Limits of cassation review: prohibition on re-evaluating factual findings and evidence in financial leasing disputes.

Şedinţa publică din data de 7 decembrie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/06.06.2018, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să constate neîndeplinirea culpabilă de către pârâtă a obligaţiei privind asigurarea folosinţei utile a microbuzului marca x cu numărul de înmatriculare x obiect al contractului de leasing financiar nr. x/04.10.2007, denunţat unilateral în mod nelegal în data de 23.01.2013, aşa cum a fost constatat definitiv şi irevocabil prin decizia civila nr. 320 din 02.11.2016, pronunţată în dosarul nr. x/2013 de către Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă;

2. să dispună obligarea pârâtei la plata prejudiciului cauzat prin această neexecutare constând în lipsa de folosinţă a microbuzului marca x cu numărul de înmatriculare x, calculată din data de 23.01.2013 până la data formulării prezentei cereri de chemare în judecată, prejudiciu estimat provizoriu de la suma de 216.000,00 RON;

3. să dispună obligarea paratei la plata prejudiciului cauzat prin această neexecutare constând în lipsa de folosinţă a microbuzului marca x cu numărul de înmatriculare x calculată pe fiecare zi de întârziere, sumă estimată provizoriu la 397.00 RON/zi (216.000,00 RON/544 zile de întârziere), sumă ce urmează a fi datorată pe fiecare zi de întârziere până la îndeplinirea obligaţiei;

4. să constatate intervenită compensarea sumelor datorate de reclamantă pentru închiderea contractului leasing cu suma de l6.478,00 RON datorată de pârâtă în temeiul hotărârii nr. 2570 pronunţate în data de 26.04.2018 în cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 cu titlu de cheltuieli de judecată ocazionate de soluţionarea dosarelor nr. x/2013 şi y/2013, precum şi cu suma aferentă dobânzii legale penalizatoare calculată de la data rămânerii definitive a hotărârii (02.11.2016) până la momentul plăţii efective;

5. să dispună, dacă va fi cazul, compensarea sumelor datorate de reclamantă pentru închiderea contractului de leasing cu sumele acordate conform capătului 2 de cerere indicat mai sus până la concurenţa sumei celei mai mici;

6. pe cale de consecinţă, să constatate că preţul autoturismului a fost achitat în întregime, parte prin plată, parte prin compensare legală şi judiciară;

7. să dispună obligarea pârâtei la transmiterea către reclamantă a dreptului dc proprietate asupra microbuzului marca x cu numărul de înmatriculare x obiect al contractului de leasing financiar nr. x/04.10.2007;

8. să dispună obligarea pârâtei la predarea către reclamantă a tuturor documentelor necesare înmatriculării autoturismului pe numele reclamantei:

a) cartea de identitate a maşinii în original;

b) talonul maşinii semnat şi ştampilat de societatea de leasing, pe verso, având şi menţiunea "înstrăinat către A.";

c) factura de cumpărare a maşinii (pe baza căreia societatea de leasing a achiziţionat maşina de la dealer la începutul contractului);

d) eventuale documente aferente importului, dacă este cazul;

e) document de regularizare în vamă (dacă este cazul);

f) factura de transfer de proprietate de la Finanţator la Client;

g) fişa de înmatriculare cu viză şi copie a certificatului de atestare fiscală al finanţatorului în termen de valabilitate.

9. cu cheltuieli de judecată.

Reclamanta a depus la dosar cerere completatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a formulat două noi capete de cerere: să se constate că între părţi a intervenit excepţia de neexecutare a contractului în ceea ce priveşte obligaţiile de plată ale reclamantei; să se constate că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing conform notificării de reziliere nr. 24192 din 11.06.2018, nefiind îndeplinite condiţiile contractuale şi legale de intervenire a sancţiunii rezilierii contractului de leasing din culpa reclamantei, de asemenea, nefiind aplicabile nici dispoziţiile contractuale privind rezilierea privind plata daunelor-interese.

Prin sentinţa civilă nr. 1996/29.10.2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a anulat, ca netimbrată, cererea completatoare având ca obiect constatarea că între părţi a intervenit excepţia de neexecutare a contractului în ceea ce priveşte obligaţiile de plată ale reclamantei şi să se constate că nu a intervenit rezilierea contractului de leasing conform notificării de reziliere nr. 24192 din 11.06.2018.

A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

A obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 16.632,63 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a solicitat schimbarea în tot a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, cu excepţia capătului nr. 4. A solicitat şi cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1240 A din 10 septembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C., ca nefondat; a obligat apelanta la plata către intimată a sumei de 8.767,38 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 1240 A din 10 septembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C. a formulat recurs, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat că, în principal, înţelege să critice hotărârea instanţei de apel, întrucât aceasta nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse capetele de cerere nr. x, 7 şi 8 din cererea introductivă, astfel cum aceasta a fost formulată; de altfel, nici în cuprinsul hotărârii primei instanţe nu sunt arătate motivele pentru care aceste capete de cerere au fost respinse.

Recurenta a susţinut că, în speţă, contrar considerentelor instanţei de apel, autovehiculul nu s-a aflat în posesia utilă a sa.

Astfel, a arătat că posesia este o stare de fapt diferită de proprietatea bunului care este o stare de drept, în baza contractului de leasing, recurenta, în calitate de utilizator şi posesor al bunului, trebuind să se bucure de bunul ce face obiectul posesiei ca şi cum ar fi proprietar.

Folosinţa este atributul dreptului de proprietate oferit posesorului în sensul de a utiliza bunul direct si nemijlocit, prin putere proprie şi în interes propriu, folosinţa trebuind să fie neîntreruptă şi liniştită, asigurată în cazul de faţă de către intimată, prevăzută atât contractual în art. 1.1 dar şi legal în art. 9 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 51/2007 privind leasingul financiar.

Chiar dacă a avut posesia bunului, lucru necontestat, recurenta a susţinut că nu a avut folosinţa netulburată asupra autovehiculului, deoarece pe toată durata cuprinsă între data rezilierii unilaterale din 2013 şi până în prezent, intimata-pârâtă nu a procedat la predarea înscrisurilor cu ajutorul cărora să îşi poată exercita neîngrădit atributele proprietăţii.

Ipoteza potrivit căreia posesia şi implicit folosinţa bunului ar fi fost exercitate de către recurentă, ca urmare a împrejurării că executarea silită a fost suspendată prin încheierea de şedinţa pronunţată în dosarul nr. x/2013, nu poate fi reţinută, deoarece cel puţin între data rezilierii unilaterale a contractului de leasing, respectiv 23.01.2013 şi data de 24.10.1013 când a fost admisă cererea de suspendare la care face trimitere instanţa de fond, intimata-parata nu a asigurat folosinţa liniştită a bunului respectiv ca urmare a demarării procedurilor de recuperare şi executare silită.

Recurenta a susţinut că nu poate fi reţinut nici argumentul potrivit căruia a avut folosinţa constantă şi neîntreruptă a autovehiculului ce făcea obiectul contractului de leasing, deoarece în perioada cuprinsă între 23.01.2013 - 02.11.2016 au fost emise un număr de 29 rovignete de câte o zi.

Totodată, faptul că au fost mandatate persoane fizice pentru recuperarea autovehiculului din posesia recurentei este dovedit prin dosarele penale care au urmat acestei situaţii de fapt, recurenta fiind obligată să apeleze la organele de urmărire penală, dar şi să blocheze autovehiculul din circulaţie.

Nici răspunsul ARR prin care se comunica faptul că pentru autovehiculul ce făcea obiectul contractului de leasing au fost emise continuu licenţe în perioada 04.09.2008-08.05.2019 nu este determinant, din moment ce înscrisurile depuse de către recurentă relevă o altă situaţie de fapt, contrară celei prezentate de A.R.R., autovehiculul a fost defect, iar licenţele de transport au fost obţinute numai scriptic, fără a se face uz de acestea prin transportul efectiv cu autovehiculul în cauză.

Nu în ultimul rând, nici rulajul de 785.049 km nu face dovada că recurenta a folosit autovehiculul ulterior anului 2013. Recurenta a folosit autovehiculul neîntrerupt pentru transport de persoane în perioada 2007-2013. Rulajul respectiv a fost acumulat în acea perioadă. Or, o medie de 100.000 km/an pentru un autovehicul folosit în transportul de persoane este absolut normal. Rulajul maşinii face tocmai dovada că nu am putut folosi autovehiculul ulterior anului 2013.

În considerarea acestor aspecte, recurenta a conchis că instanţa de apel a aplicat greşit prevederile art. 1.350 şi urm. C. civ., referitoare la principiul angajării răspunderii civile contractuale, intimata-pârâtă încălcându-şi obligaţia esenţială de a asigura folosinţa autovehiculului prin refuzul de a constata încetarea Contractului de leasing ca urmare a plăţilor, prin rezilierea unilaterală nelegală a acestui Contract şi prin demersurile iniţiate pentru recuperarea autovehiculului.

Recurenta a susţinut că, în speţă, criticile de recurs invocate se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa aplicând greşit art. 1.350 şi urm. C. civ., raţiune pentru care recursul este fondat, hotărârea atacată impunându-se a fi casată.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, şi, în principal, trimiterea cauzei instanţei de apel în vederea rejudecării cauzei, iar, în subsidiar, rejudecând pricina pe fond, admiterea apelului, schimbarea sentinţei tribunalului, în sensul admiterii cererii introductive, astfel cum a rămas a fi soluţionată ca urmare a renunţării la judecarea capătului nr. 4, cu cheltuieli de judecată.

Intimata-pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a deciziei recurate; obligarea recurentei la plata în integralitate a cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Conform art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, însă se constată că acest motiv de recurs nu-şi găseşte incidenţa.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care au fost respinse capetele de cerere nr. x, 7 şi 8 din cererea introductivă, astfel cum aceasta a fost formulată; şi, de altfel, nici în cuprinsul hotărârii primei instanţe nu sunt arătate motivele pentru care aceste capete de cerere au fost respinse.

Or, pretinsa ignorare a capetelor de cerere privind constatarea că preţul a fost achitat integral (parte prin plată, parte prin compensaţie legală şi judiciară) (capătul nr. 6 de cerere); obligarea pârâtei la transmiterea către reclamantă a dreptului de proprietate asupra autovehiculului (capătul nr. 7 de cerere) şi la predarea tuturor documentelor necesare înmatriculării autovehiculului pe numele reclamantei (capătul nr. 8 de cerere) este o chestiune care nu poate fi examinată, deoarece a intrat în puterea lucrului judecat, întrucât nu a fost supusă cenzurii şi în apel, aşa încât este invocată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanţa de recurs să analizeze motive care ar fi putut fi invocate de reclamant pe calea apelului.

Totodată, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt şi de drept cu care a fost învestită prima instanţă, ci numai pe acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelantă.

Înalta Curte constată că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., aceasta cuprinzând motivele de fapt şi de drept pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, decizia fiind amplu motivată, argumentele acesteia constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia, motivarea fiind clară şi concisă.

Se reţine că instanţa de apel a avut în vedere criticile invocate de apelanta A. S.R.L. prin administrator judiciar C., a făcut o analiză amănunţită şi corectă a tuturor aspectelor cauzei în raport de situaţia de fapt şi de drept a litigiului.

Invocând o pretinsă încălcare a prevederilor art. 1350 C. civ., se constată că recurenta nu formulează critici concrete de nelegalitate cu privire la hotărârea recurată, ci încearcă, prevalându-se de o cale extraordinară de atac, să obţină o nouă judecată pe fondul cauzei, prin stabilirea unei alte situaţii de fapt şi prin reaprecierea probelor administrate (ex:

"nu poate fi reţinut nici argumentul potrivit căruia a avut folosinţa constantă şi neîntreruptă a autovehiculului ce făcea obiectul contractului de leasing, deoarece în perioada cuprinsă între 23.01.2013 - 02.11.2016 au fost emise un număr de 29 rovignete de câte o zi"; "nici răspunsul ARR prin care se comunica faptul că pentru autovehiculul ce făcea obiectul contractului de leasing au fost emise continuu licenţe în perioada 04.09.2008 -08.05.2019 nu este determinant, din moment ce înscrisurile depuse de către recurentă relevă o altă situaţie de fapt"; "nici rulajul de 785.049 km nu face dovada că recurenta a folosit autovehiculul ulterior anului 2013" etc.).

Faţă de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, este evident că argumentele în sensul că recurenta nu ar fi avut folosinţa constantă şi neîntreruptă a autovehiculului ce făcea obiectul contractului de leasing, vizează dezlegări date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, aspecte ce nu pot forma obiectul analizei instanţei de recurs, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel (din perspectiva caracterului devolutiv al apelului).

Înalta Curte subliniază că întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la stabilirea situaţiei de fapt ori la modalitatea de analiză a probatoriului administrat în cauză nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, motivul de nelegalitate instituit de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ. a fost invocat cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a restabili situaţia de fapt, ceea ce, astfel cum s-a arătat, nu este permis în această fază procesuală.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi invocate de recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 1240 A din 10 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, menţinând decizia recurată, ca fiind legală.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-reclamante A. S.R.L. prin administrator judiciar C. la plata sumei de 7058,75 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. împotriva deciziei civile nr. 1240 A din 10 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin administrator judiciar C. la plata sumei de 7058,75 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă D. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 decembrie 2022.