RCA insurance penalty start date and sufficiency of appeal grounds

Şedinţa publică din data de 21 februarie 2023

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 29 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei C., D., în nume personal şi în calitate de reprezentant legal al minorului E., au chemat în judecată pe pârâta F. S.A. şi pe intervenientul G., solicitând obligarea pârâtei F. S.A. la plata sumelor de: 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru C., 300.000 RON cu titlu de daune morale pentru D. şi 350.000 RON cu titlu de daune morale pentru E..

Totodată, s-a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a despăgubirilor, conform art. 37 şi 38 din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 192 C. proc. civ., O.U.G. nr. 54/2016, C. proc. pen., art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385, art. 2199, art. 2224 C. civ., Norma A.S.F nr. 23/2014.

Prin sentinţa nr. 63/2018 din 29 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Mehedinţi, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţi, fiind obligată pârâta F. S.A. să plătească 100.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea minorei C., 100.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea minorului E. şi 80.000 RON despăgubiri reprezentând daune morale în favoarea reclamantei D.. A fost respinsă în rest acţiunea. Totodată, pârâta a fost obligată să plătească reclamanţilor 900 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta.

Prin decizia nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, au fost respinse, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali al minorei C. şi D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului E. şi de către pârâta F. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

La 18 iulie 2019, pârâta F. S.A. a declarat recurs principal împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

La 24 octombrie 2019, reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali al minorei C. şi D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului E., au declarat recurs incident împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin decizia nr. 2326 din 17 noiembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâta F. S.A. împotriva deciziei nr. 329/2019 din 14 mai 2019, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin aceeaşi decizie, s-a admis recursul incident declarat de reclamanţii A. şi B., în calitate de reprezentanţi legali ai minorei C. şi de D., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al minorului E., împotriva aceleiaşi decizii. S-a casat în parte decizia atacată şi s-a trimis cauza aceleiaşi instanţe, pentru o nouă judecată a apelului reclamanţilor, fiind menţinute dispoziţiile privind respingerea apelului declarat de pârâtă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Craiova sub numărul x/2018*.

Prin decizia nr. 438/2021 din 07 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a admis apelul reclamanţilor şi a fost schimbată în parte sentinţa primei instanţe, în sensul că a fost obligată pârâta şi la plata penalităţilor în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată - 29.05.2018 şi până la plata efectivă a despăgubirilor. De asemenea, intimata-pârâtă a fost obligată la plata sumei de 400 RON către reclamantul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs pârâta F. S.A., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la instanţa de apel pentru exonerarea recurentei de la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere pentru daunele acordate.

În motivare, recurenta a arătat faptul că despăgubirile pentru accidentul de circulaţie ce face obiectul prezentului dosar se acordă în conformitate cu prevederile Normei ASF nr. 23/2014.

Totodată, a arată că despăgubirea pe care asigurătorul RCA o poate acorda nu urmează în totalitate despăgubirea pe care persoana vinovată este obligată să o plătească în conformitate cu principiul reparării integrale a prejudiciului, statuat de art. 1349 C. civ.

Solicită a se observa că soluţia instanţei de apel, de obligare a recurentei la plata penalităţii de 0,2% pe zi de întârziere este nelegală, având în vedere că aceasta contravine prevederilor art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

În continuare, recurenta evocă dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 şi art. 38 din aceeaşi normă, concluzionând că nu poate fi obligată la alte criterii de actualizare a sumelor pretinse în afară de penalitatea prevăzută de lege în cuantum de 0,2% pe zi de întârziere, calculată din a 11-a zi de când a primit hotărârea definitivă prin care a fost obligată la o anumită despăgubire.

Totodată, a învederat că a răspuns solicitării reclamanţilor de acordare a unor despăgubiri şi a transmis acestora oferte de despăgubire, pe care le-a considerat adecvate în această cauză, astfel că nu poate fi obligată la penalităţi de întârziere. De asemenea, a mai susţinut că despăgubirea nu este certă, pentru a putea fi obligată la penalităţi de întârziere.

La 22 octombrie 2021, intimaţii-reclamanţi au depus, în termen legal, întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului pentru lipsa unor motive de nelegalitate, formulând, totodată, şi apărări pe fondul cauzei.

La 14.11.2021, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate prin întâmpinare şi admiterea recursului aşa cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport reţinându-se nulitatea recursului.

Prin încheierea din 11 octombrie 2022, raportul a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Faţă de raportul comunicat, niciuna dintre părţi nu a înţeles să îşi manifeste poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin rezoluţia din 25 noiembrie 2022, a fost stabilit termen la 21 februarie 2023, în vederea examinării admisibilităţii recursului, în complet de filtru.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului reţinută prin raport, Înalta Curte urmează a o admite pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în cel puţin unul din motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. În caz contrar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de legea procesual civilă este sancţionată cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşadar, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar criticile de nelegalitate dezvoltate să fie susceptibile de a fi încadrate în cel puţin unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În speţă, sub un prim aspect, se constată că recursul a fost întemeiat şi pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Textul de lege corespunzător acestui motiv de casare consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - atunci când o hotărâre nu este motivată, când hotărârea cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Având în vedere ipotezele prevăzute de acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că recurenta nu a formulat nicio critică care să vizeze un eventual viciu al motivării în cele trei ipoteze prevăzute de motivul de casare mai sus amintit.

Prin urmare, faţă de argumentele arătate, Înalta Curte constată că recurenta a invocat în mod formal motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nici celelalte critici formulate, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu sunt veritabile critici de nelegalitate.

Recurenta se rezumă la a indica norme legale pretins a fi fost nesocotite de instanţa de apel, însă, pentru a putea declanşa un veritabil control de legalitate, este necesar nu numai ca autorul recursului să indice norma de drept pretins a fi fost nesocotită/încălcată/interpretată eronat, ci acesta trebuie să arate, în concret, şi în ce mod instanţa de apel a nesocotit acea normă.

Or, în lipsa unei motivări a criticii formulate, care să vizeze considerentele pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia, trimiterea pe care o face recurenta la conţinutul unor texte normative nu reprezintă o motivare aptă să declanşeze un control de legalitate în această etapă procesuală.

Mai mult decât atât, criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate sunt şi străine de argumentele instanţei de apel.

În concret, deşi instanţa de apel a statuat că:

"În ce priveşte apărarea pârâtei, în sensul că avea obligaţia de a plăti despăgubiri în 10 zile de la primirea unei hotărâri definitive cu privire la suma datorată conform art. 37 alin. (4) din Norma ASF NR. 23/2014, Curtea constată că, în speţă, nu ne aflăm în această ipoteză, ci în situaţia prevăzută de art. 37 alin. (1) şi (2), scadenţa obligaţiei de plată fiind la expirarea celor 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat. Dispoziţiile alin. (4) sunt aplicabile doar în situaţia în care asigurătorul, în funcţie de circumstanţele cauzei, nu putea trage concluzii cu privire la cuantumul prejudiciilor produse, ceea ce nu este cazul în speţă, aceasta chiar evaluând despăgubirile în răspunsul oferit după expirarea termenului legal", recurenta reia susţinerile făcute în apel, care au primit un răspuns prin decizia atacată, fără a aduce nici un argument în combaterea considerentelor instanţei de apel, ca şi cum acestea nici nu ar fi existat.

Cu alte cuvinte, recurenta nu critică aplicarea legii în raport cu situaţia reţinută de instanţa de apel, potrivit căreia asiguratorul a făcut oferta de despăgubire după expirarea termenului de 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat, ci susţine că au fost aplicate greşit normele de drept material plecând însă de o premisă de fapt diferită, anume că şi-ar fi îndeplinit corespunzător obligaţia de a face oferta de despăgubire.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu a formulat veritabile critici de nelegalitate care să vizeze decizia atacată şi care să permită, astfel, exercitarea controlului de legalitate în această fază procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (3) coroborat cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi raportat la art. 493 alin. (5) din acelaşi act normativ, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei nr. 438/2021 din 7 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă F. S.A. împotriva deciziei nr. 438/2021 din 7 iulie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2023.