Annulment action targeting arbitral award reasoning inadmissible under Article 608 CCP, appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 14 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 12.06.2018 pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, Municipiul Mediaş a chemat în judecată pe S.C. A. S.R.L., în calitate de lider al asocierii S.C. A. S.R.L. & S.C. B. S.R.L. & S.C. C. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta la plata către reclamant a sumei de 2.020.301,60 RON, reprezentând daune-interese, în conformitate cu art. 39 pct. 3 din Condiţiile generale ale acordului contractual TAS/CJ/03/DAC din 29.03.2013 şi art. 39 pct. 3 din Condiţiile particulare ale aceluiaşi acord, pentru nerealizarea la termen a obligaţiilor contractuale, cu cheltuieli arbitrale.

Prin sentinţa arbitrală nr. 11/05.02.2021, luând act că Tribunalul Botoşani, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin încheierea definitivă nr. 299/20.11.2018, deschiderea procedurii insolvenţei împotriva S.C. A. S.R.L., Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a încetat judecata acţiunii arbitrale, în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Împotriva considerentelor sentinţei arbitrale, referitoare la dreptul de creanţă al Municipiului Mediaş privind cheltuielile arbitrale, S.C. A. S.R.L., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar E.., a formulat acţiune în anulare.

Prin sentinţa civilă nr. 76/03.06.2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondate atât excepţia prematurităţii, invocată de pârâtă prin întâmpinare, cât şi acţiunea în anulare şi a obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat recurs S.C. A. S.R.L., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar E.., solicitând casarea ei şi, în urma reţinerii spre rejudecare a cauzei, modificarea în parte a sentinţei arbitrale nr. 11/05.02.2021, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, în sensul înlăturării considerentelor tribunalului arbitral privind dreptul intimatului de a solicita plata cheltuielilor arbitrale.

În motivare, autoarea căii de atac a invocat nelegalitatea sentinţei recurate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., sub aspectul încălcării, de către prima instanţă, a normelor de procedură, a existenţei unei motivări străine de natura pricinii a hotărârii şi a încălcării normelor de drept material.

În argumentarea incidenţei ipotezelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., evocând prevederile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., pe care îşi întemeiase acţiunea în anulare, recurenta a arătat că, deşi atacase considerentele hotărârii arbitrale, curtea de apel şi-a motivat soluţia din perspectiva dispozitivului acesteia, context în care a susţinut că sentinţa recurată a fost dată cu încălcarea art. 461 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că instanţa de fond nu a identificat corect aspectele deduse judecăţii, iar motivarea hotărârii este străină de natura pricinii.

A arătat că argumentele menţionate în susţinerea acţiunii în anulare au vizat considerentele tribunalului arbitral prin care acesta a stabilit existenţa unui drept de creanţă pe care reclamantul l-ar avea faţă de societatea recurentă, dar şi a unei eventuale culpe a autoarei căii de atac.

Astfel, evocând prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., a afirmat că raportat la criticile invocate în acţiunea în anulare sentinţa recurată este nemotivată.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că sentinţa atacată încalcă art. 5 alin. (1) pct. 21, art. 75, art. 102, art. 114 din Legea nr. 85/2014, art. 425, art. 453, art. 461, art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., art. 9, art. 16 şi art. 1.349 C. civ. şi art. 51 din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României.

Sub acest aspect, a arătat că, deşi în raport cu art. 75 din Legea nr. 85/2014, tribunalul arbitral nu era competent să se pronunţe asupra condiţiilor răspunderii civile delictuale sau asupra cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ., în mod nelegal instanţa învestită cu acţiunea în anulare a menţinut argumentele tribunalului arbitral cu privire la aceste elemente, având în vedere că încetarea acţiunii a intervenit de drept şi că intimatul şi-a manifestat acordul referitor la încetarea acţiunii.

Faţă de această împrejurare, a susţinut că cererea de cheltuieli de judecată formulată de intimată, potrivit art. 51 din Regulile de procedură arbitrală Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, nu mai putea fi analizată de către tribunalul arbitral sub niciun aspect.

A afirmat recurenta că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, atunci când a reţinut culpa sa procesuală şi dreptul de creanţă al intimatului, în condiţiile în care acestea urmau să fie analizate de administratorul judiciar sau de judecătorul-sindic, conform art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014.

În acest context, a arătat că sentinţa a fost dată cu depăşirea competenţei şi a limitelor învestirii, având în vedere că tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra unor lucruri care nu au fost deduse arbitrajului şi nu intrau în sfera lui de competenţă.

În continuare, evocând art. 47 alin. (3) din Regulile de procedură arbitrală ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., precum şi art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, a subliniat că doar administratorul judiciar putea stabili caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei născute ulterior deschiderii procedurii insolvenţei.

Astfel, a afirmat că, dezlegând chestiuni de fond care puteau fi opuse cu autoritate de lucru judecat administratorului judiciar, tribunalul arbitral a statuat asupra unor lucruri care nu s-au solicitat şi a acordat intimatului mai mult decât a solicitat.

A mai subliniat că acest fapt rezultă şi din motivele de drept cuprinse în sentinţa arbitrală care fac trimitere la art. 75 alin. (3) din Legea nr. 85/2014, atât timp cât o cerere întemeiată pe acest text de lege putea fi formulată numai în cadrul procedurii insolvenţei şi nu a fost dedusă judecăţii în procedura arbitrală.

În continuare, a arătat că în temeiul considerentelor reţinute de tribunalul arbitral prin hotărârea dată, intimatul a solicitat înscrierea creanţei sale la masa credală a autoarei căii de atac în temeiul hotărârii arbitrale, deşi potrivit Legii nr. 85/2014, acesta era decăzut din dreptul de a mai formula o astfel de cerere, întrucât fusese notificat cu privire la deschiderea procedurii insolvenţei anterior pronunţării de către tribunalul arbitral.

În opinia sa, considerentele hotărârii arbitrale schimbă natura juridică a creanţei, întrucât, contrar prevederilor Legii nr. 85/2014, intimatul se prevalează de o hotărâre arbitrală pronunţată ulterior deschiderii procedurii insolvenţei, deşi acesta era decăzut din dreptul de a mai fi înscris la masa credală.

În aceste condiţii, a arătat că se impune cenzurarea considerentelor sentinţei arbitrale referitoare la data naşterii creanţei, cuantumul creanţei şi la dreptul intimatului de a participa la procedura insolvenţei a societăţii recurente.

Conchizând, a afirmat că toate aspectele prezentate mai sus au făcut obiectul acţiunii în anulare şi au fost dezlegate eronat de curtea de apel, determinat de interpretarea şi aplicarea greşită a normelor legale enunţate. În acest sens, a subliniat că, faţă de confuzia creată între elementele hotărârii judecătoreşti şi de încălcarea limitelor învestirii de către tribunalul arbitral, considerentele hotărârii arbitrale au fost menţinute în mod nelegal.

La 01.11.2021, Municipiul Mediaş a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că argumentele circumscrise motivelor de nelegalitate sunt nefondate, precizând că ipotezele subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. au fost invocate omisso medio, astfel că, în raport cu art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot face obiectul controlului de nelegalitate în recurs.

Recurenta a răspuns la întâmpinare.

Analizând sentinţa atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 608 C. proc. civ., o hotărâre arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare, remediu care poate fi exercitat exclusiv pentru motivele prevăzute de lit. a)-i) din acelaşi articol de lege.

Semnificaţia acestei dispoziţii este că acţiunea în anulare, reglementată ca o cale de atac sui generis, este îndreptată împotriva dispozitivului hotărârii arbitrale, căci numai acesta este susceptibil de desfiinţare.

În speţă, dispozitivul sentinţei arbitrale nr. 11/05.02.2021, pronunţată de Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României cuprinde doar măsura de încetare a acţiunii arbitrale, care a fost fundamentată în drept pe incidenţa prevederilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, o dată ce hotărârea de deschidere a procedurii insolvenţei împotriva pârâtei a rămas definitivă. Pe temeiul aceloraşi dispoziţii legale, instanţa arbitrală nu s-a pronunţat, prin dispozitiv, asupra cererii reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare, însă în considerente a constatat naşterea creanţei reclamantului asupra lor, prezentându-şi argumentele în acest sens.

Acţiunea în anulare şi recursul, deopotrivă, au fost mijloacele procedurale pe care recurenta le-a folosit, pentru a obţine înlăturarea acestor considerente din cuprinsul hotărârii arbitrale, pe care le consideră greşite şi prejudiciabile, întrucât, prevalându-se de ele, intimatul a solicitat să fie înscris în tabelul creditorilor, cu o creanţă la nivelul cheltuielilor de arbitrare, deşi, potrivit susţinerilor autoarei căii de atac, era decăzut din dreptul de a iniţia un asemenea demers.

Posibilitatea de a ataca, în mod exclusiv, considerentele a fost reglementată în noul C. proc. civ. prin art. 461 alin. (2), potrivit căruia "(...) în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".

Acest text de lege se regăseşte în Capitolul II (Dispoziţii generale) din Titlul II (Căile de atac) a Cărţii a II-a (Procedura contencioasă) a C. proc. civ., aşa încât el conţine norme aplicabile doar proceselor ce se derulează în faţa justiţiei statale, iar nu şi în faţa celei private, reglementată de Cartea a IV-a (Despre arbitraj) a Codului.

Înalta Curte notează şi că, recunoscând jurisdicţia alternativă a arbitrajului, legea a îngăduit, în art. 544 alin. (2) C. proc. civ., ca părţile să fie primele care să poată stabili, prin convenţia arbitrală sau ulterior, normele de procedură pe care tribunalul arbitral să le urmeze, "inclusiv repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale"; dacă asemenea reguli nu au fost agreate, art. 544 alin. (3) C. proc. civ. a permis chiar tribunalului arbitral să stabilească procedura, "aşa cum va socoti mai potrivit". Iar dacă nici tribunalul arbitral nu a stabilit asemenea norme, devin incidente dispoziţiile Cărţii a IV-a a C. proc. civ., (ca atare, nu şi celelalte, s.n.), sub rezerva existenţei unor norme de trimitere, cum este cazul art. 575 sau al art. 576 C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte impune părţilor concluzia că dispoziţiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. sunt incompatibile cu cele art. 608 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât art. 613 alin. (3) C. proc. civ. reglementează, în cazul admiterii acţiunii în anulare, soluţia de anulare a hotărârii arbitrale, iar nu de înlocuire a unora dintre considerente.

Aşadar, în condiţiile în care legea le-a recunoscut posibilitatea să se adreseze jurisdicţiei alternative, iar părţile au considerat oportun să procedeze într-un astfel de mod, investind o încredere mai mare în arbitri, ele nu pot supune controlului judecătoresc orice nemulţumire legată de hotărârea pronunţată de instanţa arbitrală, deoarece acţiunea în anulare poate fi exercitată doar în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

În considerarea celor prezentate anterior, Înalta Curte constată că lipsa din dispozitivul hotărârii arbitrale a unei dispoziţii date cererii de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de arbitrare, independent de considerentele consemnate, reflectă că instanţa arbitrală nu s-a pronunţat "asupra unor lucruri care nu s-au cerut" şi nici nu a dat "mai mult decât s-a cerut", aşa încât ipoteza art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ. nu este incidentă, iar faţă de această statuare, dezlegările oferite prin sentinţa curţii de apel, expuse în mod logic, sunt suficiente.

Aşadar, în speţă nu este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât prima instanţă a plecat de la premisa, validată şi în recurs, potrivit căreia nu considerentele unei sentinţe arbitrale pot forma obiect al criticii în acţiunea în anulare, ci doar dispozitivul. De aceea, sentinţa recurată apare ca fiind judicios motivată din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar justeţea argumentelor ce au stat la baza pronunţării ei face ca aceasta să nu poată fi criticată nici din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât curtea de apel s-a raportat în mod riguros la limitele controlului judiciar în acţiunea în anulare, subliniind caracterul expres şi limitativ al motivelor prevăzute de art. 608 C. proc. civ. De asemenea, argumentele ce preced conduc la concluzia că nu poate fi reţinută nici incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de vreme ce recurenta a ales să supună dezbaterii aspecte care ţin de considerentele hotărârii arbitrale, pe care nu le putea invoca pe calea acţiunii în anulare, astfel că Înalta Curte, constatând acest lucru, nu a analizat fondul acestor critici.

În aceste condiţii, motivele expuse nu au demonstrat nelegalitatea hotărârii atacate, aşa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

Cum recurenta a pierdut procesul, Înalta Curte o va obliga, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să plătească intimatei cheltuielile de judecată, astfel cum au fost probate, prin depunerea chitanţei care atestă plata onorariului avocaţial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta A. S.R.L., prin administrator special D. şi administrator judiciar E.., în calitate de lider al ASOCIERII A. S.R.L. & B. S.R.L. & C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 76/03.06.2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă recurenta A. S.R.L., prin administrator special D. şi administrator judiciar E.., în calitate de lider al ASOCIERII A. S.R.L. & B. S.R.L. & C. S.R.L. la plata către intimatul Municipiul Mediaş a sumei de 4.760 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 decembrie 2022.