Currency risk clause challenge nullified for failure to state statutory cassation grounds; costs awarded to bank

Şedinţa publică din data de 15 februarie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 22.02.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei de risc valutar cuprinsă la pct. 4.1 din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/03.08.2007, să dispună îngheţarea cursului de schimb franc elveţian-leu la valoarea de la data semnării contractului de credit, respectiv la cursul de 1,9184 RON/franc elveţian, pe întreaga perioadă de derulare a acestuia, să oblige pârâta la restituirea tuturor sumelor de bani achitate de reclamanţi, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cel valabil la data semnării contractului, la care se adaugă dobânda legală; totodată, au solicitat să oblige pârâta să calculeze ratele aferente contractului de credit pe tot intervalul de referinţă la cursul de schimb de 1,9184 RON/franc elveţian şi să emită un nou grafic de rambursare a creditului conform hotărârii pronunţate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1925/30.09.2016, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată acţiunea şi cererea pârâtei de obligare a reclamanţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, A. şi B. au declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 203/04.04.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelul, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a constatat caracterul abuziv al clauzei înscrise la pct. 4.1 din condiţiile generale ale contractului de credit nr. x/03.08.2007 încheiat cu pârâta, a stabilizat cursul de schimb valutar franc elveţian-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit pe toată durata acestuia la cel valabil la data semnării contractului; a obligat pârâta să procedeze la calcularea ratelor aferente în funcţie de valoarea leu/franc elveţian de la data acordării împrumutului, să întocmească un nou grafic de rambursare a creditului şi să restituie reclamanţilor toate sumele achitate ce reprezintă diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cel valabil la data semnării contractului; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor dobânda legală asupra sumelor de bani reprezentând diferenţe de curs valutar achitate în plus, calculată de la data încasării şi până la plata integrală a debitului principal.

Împotriva acestei decizii, C. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 2357/18.11.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată curţii de apel.

În al doilea ciclu procesual, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a pronunţat decizia nr. 22/18.01.2022, prin care a respins apelul şi a obligat apelanţii-reclamanţi să achite intimatei-pârâte suma de 12.584,86 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs A. şi B., solicitând casarea ei şi, în consecinţă, admiterea apelului.

În motivare, recurenţii au susţinut că este greşit raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia clauza privind riscul valutar de la art. 4.1 din contract transpune o nomă supletivă din dreptul naţional, fiind exceptată din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, care transpune Directiva 93/13; în acest sens, au dezvoltat argumente vizând îndeplinirea condiţiilor privind caracterul abuziv al clauzei, în raport cu art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Condiţia nenegocierii clauzei, potrivit recurenţilor, este îndeplinită, căci simpla semnare a contractului nu este suficientă pentru a proba negocierea lui, iar intimata nu a făcut dovada contrară, astfel că acceptarea unor clauze preformulate nu poate reflecta culpa împrumutaţilor, de natură a le înlătura protecţia oferită de legislaţia din materia protecţiei drepturilor consumatorilor.

Totodată, au arătat că au perfectat contractul de credit în RON, nu în franci elveţieni, iar plata imobilului a fost efectuată în RON, fapt ce denotă că a avut loc o simplă conversie formală, de natură să justifice ulterior plata ratelor în moneda prin care pârâta a înţeles să-şi conserve valoarea acordată cu titlu de împrumut şi să justifice asumarea exclusivă, de către împrumutaţi, a riscului valutar.

Astfel, potrivit recurenţilor, moneda în care a fost tras creditul a fost leul, iar asumarea riscului valutar nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este contrară bunei-credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras creditul, suportând nejustificat orice devalorizare a monedei naţionale, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoştinţă în mod explicit, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

Evocând jurisprudenţa C.J.U.E., respectiv cauza C-26/13 şi redând un paragraf din considerentele deciziei, au subliniat că intimata-pârâtă nu a fost de bună-credinţă şi omisiunea ei de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderilor şi drepturilor obligaţiilor asumate.

În opinia recurenţilor, contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. de la 1864, iar în raport cu dispoziţiile art. 969 din acest cod, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valorii francului elveţian faţă de moneda naţională apare ca o justă şi echitabilă soluţie ce materializează aplicarea acestui principiu, conform căruia părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă.

În continuare, au arătat că dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa obligaţiile asumate.

Clauza de risc valutar, care incumbă exclusiv împrumutaţilor, denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei lor şi prin conferirea unui avantaj economic vădit disproporţionat în favoarea băncii.

Dezechilibrul major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi rezidă în plata costurilor creditului în franci elveţieni la cursul de schimb din momentul plăţii, fapt ce a condus la creşterea nejustificată a beneficiilor băncii în dauna consumatorilor, cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Totodată, după evocarea dispoziţiilor art. 2 şi 6 din Legea nr. 193/2000, a cauzelor C-484/08, C-241/98, C-26/13, ale art. 75-77 din Legea nr. 296/2004, ale Normei B.N.R. nr. 17/2003 şi ale art. 966-970 C. civ., în vigoare la momentul încheierii contractului, recurenţii au susţinut că părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării lui.

Astfel, potrivit recurenţilor, se impune revizuirea efectelor contractului încheiat prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii convenţiei, pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului şi restituirea sumelor plătite în plus, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractelor, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca şi contractele să fie adaptate la noile împrejurări economice.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi în apel, au evocat art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi au arătat că la stabilirea cuantumului lor curtea de apel trebuia să aprecieze asupra proporţionalităţii onorariului perceput de avocatul intimatei în faza procesuală desfăşurată în faţa sa, în raport cu pretenţiile deduse judecăţii şi complexitatea cauzei, şi să constate că onorariul fixat este disproporţionat, astfel încât se impunea reducerea sumei la care trebuiau să fie obligaţi.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 26.04.2022, intimata a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; doar intimata şi-a expus punctul de vedere.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I C. proc. civ., "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului. Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Aşadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive.

Transpunând considerentele anterioare la cauza de faţă, Înalta Curte reţine că, prin toate argumentele expuse în cadrul criticilor din recurs, recurenţii urmăresc doar o reevaluare a materialului probator şi a situaţiei de fapt, cu ignorarea considerentelor reţinute de instanţa de apel şi repunerea în discuţie a chestiunii legate de îndeplinirea condiţiilor de la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, după ce au arătat că este greşit raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia clauza privind riscul valutar de la art. 4.1 din contract transpune o nomă supletivă din dreptul naţional, fiind exceptată din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000, recurenţii au reluat afirmaţiile legate de nenegocierea clauzei, de dezechilibrul major dintre drepturile şi obligaţiile părţilor cauzat de suportarea de către ei a devalorizării monedei naţionale şi de omisiunea părţii adverse de a-i informa asupra riscului de hipervalorizare a francului elveţian, apreciind că aceasta din urmă nu a fost de bună-credinţă.

Aşadar, examinarea memoriului de recurs conduce spre concluzia că acesta reia, în esenţă, criticile aceloraşi părţi, prezentate şi în memoriul de apel.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel, care şi-au primit deja o dezlegare prin decizia curţii de apel pronunţată în primul ciclu procesual şi ulterior casată, nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3) C. proc. civ., ce impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestită cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate, recurenţii tind să obţină o nouă verificare a susţinerilor lor, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad devolutiv.

Totodată, evocând dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel trebuia să aprecieze asupra proporţionalităţii cuantumului onorariului de avocat, în raport cu pretenţiile deduse judecăţii şi complexitatea cauzei, şi să constate că este disproporţionat, motiv pentru care se impunea reducerea acestuia.

Întrucât în recurs se critică dispoziţia de acordare a cheltuielilor de judecată, sub aspectul cuantumului onorariului de avocat, instanţa supremă ia act că prin decizia nr. 3/20.01.2020, pronunţată în interesul legii, s-a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, dând eficienţă prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi (3), coroborate cu art. 489 alin. (2), urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1), să anuleze recursul, în procedura prevăzută de art. 493 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurenţii la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, astfel cum acestea au fost dovedite în cauză în condiţiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 22/18.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenţii-reclamanţi la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2.943,70 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 februarie 2023.