Cancellation Appeal Dismissed: Substantive Critiques and Alleged Evidentiary Errors Do Not Constitute Material Error or Omission of Cassation Grounds

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra contestaţiei în anulare, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, formulată la 6 iulie 2017 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 74.910 Euro, reprezentând 341.589,6 RON, la cursul BNR de la 27.06.2017, 1 euro fiind 4,56 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate de 31.08.2014 şi până la executarea parţială a obligaţiei, respectiv 24.02.2017.

De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1.270, art. 1516, art. 1430, art. 1443 şi urm. şi art. 1538 şi urm. C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 4431 din 5 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi, în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 627 din 26 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins excepţia lipsei calităţii de reprezentanţi a pârâtei B. S.R.L., pentru avocat E. şi avocat F., invocată de reclamantă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor C. S.R.L. şi D. S.R.L., s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. Bucureşti în contradictoriu cu aceste pârâte, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă şi s-a respins acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Totodată, a fost obligată reclamanta la plata sumei de 9.849,36 de RON către pârâta B. S.R.L., cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, la 28 august 2019, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat anularea hotărârii atacate, iar referitor la critica privind nemotivarea sentinţei a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, în ipoteza în care nu se va constata incidenţa acestui motiv, schimbarea în parte a hotărârii apelate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Prin încheierea de şedinţă din 24.06.2020 s-a respins cererea formulată de către apelanta-reclamantă privind efectuarea unei adrese către Baroul Bucureşti şi a fost amânată judecarea cauzei pentru termenul din data de 16.09.2020, pentru ca reprezentantul intimatelor pârâte să ia legătura cu administratorii societăţilor intimate B. S.R.L., C. S.R.L. şi D. S.R.L., în vederea prezentării la termen pentru lămurirea aspectelor legate de semnăturile existente în contractele de asistenţă juridică.

Prin decizia civilă nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul formulat de reclamantă.

La 14 noiembrie 2020, împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din 24 iunie 2020, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului.

Prin decizia nr. 540 din 8 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, a fost respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii de şedinţă din 24 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 420/A din 16 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Împotriva acestei decizii, A. S.R.L. a formulat contestaţiei în anulare, solicitând admiterea acesteia, şi, în consecinţă, anularea deciziei atacate.

În motivarea contestaţiei în anulare, cu referire la incidenţa dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatoarea arată că neobservarea de către instanţa de recurs a împrejurării că A. S.R.L. a executat obligaţiile prevăzute în contractul principal şi nu pe cele din actul adiţional nr. x din 21.07.2015, deoarece nu există nicio dovadă în acest sens, constituie o eroare materială, ce se circumscrie motivului de anulare invocat.

Redând considerente ale deciziei pronunţate în recurs, susţine că argumentele instanţei vizând executarea voluntară a obligaţiilor stabilite în sarcina contestatoarei prin Actul adiţional nr. x din 21.07.2015 sunt nereale şi contravin însuşi conţinutului literar al respectivului act, precum şi ansamblului probator administrat în cauză.

Totodată, împrejurarea menţionată în considerente şi susţinută de intimată, în sensul că la data de 14.09.2015 contestatoarea a achitat suma de 34.000 euro + TVA, este, de asemenea, nereală.

Faptul că A. S.R.L. a efectuat această plată, subliniază contestatoarea, nu semnifică acceptarea actului adiţional, aşa cum eronat s-a reţinut, ci doar îndeplinirera unei obligaţii stabilite prin contractul principal.

Precizează că, din extrasul de cont din data de 14.09.2015, rezultă că respectiva plată în valoare de 185.822,95 RON reprezintă contravaloarea facturii proforme 55 (factură dosar fond), care are ca obiect plasă nod, emisă în baza contractului de execuţie lucrări, astfel cum rezultă insurmontabil din înscrisurile depuse.

Ca atare, solicită a se constata incidenţa erorii materiale cu privire la pretinsa executare a obligaţiilor în baza Actul adiţional nr. x/21.07.2015, prin neobservarea menţiunii privind obiectul plăţii din extrasul de cont anterior precizat, probatoriile administrate dovedind că plata a fost efectuată în baza prevederilor art. 3.4. din Contract, modificat prin Actul adiţional nr. x/19.06.2014.

În plus, mai arată contestatoarea, instanţa de recurs a omis să observe lipsa însuşirii Actului adiţional nr. x/21.07.2015 prin orice modalitate, în contextul în care administratorul legal a semnat contractul principal şi nu administratorul de fapt.

Astfel, având în vedere această împrejurare coroborată cu cele anterior enunţate privind executarea obligaţiilor în baza contractului principal şi nu ca urmare a actului adiţional nr. x, apreciază că motivarea instanţei de recurs este contrară circumstanţelor factuale.

Susţine, totodată, omisiunea instanţei de recurs de a observa împrejurarea că A. S.R.L. a solicitat îndeplinirea întocmai a obligaţiilor din contractul principal, precum şi omisiunea instanţei de recurs de a observa împrejurarea privind neacordarea termenului suplimentar de finalizare reţinut prin adresa din 02.02.2017.

Sub un alt aspect, contestatoarea solicită a se constata că omisiunea instanţei de recurs de a observa împrejurarea privind răsturnarea prezumţiei de bună credinţă a intimatei constituie o eroare materială, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În acest context, arată, în esenţă, că Înalta Curte a reţinut (pag. 12 alin. (3). pag. 13 alin. (5) din decizia contestată) incidenţa art. 1309 alin. (2) C. civ. privind teoria mandatului aparent ca o aplicaţie a principiului validităţii aparenţei de drept pentru o persoană care a acţionat ca administrator de fapt al societăţii, fără să observe că probatoriul administrat răstoarnă prezumţia de bună credinţă a intimatei, deoarece lipseşte dovada privind o minimă diligenţă de îndeplinire a obligaţiei de verificare a administratorului legal al societăţii, înscris în registrul comerţului, care să susţină buna sa credinţă.

Declaraţia martorului G. privind lipsa calităţii sale de reprezentant al contestatoarei se coroborează pe deplin cu înscrisurile comunicate de ITM, dar şi cu cele depuse de A. S.R.L. în acest sens.

Mai solicită a se constata că omisiunea instanţei de recurs de a observa criticile vizând greşita calificare a contractului invocate prin cererea de apel, respectiv motivarea apelului de la pag. 15, 20 din cererea de apel se circumscrie prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile privind calificarea greşită a contractului în sensul că acesta are o dublă natură de vânzare - cumpărare, dar şi de montaj, precum şi cele privind greşita interpretare şi aplicare a disoziţiilor art. 2280 şi 2290 C. civ. referitoare la obligaţiile fidejusorilor, în opinia contestatoarei, în mod eronat instanţa de recurs a apreciat că ar fi fost invocate omisso medio cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., deoarece nu ar fi fost formulate în apel (pag. 15 alin. (7), (8), (9) din decizia contestată), întrucât, susţine contestatoarea, aceste motive au fost invocate în apel.

Cu referire la incidenţa art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., consideră că instanţa de recurs, respingând recursul, a omis să se pronunţe asupra motivelor de casare nr. 7-10 şi 11.3 din cerere.

Menţionează că instanţa de recurs a omis să se pronunţe asupra motivului de casare nr. 7 (pag. 13 din cererea de recurs), subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitor la opozabilitatea calităţii de unic reprezentant legal a dnei. H..

În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra motivului de casare nr. 8 (pag. 17 din cererea de recurs), subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil, consideră că instanţa de recurs nu a răspuns argumentat acestui motiv de casare.

Astfel, simpla menţiune că motivul de recurs este nefondat nu corespunde exigenţei art. 6 CEDO privind motivarea hotărârii, aşa încât echivalează cu o nemotivare, ce reprezintă lipsa răspunsului la motivul de recurs invocat.

Contestatoarea invocă şi omisiunea instanţei de recurs de a se pronunţa asupra motivului de casare nr. 9.a), 9.b) (pag. 18 - 20 din cererea de recurs) subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizând greşita calificare şi lipsa efectelor juridice a adresei din 02.02.2017 datorită nesemnării acesteia de reprezentantul legal al A. S.R.L., precum şi pentru că nu a fost îndeplinite condiţiile prevăzute pentru a intra în vigoare prelungirea termenului pentru executarea lucrării, nefiind respectat termenul limită stipulat de finalizare de 20 februarie 2017, nici sub aspectul montajului, care a fost realizat cu 4 zile întârziere, dar nici sub aspectul realizării intergrale a obiectului contractului, întrucât nici până în prezent nu a fost transmisă în mod legal proprietatea asupra construcţiei, conform art. 2 din Contract, deoarece nu au fost predate toate documentaţiile impuse de normele legale, aspect ce a fost ignorat în totalitate de instanţa fondului.

Susţine, totodată, omisiunea "esenţială" a instanţei de recurs de a se pronunţa asupra motivului 10 de recurs (pag. 20-25 din cererea de recurs), subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1535 C. civ., 1538 -1539 C. civ., întrucât simpla întârziere în executarea obligaţiei determină incidenţa clauzei penale, atunci când părţile au stipulat penalitatea pentru neexecutarea obligaţiei la timp, aşa cum este cazul în speţă.

Precizează că prin motivul de casare nr. 10 (pag. 20-25 din cererea de recurs) a criticat motivarea privind natura juridică a penalităţilor de întârziere solicitate, de daune interese moratorii, care pot fi acordate doar în situaţia în care depăşirea termenului contractual convenit este una culpabilă, deoarece este străină de izvorul obligaţiei dintre părţi, ceea ce determină greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art. 1535 alin. (1) C. civ.

Menţionează că prin clauza penală stipulată în contract, părţile au evaluat convenţional întinderea despăgubirilor pentru neexecutarea la timp a obiectului contractului, astfel că simpla depăşire a termenului de execuţie atrage acordarea penalităţilor de întârziere.

Dintr-o corectă interpretare a probatoriilor administrate, subliniază contestatoarea, în cauză rezultă lipsa culpei sale, deoarece aceasta nu a adoptat un comportament contractual diferit faţă de cele stipulate în contractul principal şi fără a solicita pretinsele modificări ale structurii, care nu există nici la finalizarea execuţiei.

Sub un ultim aspect, consideră că instanţa de recurs a omis să cerceteze motivul de casare de la pct. 11.3 din cererea de recurs, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind nerespectarea prevederilor legale referitoare la obligativitatea verificărilor la registrului comerţului, care realizează funcţia de opozabilitate faţă de terţi, art. 5 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, coroborată cu prevederile art. 1480 C. civ.

Intimatele nu au formulat întâmpinări.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor formulate, Înalta Curte urmează a respinge ca nefondată contestaţia în anulare pentru considerentele care succed:

Fiind o cale de retractare, şi nu de cenzură judiciară, contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru alte motive decât cele expres şi limitativ prevăzute de dispoziţiile art. 503 alin. (1) C. proc. civ. - contestaţia în anulare obişnuită sau de drept comun şi de dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ. - contestaţia în anulare specială.

Potrivit dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Înalta Curte subliniază că prin eroare materială, în înţelesul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., invocat de contestatoare, se înţelege orice eroare materială evidentă în legătură cu aspectele formale ale judecăţii în recurs, cum ar fi respingerea recursului ca tardiv sau anularea lui ca insuficient timbrat ori făcut de o persoană fără calitate, deşi la dosar se găsesc dovezi din care rezultă că a fost depus în termen, a fost legal timbrat, ori formulat de o persoană îndreptăţită a-l declara etc.

Textul legal amintit vizează greşeli de fapt involuntare, iar nu greşeli de judecată, respectiv de interpretare sau de aplicare a unor dispoziţii legale ori de apreciere a probelor, aspecte pe care contestatoarea îşi fundamentează, în mod greşit, prezenta cerere.

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de retractare pentru remedierea unor greşeli materiale, şi nu pentru reformarea unor greşeli de fond, iar "erorile materiale" invocate de contestatoare ca fiind săvârşite de instanţa de recurs nu pot fi încadrate în art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Aceasta întrucât, A. S.R.L. critică soluţia pronunţată în recurs, prin raportare la "ansamblul probator administrat în cauză", aducând în discuţie aspecte de fond, precum şi pretinse erori de judecată, ipoteze ce nu sunt permise în această cale extraordinară de atac.

Nici dezlegarea dată recursului prin decizia a cărei anulare se solicită nu este rezultatul unei omisiuni, astfel cum pretinde contestatoarea, iar contestaţie în anulare, dedusă judecăţii, este nefondată şi din perspectiva dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În argumentarea contestaţiei în anulare întemeiată pe prevederile art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., A. S.R.L. urmăreşte o rejudecare a fondului, în vederea obţinerii unei soluţii favorabile, aspect care excedează acestei căi extraordinare de atac.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestaţie în anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., este necesar să se facă distincţie între motivele de nelegalitate şi argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de casare invocate de recurent - dintre cele prevăzute expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de amplu ar fi dezvoltate, sunt subsumate întotdeauna motivului de casare pe care îl sprijină.

În concret, argumentele recurentei-contestatoare de la punctele nr. 7-10, 11.3 (denumite în mod artificial de către contestatoare ca fiind motive de casare) au fost subsumate motivului de casare reglementat expres de prevederile pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aspect precizat şi în cuprinsul contestaţiei în anulare, iar acest motiv de casare a fost luat în examinare de către instanţa de recurs.

Neexaminarea distinctă a fiecărei critici, subsumate unui motiv de recurs invocat, nu reprezintă omisiune în înţelesul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., nu constituie un motiv de anulare a deciziei atacate, din moment ce instanţa a răspuns criticilor în cuprinsul hotărârii atacate printr-un raţionament juridic de sinteză şi cercetarea lor în bloc.

Cererea recurentei A. S.R.L. a fost examinată din perspectiva tuturor criticilor de nelegalitate formulate şi care au putut fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ştiut fiind că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

În considerarea controlului de legalitate declanşat prin recurs, instanţa a examinat în mod real motivele de nelegalitate invocate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat calea de atac, arătând în mod expres în cuprinsul considerentelor din decizie motivele pentru care nu au putut fi primite criticile referitoare la probele administrate în cauză:

"în considerarea specificului acestei căi de atac şi în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., examinarea criticilor de netemeinicie este exclusă în recurs".

Este ştiut că instanţa de recurs se pronunţă doar asupra motivelor de nelegalitate invocate, pe calea recursului neputându-se pune în discuţie aspecte care ţin de reaprecierea situaţiei de fapt.

Se cuvine subliniat că, fiind o cale de atac de retractare, contestaţia în anulare formulată pentru remedierea unor pretinse erori de judecată, respectiv pentru modul în care au fost evaluate criticile în recurs, nu poate fi primită, legea neurmărind să deschidă părţilor calea recursului la recurs, care să fie soluţionat de aceeaşi instanţă.

Instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanţa de recurs şi-a motivat soluţia.

Raţiunea anulării deciziei instanţei de recurs, în situaţia admiterii contestaţiei în anulare întemeiată pe art. 503 C. proc. civ., este aceea de a sancţiona incompleta soluţionare a cauzei ori a căii de atac a recursului, iar nu reaprecierea asupra soluţiei din dispozitiv ori a considerentelor.

Or, în speţă, prevalându-se de "omisiunile" instanţei de recurs de a analiza "motivele de casare nr. 7-10, 11.3" din cererea de recurs, în realitate, contestatoarea îşi manifestă nemulţumirea faţă de argumentele care au format convingerea instanţei de recurs, ceea ce nu poate conduce la admiterea contestaţiei în anulare de faţă, în sensul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

În egală măsură, reanalizarea şi rejudecarea inadmisibilităţii constatată ca urmare a neîndeplinirii cerinţelor legale de promovare şi susţinere a căii de atac extraordinare a recursului, în raport de prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., excedează contestaţiei în anulare.

În concret, contestatoarea a susţinut că în ceea ce priveşte criticile privind calificarea greşită a contractului în sensul că acesta are o dublă natură de vânzare - cumpărare, dar şi de montaj, precum şi cele privind greşita interpretare şi aplicare a disoziţiilor art. 2280 şi 2290 C. civ. referitoare la obligaţiile fidejusorilor, în mod eronat instanţa de recurs a apreciat că ar fi fost invocate omisso medio.

Nici această critică nu poate fi primită, întrucât nu se relevă în mod real omisiunea instanţei de recurs de a cerceta motivul de casare, ci se critică însăşi soluţia şi motivarea acesteia, or, raţionamentul judiciar nu poate fi cenzurat pe calea contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac nu poate fi deturnată de la scopul pentru care a fost instituită şi transformată, astfel cum s-a arătat anterior, într-un recurs la recurs.

În mod constant, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reamintit faptul că nicio parte a unui proces nu poate determina redeschiderea acestuia, soluţionat definitiv, numai în scopul de a obţine o rejudecare a cauzei; contestaţia în anulare nu poate avea semnificaţia unui "apel deghizat", ci trebuie să fie justificată numai de circumstanţe esenţiale şi imperative.

De asemenea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat frecvent că principiul securităţii raporturilor juridice implică respectarea principiului res iudicata, iar posibilitatea de desfiinţare a unei hotărâri definitive şi irevocabile, afectează dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din Convenţie (Cauza Mitrea vs. România, 26105/03 Hotărârea din 29 iulie 2008).

În acelaşi sens, Curtea de la Strasbourg a reţinut că "supervizarea nu trebuie să devină un apel deghizat, iar simplul fapt că există două puncte de vedere diferite asupra subiectului nu reprezintă un motiv suficient pentru a rejudeca o cauză. Nu se poate deroga de la acest principiu decât atunci când o cer motive substanţiale şi imperioase" (cauza Sebastian Taub c. România, Hotărârea din 12 octombrie 2006).

În consecinţă, constatând că argumentele contestatoarei nu se încadrează în motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 508 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 540 din 8 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 540 din 8 martie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2022.