Recurs annulled for failure to substantiate legal errors; abusive credit clauses upheld

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 5 februarie 2018, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună:

- constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevazute la art. 6.1 teza I şi art. 6.1.3, teza finală din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/20.03.2008 şi, drept consecinţă, constatarea nulităţii absolute a acestora;

- stabilizarea sau îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - RON şi efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioada de valabilitate a contractului, dobânda creditului fiind ROBOR +3.5%, conform art. 4.3 din contract;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute în ceea ce priveşte comisionul de acordare prevăzut de art. 5.1 pct. b) din contract;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute în ceea ce priveşte comisionul de administrare prevăzut la art. 5.1 pct. c) din contract;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute cu privire la sintagma "fără însă a fi obligat în nici un fel", conţinută de art. 4.3, teza I din contract;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute în ceea ce priveşte clauza prevazută de art. 5.2. din contract;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute în ceea ce priveşte sintagma "în cazul neîndeplinirii oricărei obligaţii a împrumutatului faţă de creditor", prevăzute de art. 8.14 din contract;

- constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute în ceea ce priveşte sintagma "cu excepţia celor privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente, care se vor opera de către creditor, în condiţiile prezentului contract", prevăzute de art. 8.6 din contract;

- obligarea pârâtei, în virtutea principiului repunerii în situaţia anterioară, la restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive, plus dobânda legală, de la data fiecărei plăţi, până la momentul restituirii efective.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 4 şi art. 6 din Legea nr. 193/2000.

Prin încheierea din data de 17 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca urmare a cererii modificatoare formulate de către reclamanţi, s-a dispus citarea în calitate de pârâte a societăţilor D. S.A. şi E.., cu menţiunea de a depune întâmpinare.

Prin încheierea din 12 noiembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei de interes.

A fost admisă excepţia autorităţii lucrului judecat, în raport cu dosarul nr. x/2014, cu privire la reclamantul A., în ceea ce priveşte petitele 1 şi 2.

Au fost reţinute dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., raportat la dosarele nr. x/2014 şi y/2015, la solutionarea cauzei pe fond.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtelor cu privire la comisionul de administrare şi comisionul de acordare raportat la momentul cesiunii de creanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1065 din 22 aprilie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. S.A. şi E., reprezentată prin D. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 5.1 lit. b) şi c) şi art. 5.2. S-a dispus restituirea sumelor achitate cu titlu de comision de acordare şi comision de administrare, precum şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data perceperii până la restituirea efectivă.

A fost obligată pârâta şi la plata sumei de 2.300 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtele D. S.A. şi E..

De asemenea, a declarat apel şi pârâta C. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din 12 noiembrie 2018 şi a sentinţei civile nr. 1065 din 22 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 1914A din 18 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia netimbrării, fiind anulat ca netimbrat apelul declarat de pârâtele D. S.A. şi E..

Totodată, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta C. S.A.

3. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C. S.A.

De asemenea, au declarat recurs pârâtele D. S.A. şi E..

Prin decizia nr. 1004 din data de 14 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost anulat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

A fost admis recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. şi E.. A fost casată decizia civilă nr. 1914A din 18 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, dispunându-se trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

4. În rejudecare, prin decizia civilă nr. 2031A din 13 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2018, s-a admis apelul declarat de pârâtele D. S.A. şi E.. împotriva sentinţei civile nr. 1065 din 22 aprilie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

A fost schimbată, în parte, sentinţa apelată, în sensul respingerii ca neîntemeiate a capetelor de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a clauzei cuprinse la art. 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 20 martie 2008, precum şi obligarea pârâtei D. S.A. la plata sumei achitate cu titlu de comision de acordare şi a dobânzii legale aferente acestuia.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

Au fost obligate pârâtele D. S.A. şi E.., în solidar, la plata către reclamantul A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 618,5 RON, reprezentând onorariu de avocat.

5. Împotriva acestei decizii au formulat recurs pârâtele D. S.A. şi E.., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii în tot a apelului formulat de către acestea şi respingerii cererii de chemare în judecată şi în ceea ce priveşte constatarea ca abuzivă a clauzei privind comisionul de administrare.

În esenţă, recurentele-pârâte au susţinut că, în cauză, clauza stipulată la punctul 5.1 lit. c) din contractul de credit, privind comisionul de administrare, nu are caracter abuziv în sensul dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Au procedat la analiza fiecăreia dintre condiţiile prevăzute la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, invocând o serie de aspecte teoretice şi dispoziţii legale.

Potrivit recurentelor, clauza privind comisionul de administrare este redactată în mod clar şi uşor de înţeles, neputându-se reţine că reclamanţii nu ar fi cunoscut ce reprezintă comisionul de administrare, în condiţiile în care semnificaţia acestuia rezultă chiar din denumirea comisionului şi nepunându-se problema unor termeni care nasc dubii cu privire la înţelesul acestora sau care presupun, pentru înţelegerea lor, cunoştinţe de specialitate.

Recurentele-pârâte au concluzionat că, în lipsa existenţei cumulative a condiţiilor prevăzute la art. 4 din Legea nr. 193/2000, nu se poate constata caracterul abuziv al clauzei privitoare la comisionul de administrare, aşa cum în mod nelegal a reţinut instanţa de apel.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 6 septembrie 2022 intimaţii-reclamanţi A. şi B. au invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând că motivele invocate nu se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., fiind reluate motivele de apel în calea de atac a recursului. De asemenea, au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat faţă de decizia nr. 1004 din 14 aprilie 2021 pronunţată în primul ciclu procesual de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Prin răspunsul la întâmpinare înregistrat la data de 20 octombrie 2022 pârâtele au solicitat respingerea excepţiilor şi apărărilor invocate de reclamanţi.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 15 noiembrie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin rezoluţia din 9 ianuarie 2023 s-a stabilit termen, în complet de filtru, pentru admisibilitatea în principiu a recursului, la data de 28 februarie 2023.

4. Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat de pârâtele D. S.A. şi E.., invocată de către intimaţii-reclamanţi, urmând a anula recursul, pentru considerentele următoare:

Recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în conformitate cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 C. proc. civ., poate fi exercitat numai în condiţiile prevăzute de lege.

Una dintre condiţiile esenţiale stabilite de legiuitor este aceea că recursul poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Titularul recursului este ţinut astfel să îşi conformeze conduita procesuală exigenţelor legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Obligaţia de a motiva recursul presupune nu numai exprimarea eventualului dezacord în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., precum şi dezvoltarea în concret a acestora, raportat la măsurile procedurale dispuse de instanţa de apel şi/sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul deciziei atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţa de recurs în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pe temeiul interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului.

Dimpotrivă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Aşa fiind, în ceea ce priveşte recursul formulat de pârâtele D. S.A. şi E.., se constată că motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, întrucât argumentele formulate în dezvoltarea acestuia nu reprezintă critici de nelegalitate în raport cu decizia atacată.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere (...) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentele invocă lipsa caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, privind comisionul de administrare, susţinând că, în cauză, nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de la art. 4 din Legea nr. 193/2000, în raport cu care se poate constata caracter abuziv al unei clauze contractuale.

Potrivit recurentelor, clauza privind comisionul de administrare este clară şi uşor de înţeles iar semnificaţia acestuia rezultă chiar din denumire, contractul neprezentând termeni care presupun, pentru înţelegere, cunoştinţe de specialitate.

Raportat la susţinerile recurentelor, se reţine că memoriul de recurs nu conţine nicio critică de nelegalitate în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind omisă indicarea erorilor în interpretarea sau aplicarea normelor de drept cu ocazia rejudecării cauzei în calea ordinară de atac.

Mai mult, Înalta Curte constată şi că întreaga expunere a recurentelor referitoare la condiţiile legale necesar a fi îndeplinite pentru a se putea constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale a fost supusă analizei instanţei de apel, recursul formulat în cauză fiind o reproducere exactă a cererii de apel.

Or, prin reiterarea întocmai a argumentelor expuse în cadrul apelului, al cărui obiect îl reprezintă sentinţa de primă instanţă, nu se respectă exigenţele art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., acest text de lege impunând invocarea unor critici punctuale la adresa deciziei din apel, care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Nu mai puţin, verificând decizia recurată, se reţine că, instanţa de apel a examinat susţinerile pârâtelor referitoare la lipsa caracterului abuziv al clauzei art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, pe care însă le-a înlăturat, faţă de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, raportat la circumstanţele cauzei şi probele administrate. Instanţa de apel a mai reţinut şi că pârâtele D. S.A. şi E. nu au inserat în cererea lor de apel nicio critică cu privire la considerentele pentru care tribunalul a constatat caracterul abuziv al clauzei art. 5.1 lit. c) din contractul de credit privind comisionul de administrare, acestea limitându-se în a susţine redactarea clauzei într-un limbaj clar şi inteligibil, a enumera activităţile pe care le presupune administrarea portofoliilor de credite şi în a afirma existenţa unei contraprestaţii pentru comisionul încasat.

Astfel cum rezultă din considerentele hotărârii atacate, pârâtele nu au criticat prin cererea de apel argumentele primei instanţe în sprijinul sentinţei pronunţate, după cum nici prin cererea de recurs acestea nu au criticat în mod efectiv considerentele deciziei recurate din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În realitate, pârâtele doar au afirmat lipsa îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, fără însă a critica în concret sau a se raporta cel puţin la raţionamentul care a stat la baza soluţiei pronunţate de instanţa devolutivă.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentele tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor formulate în etapele procesuale anterioare, deşi legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Având în vedere cuprinsul memoriului de recurs, rezultă cu evidenţă şi readucerea în discuţie a chestiunilor de fond, care ţin de temeinicia deciziei pronunţate în apel, ca expresie a nemulţumirii pârâtelor în raport cu această din urmă hotărâre. Chestiunile vizând temeinicia soluţiei date în ceea ce priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare depăşesc însă sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ.

Pentru a fi declanşat controlul de legalitate, pârâtele erau obligate să explice în ce constă încălcarea sau aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, simpla indicare a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind suficientă pentru a considera motivată în sens procedural calea de atac a recursului.

Or, motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., impunându-se sancţiunea prevăzută la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod. Prin urmare, este întemeiată excepţia nulităţii recursului invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare.

Reţinându-se şi că nu au fost identificate motive de casare, de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu în temeiul art. 489 alin. (3) din acelaşi cod, se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 489 alin. (2) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtele D. S.A. şi E. împotriva deciziei civile nr. 2031A din 13 decembrie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Referitor la cererea intimaţilor-reclamanţi A. şi B. privind obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine că, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la această dispoziţie legală, aplicabilă şi în recurs potrivit art. 494 C. proc. civ., se constată că intimaţii-reclamanţi nu au depus la dosarul cauzei dovezi privind efectuarea cheltuielilor de judecată. Înalta Curte va respinge astfel cererea intimaţilor-reclamanţi privind obligarea recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtele D. S.A. şi E. împotriva deciziei civile nr. 2031A din 13 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea formulată de intimaţii-reclamanţi A. şi B. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.