Bank's appeal admitted, origination fee clause remanded for fresh imbalance review under Law No. 193/2000.

Şedinţa publică din data de 28 februarie 2023

Asupra căii de atac formulate, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la 08.03.2018 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 10.2, 10.4 teza a doua şi 13 lit. b) privind rambursarea creditului în moneda franci elveţieni (CHF), art. 7.1 lit. c) privind comisionul de acordare şi art. 6.2 şi 6.3 privind dobânda variabilă, din Contractul de credit nr. x/2000/7082 din 21.02.2008.

De asemenea, reclamanta a solicitat restabilirea situaţiei anterioare prin stabilizarea cursului de schimb RON-CHF, pe toată durata contractului de credit, la cursul aplicabil la data semnării (2,2581 RON/1 CHF) şi respectiv revenirea la procentul iniţial al dobânzii de 5,5% pe an, cu emiterea unui nou grafic de rambursare.

Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumei reprezentând comision de acordare, a diferenţei de dobândă percepută peste procentul de 5,5% pe an, precum şi la restituirea tuturor sumelor achitate în plus faţă de valoarea obligaţiilor de plată calculate la cursul de schimb aplicabil datei semnării contractului, plus dobânda legală, începând cu data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective.

S-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate art. 194 şi următoarele C. proc. civ., Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa civilă nr. 1912 din 22 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantă şi, în consecinţă, s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 6.2 privind modalitatea de stabilire a dobânzii variabile în funcţie de politica băncii şi posibilitatea băncii de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii, art. 6.3 referitoare la modul de comunicare a noului procent de dobândă însă doar în corelaţie cu dispoziţiile art. 6.2, pentru situaţia modificării dobânzii în mod unilateral de către bancă conform politicii băncii şi art. 7.1 lit. b) privind comisionul de acordare a creditului.

De asemenea, a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, cu titlu de comision de acordare, precum şi a diferenţei achitate cu titlu de dobândă peste procentul de 5.5%, plus dobânda legală aferentă echivalentului în RON al sumei de restituit, prin raportare la cursul BNR din ziua plăţii, începând cu data încasării fiecărei sume şi până la data restituirii efective.

Au fost respinse restul pretenţiilor formulate de reclamantă.

2. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând schimbarea, în parte, a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii introductive, cu consecinţa scutirii pârâtei de obligaţia de a restitui sumele încasate în baza acestor clauze.

Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat apel şi reclamanta A., solicitând schimbarea, în parte, a hotărârii apelate şi constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute la pct. 10. 2, pct. 10. 4 teza a doua şi pct. 13 lit. b) privind rambursarea creditului în moneda franc elveţian (CHF), restabilirea situaţiei anterioare prin stabilizarea cursului de schimb RON-CHF la cursul valabil din momentul semnării contractului de credit - 2,2581 RON/1 CHF, precum şi obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate în plus faţă de valoarea obligaţiilor de plată calculate la cursul de schimb indicat, plus dobânda legală de la data fiecărei plăţi şi până la data restituirii efective.

Prin decizia nr. 718 din 14 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a Il-a Civilă, în dosarul nr. x/2018, au fost respinse apelurile declarate de părţi, fiind menţinută în întregime sentinţa primei instanţe.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta B. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii, admiterea apelului băncii şi schimbarea hotărârii primei instanţe în sensul respingerii în întregime a cererii introductive.

În dezvoltarea recursului, recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a avut în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi art. 4 alin. (1)-(3) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte condiţiile care trebuie îndeplinite pentru ca o clauză să poată fi considerată abuzivă.

Potrivit recurentei, clauzele privind dobânda, cuantumul şi modul de formare, precum şi comisionul de acordare, fac parte din preţul contractului, fiind exceptate de la mecanismul de verificare, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000. Recurenta a făcut trimitere şi la dispoziţiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992, potrivit cărora, dobânda şi comisioanele fac parte din costul total al creditului pentru consumator.

În ceea ce priveşte dobânda, recurenta a arătat că instanţa de apel s-a aflat în eroare când a constatat, fără temei că, la data semnării contractului, dobânda agreată de părţi ar fi fost de 5,5 % pe an, în realitate, dobânda fiind de 5,5% pe an, variabilă conform politicii comerciale a băncii, aspect reglementat de art. 1 alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000.

A invocat recurenta că, deşi Legea nr. 193/2000 nu permite intervenţia în actul juridic civil, instanţa de apel, în mod greşit, a stabilit cuantumul dobânzii creditului pentru o anumită perioadă de timp. S-a arătat că nici Directiva 93/13, nici jurisprudenţa C.J.U.E. nu prevăd posibilitatea instanţei de judecată de a interveni asupra preţului contractului. A evocat recurenta decizia nr. 485/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că nu poate fi acceptată interpretarea de a se putea înlocui dobânda variabilă cu o dobândă fixă.

În ceea ce priveşte comisionul de acordare, recurenta a susţinut că prevederile contractuale referitoare la comisioane sunt excluse de la verificare, raportat la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil. A arătat că potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora nu poate face obiectul verificării, iar excluderea unui control al clauzelor contractuale în ceea ce priveşte raportul calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate se explică prin faptul că nu există niciun barem sau criteriu juridic care să poată încadra sau ghida un asemenea control.

Susţine recurenta că prevederile contractuale disputate menţionează explicit atât raţiunea comisionului de acordare, "pentru acordarea creditului", cât şi valoarea acestuia exprimată într-o sumă procentuală determinată, plătibil o singură dată "la data tragerii creditului". Clauzele contestate sunt clare, transparente, consumatorul fiind înştiinţat de la bun început şi în mod neechivoc despre existenţa, raţiunea, întinderea şi modul de executare al acestei obligaţii.

A mai arătat recurenta că nicio prevedere legală în vigoare la momentul încheierii contractelor de credit nu interzicea perceperea unui atare comision. Având în vedere data încheierii contractului de credit, rezultă că nu sunt incidente dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010, însă acest act normativ recunoaşte la art. 19 coroborat cu art. 36 dreptul băncii de a percepe un comision de analiză în ipoteza în care creditul se acordă.

Concluzionând, recurenta a afirmat că, prin raportare la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind comisionul de acordare, faptul că un atare comision este justificat de raţiuni obiective, fiind perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate, că a fost acceptat în cunoştinţă de cauză, beneficiarul creditului având reprezentarea acestui cost, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se constata caracterul abuziv şi a se dispune înlăturarea din contract.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 18 mai 2022 reclamanta a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 4 octombrie 2022, constatându-se îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 17 ianuarie 2023, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în şedinţă publică la data de 28 februarie 2023.

4. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recurenta şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit acestuia, "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Dezvoltând acest motiv de casare, pârâta arată că statuările instanţei de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzelor art. 6.2 şi 6.3 privind dobânda variabilă în conformitate cu politica băncii şi respectiv art. 7.1 lit. b) privind comisionul de acordare, din contractul de credit x/2000/7082, sunt nelegale, fiind încălcate normele de drept material prevăzute la art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1), (2), (3) şi (6) din Legea nr. 193/2000.

Criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 6.2 şi 6.3., în ceea ce priveşte dobânda variabilă în conformitate cu politica băncii, sunt nefondate, urmând a fi respinse ca atare.

Sub un prim aspect, recurenta invocă excluderea de la analiza caracterului abuziv al clauzelor privitoare la dobândă, întrucât face parte din preţul contractului, instanţa de apel aplicând în mod greşit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la această critică, Înalta Curte constată că în mod judicios a reţinut instanţa devolutivă caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 6.2 privind caracterul variabil al dobânzii "în conformitate cu politica băncii" întrucât aceasta nu este exprimată în mod clar şi inteligibil conform exigenţelor instituite de Legea nr. 193/2000, interpretate prin prisma jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/200 şi pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 analiza caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda este posibilă, în măsura în care aceste clauze nu îndeplinesc cerinţa de a fi exprimate într-un limbaj uşor inteligibil.

De asemenea, în acord cu hotărârile C.J.U.E. pronunţate în cauzele Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva Volksbank România S.A. - C143/13 (ECLI:EU:C:2015:127), precum şi Ruxandra Paula Andriciuc împotriva C. S.A. - C186/16 (ECLI:EU:C:2017:703), deşi dobânda reprezintă un element esenţial al contractului de credit, instanţa poate să verifice caracterul abuziv al clauzei care o prevede, dacă aceasta nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil pentru consumator, înţelegând prin aceasta atât o exprimare clară din punct de vedere gramatical, cât şi din perspectiva posibilităţii consumatorului de a anticipa efectele economice viitoare.

Examinând clauza contractuală prevăzută la art. 6.2 din contractul de credit dedus judecăţii, se constată că se reglementează dreptul băncii de a modifica unilateral dobânda, fără să se arate în concret factorul generator al modificării şi condiţiile în care va opera această modificare.

Or, clauza contractuală, care permite băncii să modifice în mod unilateral nivelul dobânzii convenite iniţial, în conformitate cu politica băncii, presupune majorarea costurilor creditului în funcţie de un criteriu neindicat în contract, aşadar, neinteligibil.

Mai mult, este contrar cerinţei bunei-credinţe ca aspectele ce vizează majorarea dobânzii, prin aceasta înţelegându-se, implicit, majorarea costurilor ce incumbă consumatorului, să fie lăsate exclusiv la latitudinea băncii, consumatorul fiind în imposibilitate să le cunoască ori să le prevadă.

Se reţine că, deşi pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 dă dreptul băncii de a modifica rata dobânzii în mod unilateral, această modificare trebuie să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut în contract şi sub condiţia informării imediate a consumatorului, astfel încât acesta să aibă libertatea de a rezilia imediat contractul.

În cauză, motivul specificat în contractul de credit - în conformitate cu politica băncii - nu îndeplineşte această condiţie, exprimarea fiind una echivocă, fapt ce permite băncii, în calitate de profesionsit, să aplice această clauză potrivit interesului său şi în detrimentul consumatorului.

Înalta Curte constată că, dat fiind modul în care a fost redactată, clauza privind modificarea dobânzii în conformitate cu politica băncii, nu permite consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse în ceea ce îl priveşte, contractul de credit neoferind niciun criteriu obiectiv cu privire la evoluţia ulterioară a dobânzii, care să permită previzionarea cuantumului viitor al costului contractual.

Prin această clauză au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (1), art. 4 alin. (6) şi pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, prin inserarea sintagmei în conformitate cu politica băncii, clauza analizată nu respectă condiţia de transparenţă, de redactare clară şi inteligibilă, criticile recurentei referitoare la statuările instanţei de apel fiind lipsite de fundament juridic.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că, deşi Legea nr. 193/2000 nu permite intervenţia în actul juridic civil, instanţa de apel, în mod greşit, substituindu-se părţilor, a stabilit cuantumul dobânzii creditului pentru o anumită perioadă de timp. Susţine recurenta că instanţa de apel, fără temei, a constatat că, la data semnării contractului, dobânda agreată de părţi ar fi fost de 5,5 % pe an, în realitate, dobânda fiind de 5,5% pe an, variabilă conform politicii comerciale a băncii, aspect reglementat de art. 1 alin. (2) din Anexa Legii nr. 193/2000. Face trimitere la decizia nr. 485/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-o decizie de speţă, prin care s-a statuat că instanţa nu poate înlocui dobânda variabilă cu o dobândă fixă.

Faţă de aceste critici, se constată că, prin decizia recurată, a fost confirmată soluţia primei instanţe în sensul constatării caracterului abuziv al clauzei art. 6.2 doar în ceea ce priveşte criteriul în funcţie de care dobânda variază, respectiv în conformitate cu politica băncii şi posibilitatea de a modifica în mod unilateral cuantumul dobânzii potrivit acestui criteriu, al clauzei de la art. 6.3 însă doar în corelaţie cu art. 6.2. S-a menţinut totodată şi dispoziţia de obligare a băncii la restituirea sumelor încasate peste procentul de 5,5% stabilit la încheierea contractului.

Referitor la efectul calificării drept abuzive a clauzei de la art. 6.2 respectiv art. 6.3 raportat la 6.2 din contractul de credit, constând în ineficacitatea în relaţia cu consumatorul, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel a avut în vedere interpretarea C.J.U.E. în cauza C-269/19 (Banca B. S.A., ECLI:EU:C:2020:954), potrivit careia, contractul trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele de drept intern, o asemenea menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic, intervenţia instanţei trebuie să fie una minimală, rezumată exclusiv la eliminarea clauzei abuzive, orice modificare a acesteia fiind exclusă.

Contrar susţinerilor recurentei, se reţine că, prin înlăturarea criteriului de variabilitate a dobânzii, respectiv "în conformitate cu politica băncii", nu s-a operat nicio modificare a contractului de credit, neintervenindu-se asupra conţinutului acestuia, ci doar s-a stabilit că acest contract poate continua în absenţa clauzei abuzive, lovite de nulitate absolută, la art. 6.1 din contract fiind prevăzută în continuare o dobândă de 5,5% pe an, variabilă, părţile având libertatea să negocieze criteriile de variabilitate a dobânzii.

În acest sens, în primă instanţă, tribunalul a dispus eliminarea criteriului de variabilitate a dobânzii în conformitate cu politica băncii şi a dispus restituirea sumelor încasate peste procentul de 5,5%, stabilit la încheierea contractului, în considerarea faptului că acest procent este singurul cuantum acceptat de comun acord de părţi. A reţinut tribunalul şi că părţile vor putea să negocieze cuantumul dobânzii variabile, fiind de necontestat că intenţia părţilor a fost de a se stabili un caracter variabil al dobânzii.

Totodată, instanţa de apel, menţinând soluţia primei instanţe, a consolidat prin considerentele sale ceea ce a dezlegat anterior tribunalul. A arătat această instanţă că, deşi contractul a fost conceput cu dobândă variabilă, excluderea din contract a clauzei abuzive, constând în sintagma în conformitate cu politica băncii, are drept consecinţă transformarea de facto într-un contract cu dobândă fixă, pentru că nu mai există mecanismul contractual de modificare a dobânzii pentru viitor.

Prin urmare, prin lipsirea de efecte a sintagmei în conformitate cu politica băncii, Înalta Curte reţine că a fost înlăturat doar criteriul de variabilitate necorespunzător din punct de vedere al exigenţelor legislaţiei consumatorilor.

Concluzia ce se impune ca urmare a analizei considerentelor hotărârilor pronunţate este că părţile au încheiat un contract cu dobândă variabilă, împrejurare în raport cu care părţile sunt libere să stabilească noi criterii de variabilitate a dobânzii.

Cu alte cuvinte, instanţele devolutive au acordat deplină eficienţă dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 193/2000, care stabilesc efectul constatării de către instanţă a caracterului abuziv al unei clauze contractuale.

Aşa cum s-a arătat, nimic nu se opune însă ca banca să iniţieze negocieri în vederea stabilirii unor criterii precise în funcţie de care dobânda să poată varia, ceea ce s-a reţinut şi anterior, prin decizia nr. 485/2017 a Înaltei Curţi, invocată de recurentă.

Criticile referitoare la modul în care a fost analizată clauza art. 7.1 lit. b) referitoare la comisionul de acordare sunt parţial fondate, Înalta Curte urmând a admite recursul, având în vedere următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, susţinerea potrivit căreia comisionul de acordare ar fi exceptat de la verificarea caracterului abuziv, întrucât face parte din obiectul principal al contractului, nu poate fi primită, nefiind aplicabilă situaţia de excepţie prevăzută la art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, C.J.U.E. a stabilit în jurisprudenţa sa că aceste clauze "trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător". (Hotărârile pronunţate în cauzele Matei împotriva Volksbank România S.A., C-143/13, ECLI:EU:C:2015:127, respectiv Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, ECLI:EU:C:2014:282)

În cauză, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, obligaţia de plată a comisionului de acordare a creditului are caracter accesoriu faţă de prestaţia principală a debitorului şi care caracterizează contractul, anume remiterea sumei împrumutate.

Nu mai puţin, sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, C.J.U.E a stabilit în Decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss) că "în orice caz, indiferent dacă clauzele în discuţie în litigiul principal intră sau nu intră sub incidenţa articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, aceeaşi cerinţă de transparenţă precum cea vizată de această dispoziţie figurează şi la articolul 5 din această directivă, care prevede că clauzele contractuale scrise trebuie "întotdeauna" să fie redactate în mod clar şi inteligibil. După cum a statuat deja Curtea, cerinţa privind transparenţa, astfel cum figurează în prima dintre aceste dispoziţii, are aceeaşi întindere precum cea avută în vedere în cea de a doua dispoziţie."

Înalta Curte constată că sunt fondate însă criticile recurentei privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în sensul ignorării condiţiilor ce trebuie întrunite, cumulativ, pentru a se putea constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale.

Potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

În analiza acestor condiţii prezintă relevanţă şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din aceeaşi lege referitoare la obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Cu privire la modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, Înalta Curte reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. prin decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyulane Kiss, EU:C:2019:820).

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi de administrare, C.J.U.E. a statuat că "(...) cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Prin hotărârea pronunţată în cauza C-621/17, C.J.U.E. a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. Totodată, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În consecinţă, cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune obligaţia băncii de a detalia în contract natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale.

Nu în ultimul rând, o clauză contractuală trebuie să fie inteligibilă pentru consumator nu numai din punct de vedere gramatical, ci şi al posibilităţii de evaluare a consecinţelor economice care decurg respectiva clauză (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26/13, EU:C:2014:282). Un rol decisiv în această apreciere îl prezintă aspectul dacă un consumator mediu, anume un consumator normal informat şi suficient de atent şi avizat, a putut să evalueze costurile contractului, pentru a putea adopta o decizie prudentă şi în cunoştinţă de cauză (Hotărârea din 20 septembrie 2017, Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii, C-186/16EU:C:2017:703).

Or, verificând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs, Înalta Curte constată că argumentul principal, în baza căruia curtea de apel a conchis asupra caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare a creditului, îl reprezintă faptul că, în contractul de credit, nu sunt menţionate serviciile bancare prestate în schimbul perceperii acestui comision.

Astfel, în mod greşit, instanţa de apel a considerat că era necesară definirea comisionului prin indicarea în mod concret a contraprestaţiei băncii, în schimbul căreia se percepe o sumă într-un cuantum consistent, pentru a evita orice suprapunere cu dobânda contractuală.

Înalta Curte notează şi că, în mod eronat, instanţa de apel a apreciat asupra cuantumului comisionului de acordare, arătând că, în cauză, valoarea lui este de natură să atragă dezechilibrul între prestaţiile părţilor. Or, cerinţa dezechilibrului prevăzută la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 se referă la dezechilibrul juridic pe care clauza abuzivă îl antamează între părţi, instanţa neavând dreptul să evalueze caracterul potenţial abuziv al unei clauze din perspectiva valorii prestaţiei asumate de consumator, astfel de aprecieri excedând analizei instanţei din perspectiva caracterului abuziv.

Nu în ultimul rând, instanţa de apel, motivând că există o diferenţă de context, a emis concluzia greşită că interpretarea oferită de C.J.U.E. prin hotărârea pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss, EU:C:2019:820) nu este aplicabilă cazului dedus judecăţii.

Raportat la cele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a realizat o analiză completă şi corectă în ceea ce priveşte stabilirea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare a creditului, apreciind greşit caracterul abuziv al acesteia, fără o analiză efectivă a producerii, în detrimentul consumatorului, în contradicţie cu cerinţa bunei-credinţe, a unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Se impune astfel, pentru aceste considerente, admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată a apelului pârâtei, cu privire la comisionul de acordare a creditului.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 7.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 21.02.2008 şi va realiza o examinare completă a criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 raportat la interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), urmând a analiza şi în ce măsură a fost afectată situaţia juridică a reclamantei, în calitate de consumator, dacă aceasta s-a aflat într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea a băncii, cu atât mai mult cu cât, la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să stipuleze în sarcina băncilor costurile legate de acordarea unui credit.

Pentru aceste din urmă considerente, Înalta Curte, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 718 din 14 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa în parte decizia atacată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelului pârâtei, privind comisionul de acordare a creditului, menţinând în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Raportat la soluţia de admitere a recursului şi casarea în parte a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de recurenta-pârâtă B. S.A. constând în taxa judiciară de timbru aferentă fazei recursului nu vor fi acordate în această etapă procesuală, urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestei cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 718/2021 din 14 decembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia atacată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată a apelului pârâtei, privind comisionul de acordare a creditului.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 februarie 2023.