Restitution of benefits under absolute nullity of successive-performance lease: inapplicability of termination forfeiture clause and timeliness of action

Şedinţa publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de faţă:

Prin sentinţa civilă nr. 220 din 26.09.2019, Tribunalul Satu Mare a admis acţiunea înaintată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei suma de 76.526,65 euro echivalent în RON la cursul BNR la data plăţii efective, cu dobânzi legale începând cu data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 1088/2014 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr. x/2003.

Împotriva acestei hotărâri şi împotriva încheierii din 07.03.2019, a formulat apel pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate şi în principal, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu consecinţa respingerii acţiunii ca fiind prescrisă, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca fiind neîntemeiată, cu obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Oradea, secţia a H-a Civilă prin decizia nr. 217/2021-A/C din 24 iunie 2021 a respins apelul formulat de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., împotriva încheierii din 07.03.2019 pronunţată de Tribunalul Satu Mare, pe care o menţine în totalitate.

A admis apelul formulat de apelanta B. S.A., în contradictoriu cu intimata A. S.R.L., împotriva sentinţei nr. 220 din 26.09.2019 pronunţată Tribunalul Satu Mare, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva pârâtei B. S.A..

A redus cuantumul sumei pe care pârâta B. S.A. trebuie să o achite reclamantei A. S.R.L. la suma de 57.144,02 euro, în echivalent RON la cursul B.N.R. din data plăţii, sumă la care se vor calcula dobânzi legale, începând cu data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 1088/2014, pronunţată de Tribunalul Timiş, în dosar nr. x/2003 şi până la plata efectivă.

A respins restul pretenţiilor reclamantei A. S.R.L.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate.

A obligat intimata A. S.R.L. să plătească apelantei B. S.A., suma de 1.872,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale în apel, reprezentând, parţial, taxă de timbru şi onorar expert.

Împotriva deciziei nr. 217/2021/A/C din 24 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă a declarat recurs pârâta B. S.A..

Criticile recurentei au fost întemeiate în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind structurate pe două aspecte:

- Aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care guvernează efectele nulităţii absolute în cazul contractelor cu executare succesivă.

- Greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ. şi art. 977 C. civ. din 1864.

Dezvoltând primul motiv de recurs adus deciziei recurate, se reproşează instanţei de apel faptul că a aplicat efectele nulităţii absolute, în ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor, prin raportare la dispoziţiile Noului C. civ., încălcând principiile aplicării legii civile în timp.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (3) C. civ. coroborat cu art. 4 din Legea nr. 71/2011, rezultă că efectele juridice produse de nulitatea unui contract încheiat sub legea veche, vor rămâne supuse tot acestei legi. Contractul de leasing imobiliar a fost încheiat la 03.05.2001, aplicarea legii civile vechi fiind evidentă, atât cu privire la efectele generate de acest contract, cât şi cu privire la sancţiunile la care acesta este supus. Pronunţarea nulităţii absolute a contractului în anul 2014, nu poate avea înrâurire asupra efectelor pe care nulitatea absolută le produce, acestea fiind guvernate de legea sub imperiul căruia s-a încheiat contractul. In regimul vechiul C. civ., contractele cu executare succesivă constituiau exemplul clasic de excepţie de la principiul restabilirii situaţiei anterioare.

In prezent, art. 1639-1647 C. civ., instituie principiul restituirii prestaţiilor în cazul declarării nulităţii unui act, fără a face distincţie între nulitatea unui contract cu executare ano ictu sau a unui contract cu executare succesivă, însă aceste dispoziţii legale nu sunt aplicabile în cauză, susţine recurenta.

Doctrina şi practica judiciară au reţinut că atunci când contractul este unul cu executare succesivă, nulitatea nu produce efecte retroactive, deci nu este posibilă repunerea părţilor în situaţia anterioară. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, constatarea sau pronunţarea nulităţii desfiinţează actul numai pentru viitor, menţinând efectele pe care actul desfiinţat le-a produs între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rămânerii definitive a hotărârii care constată sau pronunţă nulitatea sa.

În ceea ce priveşte natura juridică a contractului, recurenta arată că în doctrină s-a apreciat că dacă prestaţiile sunt îndeplinite în timp, într-o anumită perioadă se fac mai multe acţiuni de executare, implicând în mod repetat sau succesiv creditorul să obţină ceea ce i se datorează, situaţie în care se va vorbi de contracte cu executare continuă sau succesivă.

Contractul în litigiu este unul de leasing imobiliar cu clauză de vânzare, din clauzele acestuia reiese cu claritate că s-a transmis dreptul de folosinţă a bunului în schimbul unui preţ, care reprezintă contravaloarea acestei folosinţe, aspect care conduce la calificarea contractului ca fiind unul cu executare succesivă.

De altfel, problema naturii juridice a contractului a fost deja tranşată cu putere de lucru judecat prin decizia nr. 61/C/2019-A a Curţii de Apel Oradea în dosarul x/2009, hotărâre menţinută prin decizia nr. 1017 din 15.05. pronunţată de de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosar nr. x/2009.

Plecând de la această ipoteză, arată recurenta, o interpretare contrară celei stabilite de doctrină şi de jurisprudenţa sub imperiul vechiul C. civ. nu ar face decât să conducă la naşterea unei inechităţi inevitabile în sarcina uneia dintre cele două părţi contractante.

Chiar dacă s-a constatat că recurenta nu avea drept de dispoziţie asupra bunului care a făcut obiectul contractului, acest aspect nu este de natură să conducă la influenţarea efectelor nulităţii. Cu privire la dreptul recurentei de a stăpâni imobilul există autoritate de lucru judecat, prin decizia nr. 61/C/2019 -A a Curţii de Apel Oradea, instanţa a precizat că încheierea contractului cu A. S.R.L. are drept premisă condiţia deţinerii în stăpânire a imobilului de către pârâta B. S.A., astfel că nu se poate aprecia că aceasta nu justifică legitimarea procesuală pasivă în cauză, pentru considerentul că imobilul a fost întrebuinţat de A. S.R.L..

Aşa fiind, recurenta arată că nu este de neglijat nici poziţia subiectivă pe care a avut-o intimata la momentul încheierii contractului, drept pentru care s-a prevăzut că orice plată reprezintă contravaloarea folosinţei şi nu rate ale preţului imobilului.

În ceea ce priveşte greşita aplicare a dispoziţiilor art. 969 C. civ., recurenta invocă interpretarea greşită a prevederilor art. 27 din contractul de leasing imobiliar nr. x din 03.05.2001. Potrivit art. 27 din contract, în situaţia de încetare a contractului, locatorul nu are dreptul de a revendica ratele de leasing plătite până atunci, sau părţi din ele, acestea fiind considerate, prin acest contract, ca reprezentând contravaloarea dreptului de folosinţă asupra activului.

Ambele instanţe de fond au apreciat în mod greşit că această clauză nu este aplicabilă în ipoteza constatării nulităţii absolute a contractului.

Motivarea Curţii de Apel Oradea este nelegală şi se substituie voinţei părţilor contractante, instanţa aplicând în mod greşit dispoziţiile legale care guvernează modalitatea de interpretare a clauzelor contractuale.

Pe de o parte, se arată că nulitatea absolută reprezintă o cauză de încetare a contractului datorată existenţei unor cauze extrinseci sau intrinseci care afectează validitatea acestuia. Având în vedere că nulitatea absolută este o cauză care determină încetarea contractului, reiese că aceasta se înscrie în sfera de aplicabilitate a art. 27 din contractul menţionat. Concluzia se desprinde din modalitatea de formulare a clauzei contractuale, care nu face o diferenţiere între clauzele care determină încetarea contractului, facându-se o referire generală la toate clauzele care determină o astfel de încetare a contractului.

În ceea ce priveşte legea aplicabilă modalităţii de interpretare a contractelor, recurenta face referire la dispoziţiile art. 6 alin. (2) C. civ., potrivit cărora actele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoarea legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Aplicând regula de interpretare a contractelor prevăzută de art. 977 C. civ., recurenta arată că din moment ce din contract nu reiese o diferenţiere a cauzelor de încetare a contractului, se ajunge la concluzia că voinţa părţilor a fost aceea de a se include toate aceste cauze de încetare în sfera de aplicare a art. 27 din convenţie.

Raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia această clauză contractuală nu poate fi aplicată datorită faptului că restituirea ratelor s-a cerut ca urmare a constatării nulităţii convenţiei părţilor şi nu pe motivul încetării contractului în condiţiile stipulate prin acesta este total eronat.

Este acceptat faptul că restituirea are ca izvor constatarea nulităţii contractului, diferenţierea făcută de instanţa de apel în ceea ce priveşte nulitatea absolută şi celelalte cauze de încetare a contractului este nejustificată, având in vedere că această clauză contractuală a fost instituită tocmai pentru a se reglementa raporturile juridice dintre părţi în caz de încetare de orice fel a contractului. A considera că această clauză nu există, chiar dacă contractul este nul, nu face decât să conducă la ignorarea totală a voinţei părţilor.

Efectele pe care nulitatea absolută le produce faţă de părţi, respectiv modalitatea de restituire a prestaţiilor, sunt guvernate de dispoziţii relative, de la care se admite derogarea prin voinţa părţilor, în consecinţă, recurenta solicită să se constate că art. 27 din contract reglementează această situaţie, independent de cauza de încetare a contractului.

Raţionamentul instanţei care înlătură aplicabilitatea acestui text de lege, nu face decât să se substituie voinţei contractuale a părţilor, încălcându-se astfel în mod flagrant dispoziţiile de interpretare a clauzelor contractuale.

La 03.12.2021 intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal, anularea recursului, ca urmare a admiterii excepţiei de nulitate şi în subsidiar respingerea recursului pârâtei ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca legală.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte situaţia de fapt instanţele de fond au reţinut că între S.C. B. S.A., proprietar-locator, şi S.C. A. S.R.L., utilizator-locatar, prin lichidator judiciar C., s-a perfectat contractul de leasing imobiliar cu clauza de vânzare nr. 46 din 03.05.2011, prin care S.C. B. S.A. s-a obligat să transmită locatarului dreptul de folosinţă şi posesie asupra imobilului situat în Satu Mare, str. x, în suprafaţă de 1018,3 mp, terenul aferent imobilului, nefăcând obiectul contractului, urmând ca, la împlinirea termenului stabilit pentru plata ratelor şi plata ratelor de asigurare şi după îndeplinirea tuturor celorlalte obligaţii asumate de locatar, acesta să aibă beneficiul transmiterii dreptului de proprietate prin contract de vânzare cumpărare.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1088 din 18 decembrie 2014, pronunţată în dosar cu nr. nou x/2003, al Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 388/27.04.2015, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare a activului "Cantină - bufet" nr. 46 din 03.05.2001, încheiat între S.C. B. S.A., în calitate de proprietar-locator şi S.C. A. S.R.L., în calitate de utilizator-locatar, fiind obligate cele două să lase reclamantei Judeţul Satu Mare, prin Consiliul Judeţean Satu Mare, în deplină proprietate şi posesie construcţia ce a făcut obiectul contractului de leasing.

Pornind de la dispoziţiile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., prin care se arată că, prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, s-a apreciat că în speţă sunt aplicabile, în ceea ce priveşte prescripţia, prevederile Decretului nr. 167/1958.

Astfel, în raporturile juridice obligaţionale, termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care reglementează termenul general de prescripţie de 3 ani, acesta găsindu-şi aplicarea ori de câte ori nu este stabilit un termen special de prescripţie. Potrivit art. 7 alin. (1) din actul normativ mai sus menţionat, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau dreptul de a cere executarea silită.

Având în vedere că, prin sentinţa civilă nr. 1088 din 18 decembrie 2014, pronunţată în dosar cu nr. nou x/2003 al Tribunalului Timiş, rămasă irevocabilă prin decizia Curţii de Apel Timişoara nr. 388/27.04.2015, s-a constatat nulitatea absolute a contractului de leasing imobiliar cu clauză de vânzare a activului, intervenit între părţile litigante, că efectele nulităţii actului juridic sunt desfiinţarea retroactivă a actului şi restituire prestaţiilor făcute în temeiul actului anulat, cum prin acţiunea iniţiată, intimata reclamantă solicită restituirea ratelor de leasing achitate apelantei pârâte, s-a reţinut că dreptul la acţiune al S.C. A. S.R.L. s-a născut la data rămânerii irevocabile a sentinţei Tribunalului Timiş, şi anume la 27.04.2015, când s-a pronunţat decizia Curţii de Apel Timişoara.

Faţă de această ultimă dată menţionată, acţiunea reclamantei intimate nu este prescrisă, din moment ce, a fost introdusă la instanţă la data de 12.05.2017, când termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit.

Pe fond, în raport de temeiul acţiunii deja menţionat, instanţa de apel a confimat inaplicabilitatea dispoziţiilor clauzei inserate la art. 27 din convenţia părţilor, invocate de pârâtă. A subliniat că, deşi art. 27 din contractul iniţial prevede că în orice situaţie de încetare a contractului, locatarul nu are dreptul de a revendica ratele de leasing plătite până atunci sau părţi din ele, acestea fiind considerate, prin contract, ca reprezentând contravaloarea dreptului de folosinţă asupra activului, acesta nu prezintă interes în soluţionarea acţiunii, deoarece, în speţă restituire ratelor s-a cerut ca urmare a constatării nulităţii convenţiei părţilor şi nu pe motivul încetării contractului în condiţiile stipulate prin acesta.

Acţiunea reclamantei nu s-a întemeiat pe contractul părţilor şi nu este contradictoriu faptul că s-a dispus restituirea ratelor de leasing, câtă vreme, cum s-a mai arătat, restituirea prestaţiilor realizate în temeiul actului nul, este consecinţa anulării contractului de leasing, nulitatea producând efecte retroactiv, în sensul că se ajunge în situaţia în care părţile nu ar fi încheiat actul.

În continuare, Curtea de apel a argumentat schimbarea în parte a sentinţei atacate în sensul diminuării sumelor ce se datorează a fi restituite, aspect ce nu a fost însă criticat pe calea prezentului recurs.

Revenind la criticile din memoriul de recurs, Înalta Curte constată că instanţele de fond au reţinut în mod corect inaplicabilitatea în cauză a prevederilor contractuale invocate de pârâtă în apărare, dispoziţiile art. 27 din contract acoperind exclusiv ipoteza încetării contractului nu şi alte situaţii de înlăturare a efectelor contractului dintre părţi. Spre deosebire de încetare, recunoscută doar pentru anumite contracte şi în situaţii predeterminate, nulitatea, ca sancţiune de drept comun pentru încheierea unor contracte cu încălcarea condiţiilor cerute de lege, are ca efect desfiinţarea retroactivă a actului juridic urmată, ca regulă, de restabilirea situaţiei anterioare încheierii acestuia prin restituirea prestaţiilor primite de părţi în executarea contractului.

Prin urmare, acestea nu puteau fi valorificate pentru blocarea acţiunii în restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul contractului întemeiată pe efectul recunoscut al constatării nulităţii absolute a acestuia. În raport de temeiul juridic al acţiunii, premisa restituirii prestaţiilor era în mod evident întrunită ca urmare a constatării nulităţii convenţiei dintre părţi prin hotărâre judecătorească irevocabilă pentru absenţa dreptului de dispoziţie al recurentei - pârâte asupra unului ce a format obiectul contractului.

În ceea ce priveşte întregul set de critici din memoriul de recurs potrivit cărora în cauză nu putea fi dispusă restituirea prestaţiilor întrucât, în raport de natura contractului dintre părţi de contract cu executare succesivă şi de aplicabilitatea în cauză a dispoziţiilor C. civ. 1864 şi a doctrinei şi jurisprudenţei create în contextul vechii reglementări, era incidentă o excepţie de efectul restituirii prestaţiilor, Înalta Curte constată că acestea nu au fost invocate în calea de atac a apelului, ci, pentru prima oară, în cuprinsul memoriului de recurs. Din acest motiv, potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite şi, în consecinţă, nu vor fi analizate.

Singurele apărări împotriva obligării la restituirea prestaţiilor făcute de pârâtă cu prilejul declarării apelului care fac trimitere la faptul că ratele achitate reprezintă contravaloarea folosinţei imobilului s-au realizat în contextul invocării aplicabilităţii art. 27 din contract, fără nicio trimitere la o excepţie consacrată în ceea ce priveşte efectele nulităţii contractului. Prin urmare, în absenţa unei critici legal invocate în cadrul apelului, ce s-ar fi impus a fi analizată de instanţa de apel, argumentele referitoare la eventuala aplicare în cauză a unei excepţii de la principiile efectelor nulităţii nu pot fi avansate direct spre cercetare instanţei de recurs.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată nefondat recursul şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 C. proc. civ.

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 217/2021-A/C din 24 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 noiembrie 2022.