Insurance insolvency stay: applicability of general appeal exceptions to creditor's incidental appeal under Law No. 85/2014

Şedinţa publică din data de 23 noiembrie 2022

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 30.10.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat obligarea pârâtei, în calitate de asigurător al autoutilitarei marca x cu nr. de înmatriculare x, condus de numitul C., la plata sumei de 200.000 euro (echivalent în RON), sumă reprezentând daune morale determinate de suferinţele fizice şi psihice cauzate de accidentul auto din data de 09.02.2020, în temeiul art. 1357 C. civ., constatând vinovăţia numitului C. în producerea accidentului de pe DN 15 A, km 37+800m, Galaţii Bistriţei, jud. BN; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 195/21.10.2021, pronunţată de Tribunalul Bistriţa- Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 130.000 RON cu titlu de daune morale; s-a respins ca neîntemeiată cererea privind restul sumei solicitate cu titlu de daune morale; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel principal B. S.A., solicitând admiterea căii de atac, schimbarea sentinţei apelate în sensul diminuării cuantumul daunelor morale la o sumă echitabilă, având în vedere scopul daunelor morale, practica judiciară în materie şi principiul neîmbogăţirii fără justă cauză.

A. a formulat apel incident împotriva hotărârii tribunalului, prin care a solicitat modificarea sentinţei în sensul majorării cuantumului daunelor morale care i-au fost acordate, astfel încât să reprezinte o despăgubire corespunzătoare a prejudiciului moral suferit de aceasta în urma accidentului.

Prin încheierea din 21.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020, s-a suspendat judecarea cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, până la soluţionarea procedurii falimentului apelantei-pârâte B. S.A., procedură înregistrată în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Bucureşti.

În motivare, curtea de apel a constatat că art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 prevede explicit faptul că "Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare.", iar acest text legal nu conţine excepţiile prevăzute de norma generală reprezentată în cazul de faţă de art. 75 alin. (2) din Legea insolvenţei.

Prin urmare, având în vedere că, capitolul IV din Legea nr. 85/2014 conţine dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, ce vizează explicit şi limitativ doar situaţia societăţilor de asigurare/reasigurare, acestea fiind subiecte de reglementare specială, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea insolvenţei sunt incidente în prezenta cauză, nefiind supuse niciunei excepţii dintre cele prevăzute de art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs A., înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2020/a2.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea încheierii recurate şi reluarea judecării cauzei, susţinând că măsura suspendării judecăţii a fost greşit dispusă de instanţa de apel.

A susţinut că interpretarea instanţei de apel, în sensul că situaţiile de excepţie prevăzute de art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 nu se aplică şi în cazul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, doar pentru motivul că acestea nu sunt reiterate expres în cadrul secţiunii legale dedicate falimentului acestor societăţi, respectiv în art. 262 din Legea nr. 85/2014, este greşită.

O derogare de la regulile generale aplicabile procedurilor de faliment ar fi trebuit menţionată expres, conform art. 242 din acelaşi act normativ şi nu poate fi dedusă tocmai din absenţa unui text legal; o astfel de interpretare care deduce sensuri juridice din tăcerea legiuitorului nu poate fi considerată legitimă.

În consecinţă, recurenta-reclamantă a apreciat că în speţă nu este vorba de un caz de suspendare de drept a cauzei având în vedere apelul promovat de societatea de asigurare, fiind pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 75 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă a arătat că această interpretare a fost consacrată de Curtea Constituţională în considerentele Deciziei nr. 690/2018 (paragrafele 19 şi 20), de unde rezultă că situaţiile de excepţie prevăzute de art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 se aplică şi în cazul falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare. Or, considerentele exprimate de Curtea Constituţională în această decizie sunt obligatorii, aşa cum rezultă neîndoielnic din jurisprudenţa acesteia, sens în care invocă Decizia nr. 530/2013, în care s-a reţinut că "forţa obligatorie ce însoţeşte actele jurisdicţionale, deci şi deciziile Curţii Constituţionale, se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acesta. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept."

Conchizând, recurenta-reclamantă a apreciat că încheierea de suspendare a cauzei încalcă prevederile legale, întrucât devine incident unul din cazurile de excepţie de la situaţia suspendării de drept a acţiunii, mai precis în situaţia unei căi de atac promovate de debitor, societatea de asigurare, motiv pentru care a solicitat casarea încheierii din 21.03.2022 şi, în consecinţă, repunerea cauzei pe rol şi judecarea în continuare a acesteia.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea căii de atac formulate, deoarece instanţa în mod corect a dispus suspendarea cauzei, având în vedere că dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 nu se completează cu dispoziţiile art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 care prevăd excepţiile de la suspendarea de drept. A arătat opinia Procurorului General la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reţinută în cuprinsul Deciziei nr. 26/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, pronunţată în dosarul nr. x/2017, cu privire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 86 C. proc. pen.., precum şi opinia formatorilor I.N.M.

În concluzie, intimata-pârâtă a susţinut că deschiderea procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare împotriva debitoarei, inclusiv a acţiunii civile din procesul penal, îndreptată împotriva acesteia, ca parte responsabilă civilmente.

Înalta Curte, analizând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate, în decizia adoptată cu majoritate, reţine următoarele considerente:

Recursul se fondează pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi deduce verificarea, în calea extraordinară de atac, a modului de aplicare în apel a dispoziţiilor art. 262 din Legea nr. 85/2014 care nu au fost corelate corespunzător cu cele ale art. 75 din aceeaşi lege.

Întrucât, încadrarea în drept a motivelor de casare revine instanţei de control judiciar în funcţie de criticile formulate şi de conţinutul lor, prin raportare la normele de drept, instanţa de recurs sesizează că recurentul opune în calea extraordinară de atac încălcarea, în apel, a unor norme cu caracter procesual regăsite în Legea nr. 85/2014, ceea ce conduce la încadrarea motivului de casare în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aşa încât, examinarea recursului va fi realizat adaptat acestui temei.

Acest motiv de recurs este fondat, iar instanţa de apel a argumentat greşit că dispoziţiile art. 262 din Legea nr. 85/2014 nu se corelează cu cele ale art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege, care reglementează situaţiile de excepţie în care măsura suspendării de drept nu se aplică.

Interpretării instanţei de apel i se opun atât statuările obligatorii ale instanţei de contencios constituţional, regăsite în decizia nr. 690/2018, Publicată în M. Of al României nr. 210 din 18.03.2019, Partea I, cât şi interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii prin decizia nr. 19/2022, Publicată în M. Of al României nr. 1061 din 02.11.2022, Partea I.

Prin aceste decizii s-a statuat că excepţiile de la regula suspendării de drept, reglementate în cuprinsul primului capitol al titlului II - Procedura insolvenţei, capitol care, de altfel, poartă denumirea "Dispoziţii comune", sunt aplicabile şi în procedura falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare; această interpretare a fost justificată atât pe conţinutul art. 242 din Legea nr. 85/2014, în temeiul căruia art. 262 alin. (4) şi (5) din aceeaşi lege, ca dispoziţie cu caracter special, se completează cu prevederile art. 75 alin. (2) din acelaşi act normativ, în măsura în care norma specială nu dispune altfel şi în măsura compatibilităţii lor cu falimentul societăţii de asigurare/reasigurare, cât şi din însăşi interpretarea dispoziţiilor art. 262 din legea anterior menţionată. Prin urmare, dispoziţiile art. 262 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 85/2014 au caracter derogatoriu, determinat de specificitatea falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare, numai în măsura în care conţin soluţii legislative diferite. În măsura în care aceste texte normative nu dispun ceva diferit în raport cu norma generală - art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege, se aplică în completare, în mod obligatoriu, norma generală pentru toate situaţiile nereglementate diferit, evident, cu condiţia să nu existe vreo situaţie care face inaplicabilă obiectiv norma generală, ceea ce nu este cazul în speţă.

Aşadar, instanţa de apel avea obligaţia de a respecta dezlegările date prin aceste decizii şi nu putea exclude de la aplicare dispoziţiile cu caracter general cu care norma specială se completează, respectiv art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014.

Aceasta presupunea raportarea, în contextul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, la sfera acţiunii civile, astfel cum aceasta este definită prin art. 29 C. proc. civ., concomitent cu corelarea art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege şi evaluarea modului în care teza suspendării de drept a acţiunii este incidentă atunci când împotriva hotărârii primei instanţe declară apel atât debitorul cât şi creditorul, în acord cu dispoziţiile procedurale impuse prin art. 471 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât apelul principal promovat a aparţinut debitorului intrat în insolvenţă.

Excluzând de la aplicare dispoziţiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, instanţa de apel nu a făcut în cauză un raţionament necesar, pronunţând hotărârea cu încălcarea legii.

În acest context recurenta, titulară a apelului incident, justifică, în calitatea sa de titular al cererii de chemare în judecată, interesul finalizării procesului pe care l-a demarat şi reevaluarea incidenţei suspendării de drept în cauză.

În concluzie, găsind fondat motivul de recurs formulat în cauză, în temeiul art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu majoritate, decide admiterea recursului, casarea încheierii atacate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru rejudecare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 21.03.2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2020.

Casează încheierea recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 noiembrie 2022.

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu ceilalţi membri ai completului, apreciez că recursul nu este fondat şi că ar fi trebuit respins, în considerarea argumentelor pe care le prezint în continuare:

Litigiul dintre părţi a fost generat de producerea unui accident, din culpa numitului C., conducător al unei autoutilitare asigurate la societatea B. S.A.; accidentul a produs o serie de suferinţe de ordin fizic şi psihic numitei A., care a iniţiat procesul de faţă, urmărind obţinerea unor daune morale de 200.000 de euro, în echivalent în RON la data plăţii, prin obligarea asigurătorului persoanei vinovate la plata acestora.

Prima instanţă a pronunţat o sentinţă, prin care pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 130.000 RON, cu titlu de daune morale, dar şi a sumei de 4.750 de RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Urmărind diminuarea sumei la achitarea căreia a fost obligată, societatea de asigurare a apelat, pe cale principală, hotărârea tribunalului.

Pe de altă parte, şi reclamanta a atacat sentinţa, pe cale incidentală, urmărind majorarea sumei acordate deja.

În condiţiile în care, ulterior pronunţării sentinţei atacate, împotriva societăţii B. S.A. s-a deschis procedura falimentului, curtea de apel a dispus, prin încheierea din 21.03.2022, "suspendarea judecăţii cauzei", în temeiul art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 - măsură care, în pofida caracterului ei lipsit de acurateţe, semnifică, în fapt, suspendarea judecăţii atât a apelului principal, cât şi a celui incident.

Recursul de faţă, îndreptat împotriva încheierii de suspendare a judecăţii, a fost promovat numai de reclamantă, nu şi de societatea de asigurare, iar el vizează dispoziţia de suspendare a ambelor două căi ordinare de atac.

Suspendarea judecăţii apelului incident, pe care reclamanta îl promovase, nu este însă afectată de niciun viciu de nelegalitate, ci dă deplină eficienţă dispoziţiilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, potrivit cărora "Hotărârea de deschidere a procedurii falimentului are ca efect suspendarea de drept a tuturor acţiunilor judiciare sau extrajudiciare şi a măsurilor de executare silită îndreptate împotriva societăţii de asigurare/reasigurare debitoare".

Această dispoziţie legală imperativă reflectă caracterul colectiv şi concursual al procedurii falimentului unei societăţi de asigurare/reasigurare; creditorilor le este interzis nu doar să iniţieze noi acţiuni judiciare ori extrajudiciare pentru a-şi realiza creanţele asupra averii debitorului, nu numai să pornească în mod individual vreo formă a executării silite, ci şi să le mai continue, dacă erau deja începute, cu toţii fiind chemaţi să-şi valorifice drepturile de creanţă în cadrul procedurii, respectând etapele acesteia şi ordinea de preferinţă reglementate de legiuitor.

Pentru deplina lămurire a înţelesului prevederilor art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, subliniez că acţiunea este o prerogativă legală, obiectivă, impersonală şi permanentă, alcătuită dintr-un ansamblu virtual de mijloace procesuale, pe când cererea de chemare în judecată ori de exercitare a unei căi de atac este mijlocul prin care, într-o situaţie juridică dată, acţiunea este transformată în act procesual concret. Aşadar, în funcţie de etapa în care se află procesul, acţiunea se manifestă fie printr-o cerere de chemare în judecată, fie printr-o cerere de exercitare a căii de atac, acte procesuale prin care o persoană sesizează instanţa, obligând-o astfel să hotărască.

Aplicând aceste consideraţii de principiu la textul legal citat mai sus, rezultă că în măsura în care deschiderea procedurii de faliment împotriva unei societăţi de asigurare care are calitatea de pârâtă într-o acţiune prin care un creditor urmăreşte să îşi realizeze o creanţă asupra ei intervine în timp ce un asemenea proces se află pe rol în primă instanţă, judecata trebuie suspendată ori încetată, în funcţie de incidenţa criteriilor reglementate de lege (rămânerea definitivă sau nu a hotărârii de deschidere a procedurii).

Dacă deschiderea procedurii falimentului intervine ulterior pronunţării hotărârii primei instanţe, ca în cauza de faţă, aplicarea art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 presupune suspendarea judecăţii căii de atac, sub rezerva ca aceasta să nu fi fost declarată de chiar societatea falită.

Aşa fiind, în speţă, curtea de apel a dispus, cu deplina respectare a textului de lege examinat, suspendarea judecăţii apelului incident, promovat de reclamantă.

În schimb, măsura de suspendare a apelului principal, declarat de societatea de asigurare, a fost adoptată cu încălcarea legii.

În acest context, sunt de acord, desigur, cu referirile celorlalţi membri ai completului atât la decizia nr. 690/2018 a Curţii Constituţionale, cât şi la decizia nr. 19/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii; din interpretarea pe care cele două decizii o oferă textului art. 262 din Legea nr. 85/2014, cu caracter obligatoriu, rezultă că acesta se completează cu art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, care instituie excepţiile de la regula suspendării judecăţii.

Prin urmare, ipotezele de excepţie amintite - printre care se regăseşte cea în care calea de atac a fost promovată de debitorul falit, dispoziţie instituită de lege în chiar beneficiul acestuia - sunt aplicabile şi în procedura falimentului societăţilor de asigurare/reasigurare.

În aceste condiţii, suspendarea apelului principal, declarat de către B. S.A., este o măsură prin care curtea de apel a încălcat textul de lege evocat mai sus.

Se cuvine notat că existenţa simultană a celor două căi ordinare de atac nu poate determina, prin ea însăşi, excluderea apelului declarat de reclamantă de la soluţia suspendării, deoarece o atare abordare ar încălca dispoziţiile art. 262 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, citate în precedent şi ar nesocoti natura de excepţie a normei de completare cuprinsă în art. 75 alin. (2) din aceeaşi lege, care, ca atare, trebuie interpretată şi aplicată în mod restrictiv.

Aşa fiind, casarea încheierii atacate ar trebui să producă efectul reluării doar a judecăţii căii de atac a societăţii de asigurare, parte litigantă care urmăreşte, aşa cum s-a arătat mai sus, diminuarea sumei acordate reclamantei prin sentinţa primei instanţe.

Fără a prefigura soluţia care se poate pronunţa în rejudecare, apreciez însă că, faţă de acest risc, recurenta nu şi-a indicat interesul în declararea căii de atac a recursului îndreptat împotriva măsurii de suspendare a apelului principal şi nu a arătat scopul pentru care insistă în continuarea judecăţii căii ordinare de atac care a fost promovată de societatea de asigurare, a cărei soluţie îi poate fi defavorabilă şi de natură să-i afecteze semnificativ dreptul recunoscut prin hotărârea tribunalului.

Din această perspectivă, nu sunt de acord cu aprecierea celorlalţi membri ai completului, care consideră că interesul recurentei este cel al finalizării procesului, deoarece o găsesc prea generală şi contrazisă de mecanismele puse creditorilor de îndemână de Legea nr. 85/2014, pentru a-şi valorifica drepturile de creanţă asupra unei societăţi de asigurare falite.

Astfel, precizez că reclamanta este în drept ca, pe temeiul sentinţei primei instanţe, chiar nedefinitivă, să depună o declaraţie de creanţă în tabelul creditorilor B. S.A.

Chemarea tuturor creditorilor la a-şi valorifica drepturile de creanţă în cadrul procedurii semnifică, în acest context, nu doar executarea lor propriu-zisă, ci şi, în măsura în care încă nu demaraseră acţiuni pentru realizarea creanţelor asupra averii debitorului ori ele nu fuseseră definitivate la data deschiderii procedurii colective, recunoaşterea lor prin hotărâre judecătorească, pronunţată de data aceasta de către judecătorul-sindic. Primind, în astfel de cazuri, declaraţii de creanţă şi fiind învestit cu soluţionarea unor contestaţii împotriva tabelelor de creanţe, promovate de către persoanele cărora legea le recunoaşte legitimare procesuală, judecătorul-sindic îşi exercită în mod plenar atribuţiile jurisdicţionale, evaluând, întocmai ca o instanţă de drept comun, temeinicia şi legalitatea pretenţiilor. Mai notez că şi în ipoteza în care creanţa înscrisă în tabel ar fi fost stabilită printr-o hotărâre încă nedefinitivă, dar executorie, şi o atare creanţă ar fi putut fi contestată, căci art. 105 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 opreşte doar procedura de verificare, pusă de alin. (1) în sarcina administratorului/lichidatorului judiciar, dar nu anihilează dreptul unui alt creditor ori al debitorului de a o contesta, sub aspectul existenţei, întinderii ei sau al ordinii de preferinţă. Numai în măsura în care creanţa înscrisă în tabel a fost stabilită printr-o hotărâre definitivă, ea nu mai poate fi contestată, căci se opune efectul autorităţii de lucru judecat.

De aceea, sunt de părere că nici dreptul societăţii de asigurare de a contesta creanţa astfel înscrisă în tabel nu justifică admiterea recursului.

De altfel, decizia pronunţată cu majoritate determină tot rezultatul contestării creanţei, însă nu în urma manifestării de voinţă a societăţii de asigurare care ar fi avut interes să-l obţină, prin reluarea judecăţii în apel, dar care, neînţelegând să se prevaleze de dispoziţia instituită de lege în favoarea sa, nu a atacat încheierea de suspendare, rămânând în pasivitate, ci ca efect al voinţei celeilalte părţi, respectiv a reclamantei înseşi, al cărei interes, în aceste condiţii, este greu de identificat, cu atât mai mult cu cât aceasta nici măcar nu a afirmat că s-ar fi adresat Fondului de Garantare a Asiguraţilor, care i-ar fi pretins să prezinte o hotărâre definitivă.

Aşadar, apreciind ca fiind nefondate criticile recurentei îndreptate împotriva dispoziţiei de suspendare a apelului pe care ea însăşi îl promovase şi ca fiind lipsite de interes cele care vizează măsura de suspendare a apelului declarat de societatea de asigurare, opinia de faţă, rămasă minoritară în ansamblul voturilor exprimate, a fost în sensul respingerii recursului, definit prin trăsătura lui unitară, ca nefondat.