recurs s-a mai reţinut că acţiunea de control a Curţii de Conturi finalizată prin Decizia nr. 10/10.10.2013 nu poate fi apreciată ca fiind o cauză de întrerupere sau de suspendare până la data de 28 iunie 2019, astfel cum a pretins apelanta.

Totodată, s-a arătat că partea nici nu a indicat care dintre situaţiile prevăzute de art. 2532, respectiv art. 2537 din C. civ. este incidentă în cauză, pentru a se analiza în mod efectiv această critică.

Pe de altă parte, actul de control nu poate constitui momentul la care s-a cunoscut paguba cu consecinţa începerii de la acest punct al termenului de prescripţie, având în vedere situaţia de fapt reţinută anterior şi împrejurarea că modul de realizare a evaluării se putea cunoaşte în concret chiar de la data de 16 decembrie 2008.

Aşadar, momentul la care recurenta-reclamantă din prezenta cauză avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoştinţă de conţinutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care putea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, iar în termenul de 3 ani trebuia să acţioneze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Dat fiind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a fost stabilit de instanţa de apel în urma aprecierii probatoriului, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba vizează o chestiune de fapt, câştigată cauzei, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs.

În consecinţă, criticile referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie vizează temeinicia deciziei recurate.

Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea reţinută de instanţele devolutive.

Criticile referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., vizează, de asemenea, temeinicia deciziei atacate. Aceasta, deoarece stabilirea caracterului "vădit disproporţionat" al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanţelor devolutive.

De altfel, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior prezentate impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., devine incidentă sancţiunea nulităţii recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiaşi articol.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) coroborat cu art. art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat în cauză.

Totodată, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR împotriva deciziei civile nr. 976 din 10 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă AUTORITATEA NAŢIONALĂ PENTRU RESTITUIREA PROPRIETĂŢILOR la plata sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 martie 2023.