Rail transport subsidy arrears: statutory interest and contractual damages upheld for war veterans' services.

Şedinţa publică din data de 22 februarie 2023

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 02.10.2018 sub nr. x/2018 reclamanta Societatea Nationala de Transport Feroviar de Calatori CFR Calatori S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Transporturilor solicitând obligarea acestuia la plata: sumei de 324.735,29 RON reprezentând dobândă legală calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă pentru perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016, în baza legitimaţiilor de călătorie, beneficiarilor Legii nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, calculată de la data scadenţei până la data de 23.12.2016; daune-interese conform art. 1.535 din C. civ. de la data introducerii cererii până la plata integrala a sumei de 324.735,29 RON; cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest litigiu, reprezentând taxa judiciară de timbru, etc.

Prin sentinţa civilă nr. 245 din 8 februarie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a dispus declinarea cauzei spre competentă soluţionare la CAB, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă nr. 486 din 23 septembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti - Secţiile civile specializate în soluţionarea litigiilor cu profesionişti.

Ulterior, la 1 noiembrie 2019, cauza a fost înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 28 septembrie 2020, tribunalul a respins cererea de chemare în garanţie şi cererea de introducere în cauză formulată de Ministerul Transporturilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1796/12.10.2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători CFR Călători S.A. în contradictoriu cu pârâta Ministerul Transporturilor şi a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 324.735,29 RON reprezentând dobândă legală pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor prestate, precum şi suma de 324.735,29 RON cu titlu de daune interese. A fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor suma de 6852,35 RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei sentinţe, la data de 05.04.2021, pârâta Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a formulat apel prin care a solicitat, în principal, admiterea apelului, anularea sentinţei atacate şi trimiterea spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti, iar, în subsidiar, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei în sensul respingerii acţiunii, ca neîntemeiată.

Prin decizia nr. 74 A din 19 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva deciziei nr. 74 A din 19 ianuarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii a formulat recurs, prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în întregime a deciziei recurate şi acordarea unui nou termen pentru rejudecare în apel, iar pe fond respingerea acţiunii formulată de reclamantă ca neîntemeiată; în subsidiar, a solicitat înlăturarea obligaţiei de plată a daunelor interese in cuantum de 324.735,29 RON.

În argumentarea pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a arătat că, atât instanţa de fond, cât si cea de apel fără motivare în drept, au admis acţiunea şi au obligat-o atât la plata dobânzii legale în temeiul legii, cât şi la daune interese în temeiul art. 1535 C. civ., o dublă sancţiune pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligaţii de plată din perioada 2015-2016.

Or, dubla sancţiune pentru neplata unor servicii este dobândă la dobândă şi este inadmisibilă, întrucât cumularea sancţiunii din C. civ. cu cea din Legea nr. 72/2013 este nelegală.

Conform art. 3 din Legea nr. 72/2013, privind determinarea dobânzii, unei sume calculate în temeiul Legii speciale nr. 72/2013 îi este exclusă aplicarea şi a normei generale din C. civ., (art. 1535) potrivit principiului "specialia generalibus derogant".

Prin urmare, recurentul a apreciat că s-a încălcat principiul menţionat coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 72/2013.

A opinat recurentul că, pe de o parte, nu îi este imputabilă întârzierea plăţii principalului, întrucât Ministerul Transporturilor a propus în proiectul de buget pe anul 2015 alocarea sumei de 323.336 mii RON, iar prin Legea bugetului nr. 186/2014 s-a aprobat doar suma de 105.047 mii RON o suma de 3 ori mai mică decât suma fundamentată de Ministerul Transporturilor.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel fără a avea un temei juridic a constatat că datorează şi dobândă legală şi daune-interese reclamantei, în lipsa unui contract încheiat între părţi, pentru o obligaţie izvorâtă din lege.

Or, alocarea fondurilor pentru plata serviciilor prestate de reclamantă se face în temeiul Legii nr. 44/1994, şi nu în temeiul contractului de servicii publice de transport.

S-a susţinut că acţiunea este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Faţă de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 72/2013, temeiul legal de care a înţeles să se folosească reclamanta nu poate fi extrapolat spre aplicare creanţei bugetare izvorâte din lege.

În mod cu totul străin de cauză judecătorul fondului a reţinut ca pârâtul nu ar fi contestat sumele pretinse de reclamantă şi că s-au făcut apărări doar pe aspectul nealocării fondurilor de la bugetul de stat.

Or, întâmpinarea de la fond se referă şi la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, care reprezintă în realitate apărare de fond pe lipsa temeiului juridic de acordare a daunelor interese şi a dobânzii penalizatoare.

Deşi cererea introductivă a fost formulată pentru suma de 324.735,29 RON reprezentând dobânda legală, instanţele de fond şi apel au dublat sancţiunea aplicată instituţiei pârâte pronunţându-se pe capătul 2 din acţiune şi acordând şi daune interese în suma de 324.735,29 RON.

Nu subzistă motivarea acordării de daune interese în condiţiile art. 1535 C. civ. când este evident că raportul dintre părţi este unul de drept administrativ şi nu unul de drept civil.

Recurentul a învederat instanţei faptul că, în raport de pretenţiile reclamantei, motivate de efectuarea plăţilor cu întârziere a contravalorii facilităţilor pentru veterani de război (Legea nr. 44/1994), argumentul pentru care sumele datorate nu au fost plătite la termen nu poate fi imputat Ministerului Transporturilor, acesta trebuind să se încadreze în fiecare an, în limita bugetului alocat la Cap. 68.01 " Asigurări şi asistenţă socială" din Legea bugetului de stat.

S-a mai susţinut că hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material pentru soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice.

Astfel, faţă de dispoziţiile art. 19 din Legea finanţelor publice nr. 500/2002, coroborate cu cele ale art. 2 alin. (2) lit. e) şi f) din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, respectiv cu cele ale Legii bugetului de stat nr. 2/2018, Ministerul Finanţelor Publice este entitatea care asigură administrarea bugetului de stat, fiind singurul în măsură să asigure sursa de finanţare a pretenţiilor reclamantei.

In mod eronat şi aplicând greşit OMTCT nr. 266/2005, instanţa a respins cererea de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, cerere dovedită cu înscrisurile anexate întâmpinării, a susţinut recurentul.

Astfel, instanţa nu a ţinut cont de faptul că iniţierea litigiului a avut ca punct de pornire o creanţă bugetară, neachitată la termen, drept pentru care s-au ridicat pretenţii de plată a dobânzii. Ulterior, în timpul litigiului, prin cerere precizatoare s-a calculat şi dobândă la dobânda pentru aceeaşi creanţă bugetară.

Chiar în cazul în care ar fi constatat plata cu întârziere a debitului principal - creanţă bugetară, instanţa trebuia să analizeze înscrisurile depuse de instituţia pârâtă la dosar, înscrisuri care probează faptul că s-au solicitat rectificări bugetare în anii 2015-2016, dar nu s-au aprobat de către MFP.

Prin urmare, nu există vinovăţie în sensul art. 1530 C. civ. a Ministerului Transporturilor si Infrastructurii pentru plata cu întârziere a debitului.

Instanţa a inversat sarcina probei şi nu a ţinut cont de particularitatea probaţiunii faptelor negative.

Este suficientă probarea faptului că s-a solicitat suplimentarea sumelor cu privire la capitolul asistenţa socială pentru anul 2015 şi este imposibil a se proba că MFP a răspuns cu întârziere când, în realitate, suplimentarea nu s-a acordat prin neaprobarea legii bugetului, a susţinut recurentul.

În acest sens, s-a arătat că sunt relevante dispoziţiile art. 23 şi 24 din OMTCT nr. 266/2005.

Pentru a putea solicita daune-interese, trebuiau îndeplinite mai multe condiţii, respectiv să existe: o neexecutare a unei obligaţii asumate de către debitor; o culpă sau vinovăţie a debitorului; un prejudiciu cauzat de neexecutarea/executarea defectuoasă a obligaţiei debitorului; un raport de cauzalitate intre neexecutare/executare defectuoasă şi prejudiciul suferit de către creditor.

In speţă, nu există neeexecutare fără justificare în înţelesul art. 1530 C. civ., astfel că acest text de lege a fost greşit aplicat la pronunţarea soluţiei din fond şi apel.

Intimata-reclamantă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători" a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 5 octombrie 2022, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, intimata-reclamantă înţelegând să depună puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 noiembrie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a acordat termen pentru soluţionarea recursului la 8.02.2023.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Se constată că, în cauza pendinte, reclamanta a chemat în judecată pârâtul solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 324.735,29 RON, reprezentând dobândă legală, calculată pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor de transport pe calea ferată prestate de reclamantă pentru perioada octombrie 2015 - noiembrie 2016, în baza legitimaţiilor de călătorie, beneficiarilor Legii nr. 44/1994, calculată de la data scadenţei până la data de 23.12.2016; daune-interese, conform art. 1.535 din C. civ. de la data introducerii cererii până la plata integrală a sumei de 324.735,29 RON.

Cererea de chemare în judecată a fost admisă, pârâtul fiind obligat să plătească reclamantei suma de 324.735,29 RON, reprezentând dobândă legală pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor prestate, precum şi suma de 324.735,29 RON cu titlu de daune interese; ulterior, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurentul-pârât, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Înalta Curte reţine că afirmaţia recurentului potrivit căreia este nelegală "cumularea sancţiunii" din C. civ. (art. 1535) cu cea din Legea nr. 72/2013, fiind încălcat principiul "specialia generalibus derogant" coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 72/2013, reprezintă o chestiune care nu poate fi examinată în recurs, deoarece ea nu a fost supusă cenzurii şi în apel, în condiţiile în care în calea devolutivă de atac a fost criticată doar dubla sancţionare pentru îndeplinirea cu întârziere a unei obligaţii de plată din perioada 2015-2016, şi nu "cumularea sancţiunii" din perspectiva exhibată în recurs, aşa încât este prezentată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanţa de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate şi în apel, excepţie făcând doar ipoteza în care acestea nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului, ceea ce nu este cazul în speţă.

Susţinerile recurentului referitoare la faptul că nu îi este imputabilă întârzierea plăţii principalului, nu pot fi primite, întrucât ţin de administrarea probatoriului.

Instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, ca şi asupra concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Or, din expunerea argumentelor evocate de recurent rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Critica recurentului în sensul că instanţa de apel, fără a avea un temei juridic, a constatat că datorează şi dobândă legală şi daune-interese reclamantei, în lipsa unui contract încheiat între părţi, nu poate fi primită, având în vedere că dispoziţiile art. 1535 C. civ. nu disting dacă debitul provine din obligaţii contractuale sau necontractuale ori legale, aşa cum a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că hotărârea recurată este dată cu greşita aplicare a normelor de drept material pentru soluţia instanţei de apel cu privire la respingerea cererii de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu este fondată.

S-a reţinut de instanţa de apel că prin cererea de chemare în garanţie formulată în cauză, pârâtul Ministerul Transporturilor a solicitat obligarea chematului în garanţie, Ministerul Finanţelor Publice, la plata integrală a sumelor solicitate de reclamantă prin cererea principală, arătându-se că o asemenea obligaţie în sarcina chematului în garanţie rezultă din dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 500/2002 coroborate cu prevederile art. 2 lit. e) şi f) din H.G. nr. 34/2009 şi art. 21-24 din Ordinul OMTCT nr. 266/2005.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, din conţinutul acestor dispoziţii, că legea instituie numai în sarcina pârâtului Ministerul Transporturilor obligaţia de decontare şi cea de plată a contravalorii serviciilor de transport feroviar subvenţionate de la bugetul de stat, în sarcina chematului în garanţie nefiind reglementată o obligaţie de garanţie sau de plată a unor despăgubiri.

De asemenea, se constată că între Ministerul Finanţelor Publice şi pârât nu există nicio obligaţie de garanţie sau de despăgubire în cazul neexecutării de către Ministerul Transporturilor, ca instituţie publică, a obligaţiei ce îi incumbă fie în baza dispoziţiilor Legii nr. 44/1994 sau a Ordinului nr. 266/2005, în condiţiile în care repartizarea sumelor alocate ordonatorilor principali de credite prin bugetul de stat nu înseamnă că Ministerul Finanţelor Publice garantează pentru nevirarea sumelor de bani de la bugetul de stat în lipsa unei dispoziţii legale.

Aşa fiind, având în vedere şi dispoziţiile art. 72 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect, instanţa de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cerinţele pentru a se admite cererea de chemare în garanţie.

Pentru considerentele expuse, reţinând că aspectele de nelegalitate deduse judecăţii pe calea prezentului recurs nu pot fi primite, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât MINISTERUL TRANSPORTURILOR ŞI INFRASTRUCTURII împotriva deciziei nr. 74 A din 19 ianuarie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 februarie 2023.