Survival of penalty clauses following contractual termination and insufficiency of force majeure defense for payment obligations in commercial sale

Şedinţa publică din data de 17 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI.

I.1. Cadrul procesual

Obiectul cererii, temeiul de drept.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, la data de 08 septembrie 2020, sub nr. x/2020, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., reclamanta B. S.R.L. a solicitat anularea biletului la ordin seria x /11.09.2019 scadent la data de 20.08.2020, obligarea pârâtei la plata sumei de 355.062,23 RON, reprezentând contravaloarea biletului la ordin, la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 355.062,23 RON, începând cu data de 20.08.2020, până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 58/1934, Norma nr. 6/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin, Norma nr. 7/2008 pentru modificarea şi completarea Normelor- cadru ale Băncii Naţionale a României nr. 6/1994 privind comerţul făcut de societăţile bancare şi celelalte societăţi de credit cu cambii şi bilete la ordin pe baza Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin, modificată prin Ordonanţa Guvernului nr. 11/1993 aprobată şi modificată prin Legea nr. 83/1994.

La data de 04.11.2020, pârâta a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Argeş, solicitând declinarea competenţei teritoriale în favoarea Tribunalului Ilfov, excepţia inadmisibilităţii capătului principal de cerere privind anularea biletului la ordin, solicitând respingerea acestui capăt de cerere ca inadmisibil, excepţia lipsei de obiect a capătului principal de cerere privind anularea biletului la ordin, solicitând respingerea acestui capăt de cerere ca lipsit de obiect. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvenţională, pârâta a solicitat obligarea reclamantei la plata despăgubirilor în valoare totală de 166.943,10 Euro, echivalentul sumei de 813.530,42 RON, calculate la data de 23 octombrie 2020, compuse din următoarele: - 36.510 Euro, echivalentul sumei de 177.916,88 RON, reprezentând costurile de parcare aferente celor 14 semiremorci nepreluate de reclamantă, percepute după expirarea celor 30 zile de la data notificării ieşirii acestora din producţie prin adresa x din 10.02.2020 de 15 Euro pe zi per unitate începând cu data de 12 martie 2020; - 3.500 Euro, echivalentul sumei de 17.055,85 RON, reprezentând costul de control, calitate, curăţare şi întreţinere aferente celor 14 semiremorci nepreluate de reclamantă, perceput după cele 60 zile de la data notificării ieşirii acestora din producţie prin adresa x din 10.02.2020, de 250 euro per unitate; -126.933,10 Euro, echivalentul sumei de 618.557,69 RON, reprezentând dobânda de 0,1% din preţul de 52.150 Euro aferent fiecărei semiremorci nepreluate de reclamantă, perceput după expirarea celor 30 zile de la data notificării ieşirii acestora din producţie prin adresa x din data de 10.02.2020, începând cu data de 12.03.2020.

În drept, cererea reconvenţională a fost întemeiată pe art. 205, art. 209 şi urm., art. 254 alin. (1), art. 255 şi art. 453 C. proc. civ., coroborate art. 12, art. 89, art. 90, art. 104 şi art. 105 din Legea cambiei, art. 1634 alin. (2) teza ultimă şi alin. (6), art. 1719 C. civ.

La data de 07.12.2020 reclamanta a formulat întâmpinare la cererea reconvenţională, prin care a solicitat respingerea cererii reconvenţionale, ca neîntemeiată, invocând în apărare existenţa forţei majore potrivit art. 1351 alin. (2) din C. civ. şi impreviziunea prevăzută de art. 1271 din C. civ.

La data de 23.12.2020, pârâta a depus la dosar răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat apărările prezentate în întâmpinarea la cererea principală, formulând apărări noi cu privire la existenţa cazului de forţă majoră şi impreviziunea invocate de partea adversă.

La data de 05.01.2021, reclamanta a depus la dosar actul de procedură denumit cerere precizatoare, prin care a solicitat să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 20.000 RON cu titlu de daune interese.

Prin încheierea de şedinţă din data de 20.01.2021, instanţa, din oficiu, a dispus îndreptarea erorii materiale din practicaua încheierii de şedinţă pronunţată la data de 09.12.2020 în dosarul nr. x/2020, în sensul că, se înlătură menţiunile din paragraful 9 "Tribunalul constată că nu este oportun a se pune în discuţia părţilor competenţa teritorială, întrucât aceasta s-a respins", reţinând că au fost consemnate din eroare.

Prin încheierea de şedinţă din data de 24.02.2021 instanţa a respins excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta prin întâmpinare şi a unit cu fondul cauzei excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de obiect cu privire la capătul principal de cerere, invocate prin întâmpinare.

La acelaşi termen de judecată, instanţa a calificat cererea reclamantei denumită "cerere precizatoare", ca fiind cerere adiţională, de extindere a cadrului procesual sub aspectul obiectului şi a admis excepţia de decădere a reclamantei din dreptul de a-şi modifica cererea de chemare în judecată, invocată de pârâtă.

I.2. Soluţia primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 138/2021, pronunţată la data de 10 martie 2021, în dosarul nr. x/2020 de Tribunalul Argeş, secţia civilă, au fost respinse excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de obiect cu privire la capătul principal de cerere, invocate prin întâmpinare şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea principală formulată de reclamanta- pârâtă B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta- reclamantă A. S.R.L.; s-a respins cererea adiţională, ca tardivă, s-a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată şi s-au compensat cheltuielile de judecată.

I.3. Soluţia instanţei de apel. Hotărârea atacată.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel, reclamanta şi pârâta.

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin decizia nr. 148/A-COM din 30 martie 2022, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanta- pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 138 din 10.03.2021, pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă, în dosarul nr. x/2020; a admis apelul formulat de pârâta- reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că: a admis cererea reconvenţională şi a obligat reclamanta- pârâtă să plătească pârâtei- reclamante suma de 166.943,10 euro, echivalentul sumei de 813.530,42 RON, formată din: suma de 36.510 euro, reprezentând cost parcare, suma de 3.500 euro, reprezentând cost întreţinere şi suma de 126.933,10 euro, reprezentând penalităţi, calculate până la data de 23 octombrie 2020; a fost obligată reclamanta- pârâtă să plătească pârâtei- reclamante suma de 19.700 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, din care suma de 7.500 RON constituind onorariul de avocat, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.. a menţinut în rest sentinţa şi a obligat apelanta- reclamantă B. S.R.L. să plătească apelantei- pârâte A. S.R.L. suma de 14.870 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, din care, suma de 7.500 RON constituie onorariul de avocat redus, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, reclamanta Societatea "B." S.R.L., solicitând admiterea recursului şi casarea în tot a deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel; precum şi obligarea intimatei- pârâte la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

În recursul său, întemeiat, în drept, pe prevederile pct. 1, pct. 3 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs, structurate în două secţiuni: în ceea ce priveşte solicitarea de casare a deciziei privind admiterea cererii reconvenţionale şi în ceea ce priveşte respingerea apelului său şi, prin urmare, respingerea cererii de chemare în judecată.

În ce priveşte solicitarea de casare a deciziei privind admiterea cererii reconvenţionale, recurenta- reclamantă a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a încălcat normele de drept material prevăzute la art. 1549 alin. (1) C. civ.

A arătat că, în speţă, deşi intimata-pârâtă i-a transmis o notificare de rezoluţiune în ceea ce priveşte 14, dintre cele 28 de semiremorci care au făcut obiectul contractului, întrucât recurenta-reclamantă i-a transmis o notificare prin care a informat că, din cauza pandemiei Covid-19 nu îşi mai poate executa obligaţia de plată, aceasta nu s-a rezumat la a solicita saune-interese, pe care să le şi dovedească, eventual, ci, intimata-pârâtă s-a comportat, în continuare, ca şi cum, după notificarea de rezoluţiune, subzistau în sarcina recurentei-reclamante obligaţia de plată a preţului şi obligaţia de preluare a celor 14 semiremorci, contractul fiind desfiinţat la cererea vânzătoarei.

Recurenta-reclamantă a mai precizat că intimata-pârâtă a calculat penalităţi de întârziere de la data la care recurenta avea obligaţia de plată, şi după rezoluţiunea unilaterală a contractului, recurenta nemaiavând, oricum, posibilitatea să plătească preţul şi să preia bunurile, până la diferite date la care semiremorcile au fost vândute către alte persoane.

A evocat, în continuare, prevederile art. 7.2. din Condiţiile generale ale contractului, susţinând că rezoluţiunea contractului nu se poate cumula cu plata penalităţilor pentru întârzierea în executarea obligaţiei de plată, deoarece consideră recurenta că obligaţia de plată nu mai subzistă conform opţiunii intimatei-pârâte, ci doar cu plata unor daune-interese pentru acoperirea unui prejudiciu cert, care trebuie dovedit.

Astfel, având în vedere rezoluţiunea contractului la cererea intimatei-pârâte vânzătoare, recurenta-reclamantă apreciază că încălcarea dispoziţiilor legale este evidentă, din moment ce clauza privind plata penalităţilor nu reprezintă o clauză penală care se poate cumula cu rezoluţiunea contractului.

Prin urmare, recurenta- reclamantă solicită a se constata nelegalitatea deciziei atacate, în ceea ce priveşte admiterea capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 126.933,10 Euro, pretins datorate în temeiul penalităţilor de întârziere.

În ceea ce priveşte admiterea capetelor din cererea reconvenţională privind obligarea sa la plata sumei de 36.510 Euro, în temeiul art. 6.4., teza a IV-a, punctul (ii) din Condiţiile speciale ale contractului, precum şi la plata sumei de 3.500 Euro, în temeiul art. 6.4., teza a IV-a, punctul (iii) din Condiţiile speciale ale contractului, recurenta-reclamantă solicită a se observa că această soluţie a instanţei de apel este, de asemenea, nelegală, încălcând dispoziţiile art. 1549 alin. (1) şi art. 1554 alin. (1) C. civ.

Astfel, susţine recurenta, în interpretarea corectă a acestor norme de drept material, obligaţiile de plată a preţului şi preluare a bunurilor nu mai subzistă după rezoluţiunea contractului, debitorul nemaiavând nicio posibilitate în a influenţa momentul la care creditorul obligaţiei valorifică, pe această cale, bunurile respective.

În ceea ce priveşte hotărârea instanţei de apel de admitere a acestor două capete ale cererii reconvenţionale, recurenta-reclamantă apreciază că s-au încălcat şi dispoziţiile art. 1530 şi art. 1532 C. civ. şi susţine că aceste două cereri au fost admise în ciuda faptului că prejudiciul nu era unul cert şi nu s-a făcut dovada că intimata-pârâtă a suportat aceste costuri în mod efectiv.

Consideră că prejudiciul este, în mod categoric, unul incert, intimata-pârâtă arătând în cererea sa doar faptul că, la rândul său, a încheiat convenţii cu terţul producător faţă de care s-a obligat să achite asemenea costuri de parcare şi întreţinere, dar fără a arăta că bunurile au fost, într-adevăr, gata de preluare la termen, că au fost ţinute în parcare şi că această parcare s-a achitat de către intimată la valoarea solicitată în cerere. De asemenea, se arată, intimata-pârâtă nu a făcut dovada faptului că a achitat vreun cost de întreţinere, de unde rezultă, în mod evident, încălcarea dispoziţiilor care impun ca prejudiciul să fie unul cert.

Subliniază, încă o dată, recurenta faptul că aceste clauze nu se încadrează în sfera clauzelor penale pentru a se putea cumula cu rezoluţiunea contractului, şi nici nu mai subzistă după rezoluţiune prin alt mecanism juridic. Conform contractului, dreptul/obligaţia de preluare a bunurilor se naşte după plata integrală a preţului, moment de la care se face şi transferul dreptului de proprietate şi, prin urmare, această obligaţie nu a luat naştere niciodată în sarcina sa.

Recurenta-reclamantă mai apreciază că admiterea cererii reconvenţionale s-a făcut şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute la art. 1634 alin. (1) şi art. 1351 alin. (1) C. civ., texte de lege de la care nu s-a derogat prin convenţia părţilor ci, din contră, au fost reiterate în Condiţiile Generale ale Contractului, la art. 20.1.

Arată, totodată, că, în ce priveşte clauza 20.2. din contract, conform căreia, "Nu va fi considerată imposibilitate fortuită de executare situaţia în care o parte are dificultăţi financiare de vreun fel, indiferent de cauza acestora", această clauză se referă la situaţiile mai uşoare şi previzibile, în care părţile contractului ar putea ajunge să aibă dificultăţi financiare şi nu reprezintă o derogare de la textele de lege indicate mai sus.

Recurenta susţine, astfel, că Pandemia Covid- 19 este un eveniment care se circumscrie cauzelor exoneratoare de răspundere indicate, cât şi dispoziţiilor art. 1271 din C. civ., privind impreviziunea, cu atât mai mult cu cât s-a făcut dovada cu Certificatul de situaţie de Urgenţă tip II, dovadă care nu a fost răsturnată cu niciun mijloc de probă.

Într-o atare situaţie, recurenta-reclamantă apreciază că în mod greşit s-a respins apelul formulat de către aceasta, deoarece, se arată, pentru aceleaşi considerente indicate mai sus, neexecutarea obligaţiei din partea sa nu a fost una culpabilă. Prin urmare, valorificarea biletului la ordin în ceea ce priveşte plata avansului nu se justifică nici sub acest aspect.

Recurenta-reclamantă a mai susţinut că, în ceea ce priveşte respingerea apelului formulat de către ea şi, prin urmare, şi a cererii de chemare în judecată, aceasta s-a realizat prin încălcarea şi aplicarea greşită a art. 106 alin. (2), coroborat cu art. 12 din Legea nr. 58/1934, întrucât aceste norme consfinţesc că biletul la ordin poate fi emis şi dacă poartă doar semnătura emitentului, dar, în acest caz, emiterea biletului în alb trebuie să fie expres menţionată în rubrica "stipulat" din partea centrală şi de sus a biletului la ordin, cerinţă care nu s-a respectat în cauză, şi nu se poate face dovada faptului că omisiunea completării tuturor menţiunilor prevăzute la art. 106 a fost una voluntară, acesta fiind lovit de nulitate.

În fine, prin ultimul motiv de recurs invocat, în ceea ce priveşte motivele de nelegalitate prevăzute la punctele 1 şi 3 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut faptul că s-au încălcat dispoziţiile art. 200 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. astfel, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei are obligaţia de a verifica competenţa materială/funcţională de soluţionare a cauzei, în condiţiile art. 200 alin. (2) C. proc. civ.., având posibilitatea de a trimite dosarul completului specializat competent, prin încheiere dată fără citarea părţilor, dar, şi cel mai târziu, la primul termen de judecată, cu ocazia verificării competenţei materiale de soluţionare a cauzei, în condiţiile art. 131 C. proc. civ.

Solicită recurenta a se observa faptul că specializarea completului de judecată este de drept administrativ, şi nu de drept comercial, în condiţiile în care, la aceeaşi instanţă exista posibilitatea judecării cauzei de către un complet specializat, motive care consideră recurenta că au determinat erorile indicate mai sus.

Arată, astfel, că doamna judecător C. şi doamna judecător D. au susţinut în anul 2017 concursul de promovare efectivă în cadrul C.S.M. numai la materia Drept administrativ, în timp ce la Curtea de Apel Piteşti activează judecători, precum domnul judecător E., care a îndeplinit anterior funcţia de judecător la Tribunalul Specializat Argeş şi a susţinut concursul de promovare efectivă în anul 2018, la materia drept comercial şi doamna judecător F., care a îndeplinit funcţia de judecător la Tribunalul Specializat Argeş, putându-se, deci, alcătui un complet specializat în materia drept comercial, cu atât mai mult cu cât, la Curtea de Apel sunt judecate speţe cu interes financiar ridicat, care necesită o atenţie şi o pregătire sporite.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 25.07.2022, sub nr. x/2020.

Apărarea formulată în cauză

Intimata- pârâtă A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recurs, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, cu consecinţa menţinerii deciziei recurate, ca legală şi temeinică, şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, nu este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, fiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 04.10.2022, a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 17 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în temeiul art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018.

V. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a dispoziţiilor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei- pârâte Societatea "A." S.R.L., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Printr-o primă critică de recurs, subsumată motivului prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată pentru încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material cuprinse în art. 1549 alin. (1) C. civ., recurenta susţinând, în esenţă, că rezoluţiunea contractului nu se poate cumula cu plata penalităţilor pentru întârzierea în executarea obligaţiei de plată, deoarece, obligaţia de plată nu mai subzistă, conform opţiunii intimatei- pârâte, ci doar plata unor daune- interese pentru acoperirea unui prejudiciu cert care trebuie dovedit, şi având în vedere rezoluţiunea contractului, la cererea intimatei- pârâte vânzătoare, apreciază că încălcarea dispoziţiilor legale este evidentă, din moment ce, în opinia acesteia, clauza privind plata penalităţilor nu reprezintă o clauză penală care se poate cumula cu rezoluţiunea contractului.

Recurenta a invocat, aşadar, acest caz de casare prin raportare la prevederile art. 1549 C. civ., care stipulează că dacă nu cere executarea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin. (2) Rezoluţiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie considerată esenţială. (3) Dacă nu se prevede altfel, dispoziţiile referitoare la rezoluţiune se aplică şi în cazul rezilierii.

Conform art. 1516 C. civ., rezoluţiunea este unul din drepturile de care dispune creditorul în caz de neexecutare fără justificare a obligaţiilor contractuale de către debitor, alături de drepturile de a cere executarea silită, reducerea prestaţiilor sau de a invoca alt mijloc legal pentru realizarea dreptului său.

Alin.(1) al art. 1549 C. civ. prezintă rezoluţiunea drept un mijloc juridic subsecvent alegerii creditorului de a renunţa la executarea silită, eventual în mod cumulativ cu dreptul la daune- interese. Textul legal reiterează dispoziţiile art. 1021 C. civ., referitoare la dreptul de opţiune al creditorului între a solicita executarea silită sau desfiinţarea contractului, cu daune- interese.

Alegerea creditorului între executare silită şi rezoluţiune depinde, în principal, de posibilitatea practică de realizare a interesului urmărit prin încheierea contractului precum şi de felul obligaţiei (de a da, a face, a nu face, implicând sau nu faptul personal al debitorului).

Acordarea dreptului la daune-interese, ca măsură complementară rezoluţiunii, are loc fie în condiţiile clauzei penale, fie în contextul art. 1530 C. civ.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta- reclamantă Societatea "B." S.R.L. critică încălcarea de către instanţa de apel a art. 1549 alin. (1) C. civ. prin raportare la clauza conţinută în art. 7.2. din Condiţiile generale ale contractului, susţinând că această clauză, privind plata penalităţilor nu reprezintă o clauză penală care se poate cumula cu rezoluţiunea contractului.

Recurenta- reclamantă supune, aşadar, analizei corecta apreciere a naturii juridice a clauzei pe care o conţine art. 7.2. din Condiţiile generale de vânzare pentru produse noi, Anexa nr. 1 la Contractul de vânzare nr. x/10.09.2019.

Instanţa de recurs reţine că, prin art. 7.2. din Condiţiile generale de vânzare pentru produse noi, părţile au prevăzut că:"Neplata oricărei părţi din Preţ în termenul prevăzut de Contract dă dreptul Vânzătorului, la alegerea sa: 7.2.1. să aplice dobânzi de 0,1% din suma neachitată pentru fiecare zi de întârziere; şi 7.2.2. să solicite despăgubiri pentru orice alte prejudicii suportate ca urmare a întârzierii plăţii de către Cumpărător; şi/sau 7.2.3. să rezoluţioneze Contractul, conform articolului 12 CGV".

Prin raportare la cuprinsul acestei clauze, rezultă că, în baza principiului libertăţii de voinţă, părţile, prin acordul lor de voinţă, au inserat în contract un pact comisoriu în temeiul căruia operează rezoluţiunea contractului şi, totodată, au anticipat daunele- interese pe care le va suporta cumpărătorul (recurenta-reclamantă B. S.R.L., s.n.) pentru neîndeplinirea obligaţiei expres prevăzute, referitoare la plata preţului şi modalităţile de plată a acestuia.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, clauza pe care o conţine art. 7.2. din Condiţiile generale de vânzare pentru produse noi, Anexă la Contract, este, aşadar, o clauză penală, care îşi produce toate efectele sale, câtă vreme a intervenit rezoluţiunea contractului, caz care se regăseşte şi în situaţia în speţă.

În cauză, aşa cum s-a reţinut anterior, recurenta-reclamantă B. S.R.L. şi-a exercitat dreptul la rezoluţiune unilaterală a contractului, situaţie în care devin incidente dispoziţiile art. 1549 alin. (1) C. civ.

Prin urmare, corect s-a apreciat că este îndeplinită condiţia privind activarea clauzei penale sub aspectul obligării recurentei la plata daunelor-interese, conform textului legal arătat supra.

Aceasta, deoarece, daunele- interese stabilite anticipat prin art. 7.2. din Condiţiile generale de vânzare pentru neplata oricărei părţi din Preţ, în termenul prevăzut de Contract sunt acordate ca efect al activării rezoluţiunii, efect care se produce de îndată.

Rezoluţiunea este unul dintre efectele specifice ale contractelor, neexecutarea oricărei obligaţii putând da dreptul la rezoluţiune, fără a distinge între obligaţiile principale şi cele accesorii, ori între obligaţiile esenţiale şi cele neesenţiale, câtă vreme neexecutarea este suficient de importantă prin raportare la ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor.

Critica recurentei conform căreia rezoluţiunea contractului ar exclude posibilitatea obligării la daune-interese este eronată, din punct de vedere juridic, contrazisă cu evidenţă de prevederile art. 1554 alin. (2) C. civ.:

"(2) Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune".

Pentru toate aceste considerente, susţinerea recurentei- reclamante, în sensul că, având în vedere rezoluţiunea contractului la cererea intimatei- pârâte vânzătoare încălcarea dispoziţiilor legale este evidentă, din moment ce clauza privind plata penalităţilor nu ar reprezenta o clauză penală, care să se poată cumula cu rezoluţiunea contractului, nu poate fi primită, fiind evident nefondată.

Prin urmare, tot contrar susţinerilor recurentei-reclamante, se constată legalitatea deciziei atacate în ceea ce priveşte admiterea capătului de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 126.933,10 Euro cu titlu de penalităţi de întârziere, subsecvent analizării corecte a clauzelor inserate de părţi în Contractul de vânzare şi Condiţiile generale de vânzare, anexă la acesta.

În vederea precizării condiţiilor rezoluţiunii, dispoziţiile art. 1549 C. civ. trebuie corelate şi completate atât cu dispoziţile art. 1516 C. civ. referitor la mijloacele oferite creditorului pentru a remedia neexecutarea obligaţiilor contractuale, cât şi cu cele ale art. 1517 şi art. 1551 C. civ.

Condiţiile rezoluţiunii pot fi enunţate după cum urmează: a) neexecutarea fără justificare a obligaţiei de către debitor, conform alin. (2) al art. 1516 C. civ. Potrivit principiului executării integrale, exacte şi la timp a obligaţiei - alin. (1) al art. 1516 C. civ. - prin "neexecutare" se înţelege: neexecutarea totală sau parţială a obligaţiei, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei. În mod concret, dovada neexecutării se efectuează în funcţie de felul obligaţiilor (de a da, a face a nu face). Neexecutarea trebuie să se datoreze culpei debitorului. b) neexecutarea să nu fie imputabilă creditorului, potrivit art. 1517 C. civ. c) neexecutarea să aibă o anumită însemnătate sau gravitate, conform art. 1551 C. civ. Această condiţie trasează limita dintre rezoluţiune şi un alt mijloc pus la îndemâna creditorului, reducerea prestaţiei. d) punerea în întârziere a debitorului, respectiv, în conformitate cu dispoziţiile art. 1552 C. civ.

Conform art. 1554 C. civ., cu denumirea marginală "Art. 1.554 - Efectele rezoluţiunii şi ale rezilierii": (1) Contractul desfiinţat prin rezoluţiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ţinută, în acest caz, să restituie celeilalte părţi prestaţiile primite. (2) Rezoluţiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluţionarea diferendelor ori asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluţiune. (3) Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.

Obiectul de reglementare al art. 1554 C. civ. îl constituie prezentarea regulilor care guvernează producerea efectelor rezoluţiunii sau rezilierii, independent de modalităţile de operare a rezoluţiunii sau rezilierii, precizate în art. 1550 C. civ. Alineatul 1 consacră regula tradiţional acceptată de doctrină şi jurisprudenţă, potrivit căreia, contractul se desfiinţează în mod retroactiv, nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), considerându-se că nu a fost niciodată încheiat. Ca urmare a desfiinţării retroactive a contractului, apare problema de drept a repunerii părţilor în situaţia anterioară momentului încheierii contractului. Această problemă se soluţionează diferit, după cum, până la data desfiinţării contractului, au fost executate - unilateral sau parţial - prestaţiile contractate, aspect menţionat în teza a II-a a alin. (1) sub egida regulii restituirii prestaţiilor primite.

Critica formulată de recurenta-reclamantă la pct. 6 al cererii de recurs, prin care se susţine încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material conţinute de art. 1634 alin. (1) şi art. 1351 alin. (1) C. civ., reiterate, arată aceasta, în Condiţiile generale ale contractului, la art. 20.1., şi făcând trimitere, totodată, la art. 20.2. din Condiţii, este, de asemenea, nefondată.

În niciun caz nu se poate considera că aceste critici formulate, prin care recurenta susţine că Pandemia Covid-19 este un eveniment care se circumscrie cauzelor exoneratoare de răspundere anterior indicate, cât şi dispoziţiilor art. 1271 C. civ., ar fundamenta exonerarea sa de la răspunderea contractuală asumată, în mod greşit susţinând că neexecutarea obligaţiei din partea sa nu a fost una culpabilă.

Recurenta se îndreaptă, astfel, împotriva considerentelor deciziei recurate, prin care s-a reţinut că, lipsindu-i caracterul absolut, invincibil şi inevitabil, de esenţa unui eveniment de forţă majoră, pandemia COVID-19 nu a împiedicat îndeplinirea obligaţiilor ce reveneau părţilor.

Însă, pentru a primi efectul exonerator, forţa majoră trebuie să fie cauza prejudiciului, iar fenomenul pandemic şi consecinţele acestuia nu aveau o înrâurire directă asupra plăţii de către recurentă a sumelor datorate contractual.

În egală măsură, structurarea apărării recurentei-reclamante în privinţa efectului stării de urgenţă nu prefigurează vreun viciu al deciziei recurate.

Astfel, Înalta Curte consideră că şi în ipoteza unei imposibilităţi de executare, aceasta era doar temporară şi, întrucât nu desfiinţa contractul de plin drept, nu atrăgea stingerea obligaţiilor contractuale asumate de recurentă.

În aceste condiţii, autoarea căii de atac, la rândul său, debitor al unor obligaţii de executat, asumate contractual, în speţă, plata preţului, trebuia să invoce, aplicat, imposibilitatea de executare, argumentând, motivat şi legal, de ce forţa majoră o exonerează de la plata fiecărei sume pretinse.

În condiţiile în care recurenta- reclamantă nu a procedat astfel, soluţia de respingere a apelului său apare legală, în raport cu criticile formulate, în mod corect instanţa de apel reţinând că, pentru a opera exonerarea de răspundere, conform art. 1634 C. civ., este necesar ca prejudiciul pretins să fie cauzat de forţa majoră invocată, astfel cum stipulează art. 1351 alin. (1) C. civ., corect reţinându-se, totodată, că reclamanta nu a făcut dovada că intervenţia pandemiei de Coronavirus a pus-o în imposibilitate de a-şi îndeplini obligaţiile ce-i reveneau, în temeiul contractului de vânzare asumat cu privire la cel de-al doilea lot de semiremorci.

Criticând soluţia de respingere a apelului său formulat şi, prin urmare, respingerea cererii de chemare în judecată, recurenta-reclamantă a susţinut că aceasta s-a realizat prin încălcarea şi aplicarea greşită a art. 106 alin. (2), coroborat cu art. 12 din Legea nr. 58/1934, întrucât aceste norme consfinţesc că biletul la ordin poate fi emis şi dacă poartă doar semnătura emitentului, dar, în acest caz, consideră că emiterea biletului în alb trebuie să fie expres menţionată în rubrica "stipulat" din partea centrală şi de sus a biletului la ordin, cerinţă care nu s-a respectat în cauză şi nu se poate face dovada faptului că omisiunea completării tuturor menţiunilor prevăzute la art. 106 din Lege a fost una voluntară, acesta fiind lovit de nulitate.

În ceea ce priveşte motivele de nelegalitate prevăzute la punctele 1 şi 3 din art. 488 C. proc. civ., de asemenea, invocate, recurenta-reclamantă a susţinut faptul că s-au încălcat dispoziţiile art. 200 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Astfel, a arătat recurenta, instanţa învestită cu soluţionarea cauzei are obligaţia de a verifica competenţa materială/funcţională de soluţionare a cauzei, în condiţiile art. 200 alin. (2) C. proc. civ., având posibilitatea de a trimite dosarul completului specializat competent, prin încheiere dată fără citarea părţilor, dar şi cel mai târziu, la primul termen de judecată, cu ocazia verificării competenţei materiale de soluţionare a cauzei, în condiţiile art. 131 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă solicită a se observa faptul că specializarea completului de judecată al cauzei este de drept administrativ, şi nu de drept comercial, în condiţiile în care la aceeaşi instanţă exista posibilitatea judecării cauzei de către un complet specializat, motiv care, consideră recurenta, a determinat erorile completului care a judecat cauza.

Şi acest motiv de recurs este nefondat.

Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de instanţe judecătoreşti.

În acest context, dată fiind natura duală a normelor care reglementează competenţa funcţională, care ar fi, în primul rând, norme de organizare, iar în al doilea rând, norme de competenţă de ordine publică, nu poate fi primită susţinerea recurentei-reclamante potrivit căreia necompetenţa funcţională trebuia verificată şi invocată doar de către instanţă.

Textele invocate sunt complementare şi trebuie interpretate în sensul că verificarea competenţei de către instanţă nu împiedică partea în drept ca, la acelaşi termen, să invoce excepţia de necompetenţă, astfel încât chestiunea competenţei să fie analizată şi soluţionată definitiv, indiferent că iniţiativa aparţine instanţei sau părţii interesate.

În cauză, se constată faptul că, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, în faţa instanţei de apel, completul din cadrul secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Piteşti a apreciat că este competent să judece cauza, iar părţile nu au invocat necompetenţa funcţională a completului, în raport de natura juridică a litigiului dedus judecăţii.

Prin urmare, în mod legal a păstrat cauza spre soluţionare, şi fără a încălca vreo normă de procedură sau de competenţă a considerat că este competent să soluţioneze apelurile formulate de părţi, criticile recurentei- reclamante sub acest aspect fiind nefondate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate criticile recurentei-reclamante din recurs, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 şi 8 C. proc. civ., republicat.

În condiţiile art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă A. S.R.L. a sumei de 20.487,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, conform documentelor justificative existente la dosar.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 148/A-COM din 30 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă B. S.R.L. să plătească intimatei-pârâte A. S.R.L. suma de 20.487,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2022.