Extra-contractual road works claim inadmissible as subsidiary confirmation action after failed realization proceedings, appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 26 octombrie 2022

Analizând actele de la dosar, reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ialomiţa la data de 09.04.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Ialomiţa, prin Preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa, a solicitat să se dispună: constatarea existenţei unui raport juridic de gestiune de afaceri între părţi şi a dreptului reclamantei, în calitate de gerant, de a obţine de la pârât, în calitate de gerat, suma de 1.795.196,20 RON (plus T.V.A.-ul aplicabil acesteia la data efectuării cheltuielilor) reprezentând cheltuielile necesare efectuate de către reclamantă pentru şi în folosul pârâtului, în contextul extra-contractual al execuţiei de lucrări de modernizare a drumului judeţean DJ 213, judeţul Ialomiţa, sectorul DN 2A-Luciu, km 00+000-km 07+900; în consecinţa pct. 1 de mai sus, obligarea pârâtului la plata sumei de 1.795.196,20 RON, plus TVA-ul aplicabil la data efectuării cheltuielilor care o compun, împreună cu dobânda legală acumulată de la data efectuării acestora (considerând data de începere a curgerii acestora ca fiind 23.12.2014, cea a încheierii şi predării Procesului Verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/23.12.2014).

Prin sentinţa civilă nr. 789/F/17.06.2021 pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât prin întâmpinare şi respinsă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Judeţul Ialomiţa prin Preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa ca inadmisibilă. În baza art. 453 C. proc. civ. reclamanta a fost obligată la plata către pârât a sumei de 9520 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluţii, a declarat apel A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 42A/14.01.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 789/17.06.2021, pronunţată de Tribunalul Ialomiţa, secţia Civilă, ca nefondat; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 7140 RON cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, respingerea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, casarea deciziei, casarea sentinţei civile nr. 789/F/17.06.2021 pronunţate în dosarul nr. x/2021 al Tribunalului Ialomiţa şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta a susţinut că, atât instanţa de apel, cât si instanţa de fond au încălcat dispoziţiile art. 35 teza a II-a C. proc. civ. apreciind că acţiunea în constatare este inadmisibilă, motivat de faptul că reclamanta ar fi avut la îndemână o acţiune în realizare.

Recurenta a arătat că, pentru a aprecia că o acţiune în constatare este inadmisibilă trebuie să se verifice dacă, în concret, faţă de starea de fapt din speţă, exista sau nu posibilitatea formulării unei acţiuni în realizare. De aceea, instanţa trebuia să verifice cu atenţie admisibilitatea unei acţiuni în constatare şi să nu o respingă ca inadmisibilă decât în cazul în care, motivându-şi soluţia, ar fi prezentat care este calea în realizare admisibilă în concret. În caz contrar, a respinge o acţiune în constatare ca inadmisibilă doar pentru că in abstracto exista o acţiune în realizare înseamnă a refuza judecata şi a limita părţii accesul la justiţie.

Recurenta-reclamantă a arătat că suma de 1.795.196,20 RON (plus TVA) a rezultat din cheltuieli pe care le-a efectuat pentru realizarea lucrărilor suplimentare, situându-se în afara contractului de construcţie existent între părţi, din cauza neîndeplinirii unor formalităţi de atribuire în contextul unei achiziţii publice de lucrări; prin urmare, reclamanta nu are la dispoziţie o acţiune în realizare ex contractu; părţile nu se situează în circumstanţele săvârşirii unor fapte ilicite şi deci reclamanta nu are la dispoziţie căi de realizare ex delictu; calea de realizare printr-o acţiune cvasi-contractuală (îmbogăţirea fără justă cauză) a fost epuizată de reclamantă şi respinsă ca având caracter subsidiar faţă de alte căi de realizare; căile de realizare prevăzute de legi speciale specifice achiziţiilor publice (O.U.G. nr. 34/2006 sau Legea nr. 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică) nu pot fi utilizate de reclamantă, întrucât ambele presupun existenta unor drepturi izvorâte dintr-un contract valid de achiziţii publice, inaplicabil cu privire la suma în cauză.

Referitor la faptul că acţiunea în constatare este caracterizată prin aceea că prin hotărârea pronunţată într-o astfel de cauză nu poate fi obligat pârâtul la executarea vreunei prestaţii şi că această hotărâre nu reprezintă un titlu executoriu, recurenta menţionează că, în speţă, capătul de cerere principal are ca obiect constatarea existenţei raportului de gestiune de afaceri între părţi (art. 1330 şi urm. C. civ.), capăt de cerere nesusceptibil de a fi pus în executare.

S-a arătat că în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Ialomiţa s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că legea aplicabilă raporturilor dintre părţi este O.U.G. nr. 34/2006 şi s-a respins acţiunea reclamantei întemeiată pe îmbogăţirea fără just temei, deoarece această acţiune nu putea fi primită în condiţiile în care partea interesată trebuia să formuleze acţiune întemeiată pe dispoziţiile legii speciale.

În opinia recurentei, incertitudinea ce planează asupra raporturilor dintre părţi s-a născut în momentul în care, ulterior soluţionării dosarului nr. x/2016, acţiunea în realizare promovată de reclamantă în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 34/2006 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 al Tribunalului Ialomiţa, a fost respinsă pe excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 al aceleiaşi instanţe.

Astfel, a arătat că, prin respingerea acţiunii formulate de reclamantă în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, nu pe fond, ci pe excepţia autorităţii de lucru judecat, i s-a negat accesul la justiţie în vederea realizării dreptului său, neavând la îndemână nicio acţiune în realizarea dreptului, iar raporturile dintre părţi au căpătat un caracter incert.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii.

Recurenta-reclamantă a arătat că, pe de-o parte, instanţa de apel a afirmat că acţiunea de gestiune de afaceri este o acţiune în realizare, şi că, deşi cererea de chemare în judecată a avut ca obiect "constatarea" unui raport de gestiune de afaceri, existenţa cuvântului "constatare" în formularea petitului acţiunii nu are semnificaţia juridică a formulării unei acţiuni în constatare, acţiunea reclamantei fiind o acţiune în realizare, iar, pe de altă parte a reţinut, în acelaşi paragraf, că instanţa de fond a calificat corect acţiunea reclamantei, dar instanţa de fond a calificat acţiunea reclamantei ca fiind o acţiune în constatare, nu în realizare.

Totodată, în alt paragraf, instanţa de apel a susţinut că, faţă de obiectul concret al cauzei, cererea reclamantei întemeiată pe art. 1330 C. civ. este inadmisibilă. Dacă s-a reţinut că acţiunea întemeiată pe art. 1330 C. civ. este o acţiune în realizare şi nu în constatare, indiferent de modul de formulare a cererii de către reclamantă, prin folosirea cuvântului "constatare", consideră că instanţa trebuia să o califice ca o acţiune în realizare şi nu să o tratateze ca pe o acţiune în constatare care, în opinia instanţei este inadmisibilă raportat la art. 35 C. proc. civ., iar în motivare să arate că, de fapt, este vorba despre o acţiune în realizare.

Critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează aplicarea greşită de către instanţe a normelor de drept material referitoare la gestiunea de afaceri prevăzute de art. 1330 şi urm. C. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că raportul juridic rezultat între reclamantă şi pârât întruneşte condiţiile de calificare ca gestiune de afaceri, întrucât reclamanta nu era obligată prin contract să execute lucrările suplimentare (nu există act adiţional care să aibă ca obiect aceste lucrări şi ele ieşeau din cadrul obiectului contractului de lucrări); actele de realizare a lucrărilor suplimentare au fost efectuate în mod voluntar de către reclamantă, aceste lucrări fiind absolut necesare (lipsa lor ducea la compromiterea rezistentei drumului) şi, prin urmare, oportune; realizarea drumului în cauză se efectua în beneficiul, sub autoritatea şi la iniţiativa pârâtului, reprezentând aşadar afacerile acestuia; pârâtul a luat cunoştinţă de realizarea lucrărilor suplimentare, dar nu s-a îngrijit "în alt fel" de acestea, adică prin îndeplinirea formalităţilor conforme cu Ordonanţa nr. 34/2006 pentru atribuirea lor; în plus, reclamanta s-a angajat in efectuarea lucrărilor suplimentare cu ştiinţă, astfel că nu are posibilitatea de a recupera suma în litigiu pe calea îmbogăţirii fără justă cauză şi nici nu a acţionat cu intenţia de a o gratifica pe pârâtă.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că în speţă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1331, art. 1332, art. 1335 şi art. 1337 din C. civ.

Astfel, a arătat că i-a comunicat pârâtului necesitatea efectuării lucrărilor suplimentare, realizând expertize în acest sens, cu consimţământul acestuia. De asemenea, şi-a îndeplinit obligaţia în totalitate, realizând lucrările suplimentare în integralitatea lor, le-a predat pârâtului la termen şi fără riscuri de pierdere; s-a îngrijit de interesele pârâtului ca un bun proprietar, în sensul că a realizat lucrările suplimentare în parametrii tehnici şi funcţionali prevăzuţi de legislaţia în vigoare; nerealizarea lucrărilor suplimentare ar fi condus cu siguranţa la pagube iminente suferite de pârât şi de terţii care ar fi utilizat respectivul sector de drum; după realizarea lucrărilor suplimentare, reclamanta a predat prompt sectorul de drum astfel realizat.

A considerat că toate cheltuielile pe care le-a efectuat prin realizarea lucrărilor suplimentare au fost din categoria celor necesare. Pârâtul are aşadar obligaţia de a plăti către reclamantă aceste cheltuieli în sumă de 1.795.196,20 RON (plus TVA-ul aplicabil acesteia la data efectuării cheltuielilor) împreună cu dobânda acumulată de la data de 23.12.2014 (data încheierii şi predării procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor nr. x/23.12.2014 între părţi).

Ambele instanţe au încălcat şi aplicat greşit normele de drept material prevăzute art. 1330 si urm. C. civ.

Memoriul de recurs cuprinde în continuare prezentarea situaţiei de fapt, respectiv prezentarea circumstanţelor care au condus la litigiu şi parcursurile procesuale anterioare cererii de chemare în judecată.

În final, recurenta-reclamantă a concluzionat în sensul că, la data promovării acţiunii pendinte, nu mai are la dispoziţie nicio cale judiciară de realizare a dreptului (contractuală, delictuală sau extra-contractuală), decât aceea în constatarea dreptului sau izvorât dintr-un raport juridic de gestiune de afaceri intervenit între părţi, în legătură, dar suplimentar faţă de contractul de lucrări existent în acelaşi timp între părţile raportului de gestiune de afaceri.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, subsumate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. priveşte ipoteza "când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii" şi a fost raportat la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 35 teza a II-a C. proc. civ., deoarece în mod greşit a calificat acţiunea în întregul ei ca fiind una în realizare, în condiţiile în care prin primul petit al cererii de chemare în judecată reclamanta a solicitat constatarea existenţei între părţi a unui raport juridic de gestiune de afaceri, aceasta nemaiavând posibilitatea formulării unei acţiuni în realizare.

Acest motiv de casare este nefondat.

Calea acţiunii în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept e deschisă celor ce nu au calea unei acţiuni în realizare, iar nu şi acelora care, deşi au avut-o, nu au valorificat-o ori au valorificat-o cu nerespectarea exigenţelor legale specifice.

În speţă, cu respectarea principiului disponibilităţii şi a limitelor învestirii, instanţa de apel a constatat, în mod corect, că solicitării reclamantei de a obţine o hotărâre care să constate existenţa unui raport juridic de gestiune de afaceri între părţi cu consecinţa recuperării contravalorii lucrărilor suplimentare executate în derularea contractului de achiziţie publică, i se opun dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. conform cărora:

"Cel care are interes poate să ceară constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept. Cerere nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Aşadar, distinct de interesul promovării unei astfel de acţiuni, pe care partea îl afirmă (şi trebuie să-l demonstreze) este necesar să nu existe nicio altă cale procedurală de realizare a dreptului întrucât legiuitorul, tocmai pentru a înlătura iniţierea unor demersuri litigioase lipsite de finalitate practică, neînţelegerile cu privire la dreptul respectiv, acordă prioritate acţiunii în realizare, consacrând caracterul subsidiar al celei în constatare.

Acesta este contextul în care instanţele de fond au reţinut că reclamanta a uzat, în valorificarea aceloraşi pretenţii, de acţiunea în realizare (în temeiul dispoziţiilor speciale ale O.U.G. nr. 34/2006), statuându-se definitiv (conform sentinţei civile nr. 1257/F/31.10.2019 pronunţate în dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Ialomiţa, secţia civilă) că există autoritate de lucru judecat raportat la decizia civilă nr. 3398/14.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Această acţiune întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză promovată anterior a fost respinsă definitiv (conform deciziei nr. 3398/14.09.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal), statuându-se că reclamanta nu are la îndemână decât acţiunea în răspundere contractuală întemeiată pe dispoziţiile speciale ale O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică.

Or, împrejurarea că recurenta-reclamantă a uzat, fără succes, de calea acţiunii în realizare anterior promovării acţiunii în constatare, nu înseamnă că aceasta din urmă îşi pierde caracterul subsidiar, faţă de dispoziţiile art. 35 C. proc. civ. care stabilesc expres că o asemenea cerere nu poate fi primită dacă "partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege".

Întrucât a avut la dispoziţie o asemenea acţiune în realizarea dreptului, pe care reclamanta a promovat-o, indiferent de rezultatul judecăţii acesteia, acţiunea în constatarea aceluiaşi drept îşi păstrează caracterul subsidiar şi deci, inadmisibil, în contextul existenţei unei reglementări a mijlocului procedural concret de realizare a dreptului.

În continuare, pentru a conchide asupra nerespectării condiţiei legale de ordin procedural, instanţa de apel a statuat corect în sensul că acţiunea actuală, întemeiată pe gestiunea de afaceri, nu este decât o reiterare a aceleiaşi pretenţii prin fundament caracterizat diferit. În realitate, identitatea de obiect şi de temei nu poate fi ignorată cu acţiunile precedente, concluzia instanţei de apel fiind aceea că acţiunea nu este decât la nivel declarativ una în constatare, în fapt, recurenta urmărind realizarea dreptului pus în judecată, ceea ce s-a tranşat deja ca nefiind fondat.

Curtea de apel a subliniat corect că nu există posibilitatea de a obţine, pe un alt temei, ceea ce reclamantei i s-a respins prin mijloace specifice de recuperare. Prin urmare, în mod legal a constatat că este inadmisibilă orice acţiune pentru valorificarea pretenţiilor deduse judecăţii în valoare de 1.795.162,20 RON fondată pe o altă cale procesuală decât cea prevăzută de O.U.G. nr. 34/2006, cale care a fost parcursă, prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti intrate în puterea lucrului judecat.

Criticile de motivare contradictorie a hotărârii recurate, examinate pe temeiul art. 408 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt, de asemenea, nefondate, soluţia şi considerentele care o susţin fiind logice şi suficiente în economia litigiului şi a rezolvării ce s-a impus în cauză în privinţa acţiunii în întregul său, nefiind nimic neclar, imprecis ori neinteligibil în considerentele deciziei recurate.

Procedând la examinarea acestor critici, prin raportare la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat soluţia adoptată în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în speţă şi cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, motivând soluţia adoptată conform exigenţelor art. 425 din acelaşi act normativ.

Argumentele instanţei de apel în acest sens nu se circumscriu unei motivări contradictorii, deoarece nu contrazic soluţia din dispozitivul deciziei, care este de respingere a căii de atac promovate de reclamantă, fiind menţinută soluţia tribunalului.

Înalta Curte constată că, în cauză, decizia atacată cuprinde pe larg considerentele care au condus instanţa de apel la pronunţarea deciziei atacate, de o manieră clară şi precisă de natură a înţelege integral silogismul instanţei. Nu subzistă niciun temei real pentru a considera motivarea instanţei ca fiind contradictorie, recurenta propunând, în realitate, o interpretare trunchiată a considerentelor deciziei recurate cu privire la calificarea gestiunii de afaceri (fie o acţiune în constatare, fie o acţiune în realizare).

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu îşi motivează hotărârea pe o ambiguitate a calificării acţiunii, ci doar explică faptul că:

"deşi acţiunea introductivă a avut ca obiect "constatarea" unui raport de gestiune de afaceri, existenţa cuvântului "constatare" în formularea primului petit al acţiunii nu are semnificaţia juridică a formulării unei acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept (în condiţiile art. 35 din C. proc. civ.), ci acţiunea cu care a fost învestită instanţa are caracteristicile unei acţiuni în realizare, mai exact, o cerere în obligarea pârâtului la plata sumei de 1.795.196,20 RON, întemeiată pe prevederile art. 1330 C. civ., calificarea acţiunii de către prima instanţa fiind una corectă."

Din susţinerile recurentei nu reiese care ar fi contradicţia existentă în sensul avut în vedere de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care presupune nu ca motivele să fie contradictorii între ele, ci în comparaţie cu soluţia reţinută în dispozitivul deciziei.

Or, decizia atacată conţine argumentele pentru care, respingând apelul reclamantei, instanţa de apel a validat sentinţa de primă instanţă, reţinând în cauză inadmisibilitea acţiunii în constatare întemeiate pe art. 35 C. proc. civ.

Este nefondată şi critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. ce vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material referitoare la gestiunea de afaceri, prevăzute de art. 1330 şi următoarele C. civ.

Oprindu-se la examinarea posibilităţii recurentei de a obţine dreptul afirmat prin intermediul acţiunii promovate, curtea de apel a subliniat că legea nu recunoaşte părţii un astfel de mijloc de realizare a pretenţiilor, acţiunea fiind tranşată pe pârghii procedurale.

Având în vedere că nu s-a trecut la examinarea temeiniciei pe fond a cererii promovate, curtea de apel nu a examinat condiţiile gestiunii de afaceri pentru a face utilă şi măsura verificării modalităţii în care dispoziţiile art. 1330 C. civ. au fost aplicate.

Celelalte precizări ale motivelor de recurs dezvoltate în susţinerea acestei critici, referitoare la cheltuielile privind realizarea lucrărilor suplimentare, pe care recurenta le-a considerat necesare, faptul că s-a îngrijit de interesele pârâtului ca un bun proprietar şi a predat prompt sectorul de drum pe care l-a realizat vizează situaţia de fapt care a fost stabilită în mod corect, fiind susţineri de netemeinicie a deciziei recurate nu se impun examinate, dat fiind că cererea a fost soluţionată pe baza unei excepţii procesuale, iar nu pe fondul pretenţiei.

Întrucât a pierdut procesul, recurenta a căzut în pretenţii, astfel că fiind întrunite cerinţele art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 7140 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât Judeţul Ialomiţa prin preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa, conform dovezii de la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 42A/14.01.2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 7140 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimatul-pârât JUDEŢUL IALOMIŢA prin preşedintele Consiliului Judeţean Ialomiţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 octombrie 2022.