Limits of appellate devolutive effect regarding new defenses and exclusion of factual re-evaluation in cassation

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la 04.10.2018, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună rezilierea contractului de vânzare nr. x/10.04.2018 şi să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 128.311,75 euro, în echivalent în RON la data plăţii, din care 113.050 euro reprezintă daune-interese, iar 15.261,75 euro, penalităţi de întârziere calculate începând cu 31.08.2018 şi până la 05.10.2018; reclamanta a mai solicitat acordarea acestor accesorii în continuare, până la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1167/PI/18.12.2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis în parte acţiunea, a reziliat contractul de vânzare nr. x/10.04.2018, a obligat pârâta să-i plătească reclamantei suma de 113.050 euro, cu titlu de daune-interese şi a respins cererea de acordare a penalităţilor; a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 13.452,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, S.C. B. S.R.L. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 282/A/25.05.2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul şi a obligat-o pe apelantă la plata către intimată a sumei de 2.380 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

În motivare, a arătat că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 1.517 şi art. 1.556 C. civ., precum şi ale art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Referitor la încălcarea art. 1.517 C. civ., a susţinut că în cuprinsul deciziei recurate s-a reţinut atât existenţa unei întârzieri la plata preţului unei mărfi livrate, cât şi existenţa unei sume restante, neachitate de intimată.

În continuare, recurenta a prezentat pe larg aspecte legate de modul în care s-au desfăşurat relaţiile contractuale cu intimata, cu referire la livrările de marfă pe care le-a efectuat, la întârzierile intimatei în plata cerealelor cumpărate şi la parametrii de calitate ai mărfii, trăgând concluzia că refuzul recepţionării celor două transporturi nu s-a întemeiat pe indici calitativi inferiori, ci a avut în vedere discuţiile privind întârzierile în plata preţului pentru cantitatea de marfă livrată.

Cea de-a doua critică vizează aplicarea greşită a art. 1.556 C. civ., prin prisma căreia recurenta a relevat că intimata nu a achitat nici până la acest moment întreaga cantitate de marfă livrată, rămânând un rest de plată în cuantum de 1.256,72 RON, aspect statuat în mod definitiv şi de curtea de apel. Or, dreptul de a cere rezilierea unui contract depinde de executarea în totalitate a propriilor obligaţii, iar partea care o solicită trebuie să fie lipsită de orice culpă şi să îşi fi îndeplinit toate obligaţiile ce îi incumbă. Potrivit recurentei, intimata este de rea-credinţă în executarea contractului, aspect care conduce la pierderea dreptului de a cere rezilierea contractului, context în care a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele art. 1.556 C. civ. În continuare, a prezentat pe larg aspecte referitoare la excepţia de neexecutare a contractului pe care a invocat-o, arătând că obligaţiile părţilor îşi au izvorul din aceeaşi convenţie, respectiv contractul de vânzare nr. x/10.04.2018, că obligaţia intimatei a rămas neîndeplinită, de vreme ce chiar aceasta a recunoscut că datorează o sumă pentru marfa ce i-a fost livrată; recurenta a mai susţinut că nu are vreo vină în neexecutarea contractului.

Totodată, a apreciat că prezintă importanţă natura şi specificul obligaţiilor ce constituie obiectul contractului dintre părţi, precum şi împrejurările în care acesta s-a desfăşurat. Astfel, recurenta a arătat că plata la timp a preţului reprezintă obligaţia fundamentală stabilită în sarcina intimatei, obligaţie care, dacă nu este îndeplinită întocmai, este în măsură să afecteze buna derulare a contractului şi să-i permită refuzul de a livra în viitor bunurile care fac obiect al contractului. De aceea, a conchis în sensul că este pe deplin justificată excepţia de neexecutare a contractului şi aptă să oprească demersul intimatei.

În susţinerea criticii vizând aplicarea greşită a prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a omis să analizeze aspectele referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de la art. 7.2 din contract pentru a putea solicita daune-interese, pe motiv că nu au fost indicate expres în cererea de apel, ci doar în cursul judecăţii apelului, prin note de şedinţă.

Astfel, potrivit recurentei, instanţa de apel a negat efectul devolutiv al apelului, întrucât, o dată cu atacarea primei sentinţe, a criticat în mod expres neîndeplinirea condiţiilor pentru a dispune rezoluţiunea judiciară şi plata de daune-interese, solicitând practic o nouă judecată.

De altfel, în opinia recurentei, indicarea unei clauze din contract, care vizează aceleaşi aspecte, referitoare la caracterul nefondat al acţiunii, nu are semnificaţia unei cereri noi formulate pentru prima dată în apel.

În continuare, autoarea căii de atac a redat conţinutul art. 7.2 din contract şi a susţinut că acesta are semnificaţia unei clauze penale, prin intermediul căreia părţile au stabilit anticipat cuantumul prejudiciului, în ipoteza existenţei unei neexecutări a contractului.

Or, potrivit recurentei, incidenţa clauzei penale nu poate fi extinsă şi la alte situaţii decât cele limitativ prevăzute în contract, astfel încât, deşi se dispune rezoluţiunea judiciară a contractului, a apreciat că nu poate fi obligată la plata sumei prevăzute în clauza penală.

În drept, a invocat ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 27.01.2022 intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că pot prezenta puncte de vedere la raport; doar intimata-pârâtă şi-a expus punctul de vedere.

La termenul din 06.04.2022, constatând că recursul nu poate fi soluţionat potrivit art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., instanţa supremă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului şi decizia atacată în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Deşi recursul este întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (8) pct. 8 C. proc. civ., criticile privind nesocotirea, de către instanţa de apel, a limitelor devoluţiunii prevăzute de art. 478 alin. (2) C. proc. civ. se circumscriu ipotezei art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât aduc în dezbatere pretinse încălcări ale unor norme de procedură, iar nu de drept material.

De aceea, analiza lor în recurs se va realiza în limitele acestui caz de casare şi cu prioritate, dat fiind că aduc în discuţie înseşi limitele judecăţii în apel, iar consecinţele admiterii lor s-ar răsfrânge şi asupra celorlalte chestiuni disputate în recurs.

Din perspectiva expusă, recurenta a susţinut încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ., critică în argumentarea căreia a arătat că susţinerile sale, vizând neîndeplinirea condiţiilor privind rezoluţiunea în raport cu art. 7.2 din contract nu reprezentau apărări noi, întrucât demonstrau caracterul nefondat al acţiunii, iar acest aspect fusese invocat şi în faţa instanţei de fond.

Analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a apreciat că nu a fost învestită cu soluţionarea lor, motivat de faptul că ele au fost invocate prin concluziile scrise depuse cu ocazia dezbaterilor pe fondul cauzei.

Această dezlegare a instanţei de apel este în acord cu prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

Normele de drept procesual regăsite în art. 477 şi art. 478 C. proc. civ. stabilesc că limitele efectului devolutiv al apelului sunt determinate, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat şi, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecăţii la prima instanţă.

Potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., "Părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. (…)".

Prin urmare, legiuitorul a conferit părţilor dreptul de a invoca în apel motive noi, care nu au fost deduse judecăţii în faţa primei instanţe, însă numai condiţionat de indicarea lor în cuprinsul motivelor de apel sau în întâmpinare.

Pornind de la aceste considerente, Înalta Curte constată că în faţa primei instanţe, apărările pârâtei s-au centrat exclusiv pe culpa reclamantei pentru întreruperea livrării produselor ce au format obiect al contractului, justificat de două motive - neachitarea la timp a produselor livrate până la 05.07.2018 şi refuzul acesteia de a recepţiona o cantitate însemnată de produse. Opunând neîntrunirea condiţiilor rezilierii contractului, recurenta a invocat excepţia de neexecutare a contractului, susţinând neîndeplinirea, de către partea adversă, a obligaţiei de plată a întregului preţ aferent produselor livrate.

Exclusiv aceleaşi susţineri au fost reiterate prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanţe, aspectele vizând neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de clauza 7.2 fiind prezentate instanţei de apel abia prin concluziile scrise, depuse la dosar la 07.05.2021.

Prin urmare, instanţa de prim control judiciar în mod corect a stabilit că din moment ce ele nu au fost invocate în faţa primei instanţe sau prin motivele de apel, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aceste critici nu puteau forma obiect al analizei în cadrul controlului devolutiv în apel.

Susţinerile părţii recurente în sensul că aceste argumente reprezentau o explicitare a apărărilor sale din primă instanţă, referitoare la neîndeplinirea condiţiilor de reziliere a contractului, nu pot fi primite, deoarece, spre deosebire de celelalte critici din apel, ce urmăreau să demonstreze neîntrunirea cerinţelor pentru rezilierea judiciară a contractului, cele întemeiate pe prevederile art. 7.2 din contract, aşa cum rezultă din chiar subtitlurile E şi F din concluziile scrise, sunt circumscrise capătului accesoriu al acţiunii, care priveşte condiţiile de activare a clauzei penale ori reducerea penalităţii.

De aceea, ele nu pot fi calificate ca fiind explicitări ale apărărilor sale din primă instanţă şi, în consecinţă, nu pot fi încadrate nici în situaţiile prevăzute de art. 478 alin. (4) C. proc. civ., excedând sfera apărărilor formulate în prima etapă procesuală.

Modalitatea în care recurenta a înţeles să-şi prezinte apărările pe parcursul procesului nu poate fi imputată instanţei de prim control judiciar, atât timp cât aceasta a încălcat textul de lege evocat, împrejurare sancţionată cu decăderea părţii din dreptul de a le mai invoca, respectiv cu înlăturarea lor din cadrul controlului realizat în apel, potrivit art. 185 alin. (1) C. proc. civ.

Mai mult, invocarea acestei critici direct prin concluziile scrise formulate cu prilejul dezbaterilor contravine şi scopului pentru care limitele devoluţiunii au fost edictate de legiuitor, cel de a garanta dreptul la un proces echitabil şi de a asigura respectarea dreptului părţilor la apărare şi la dublul grad de jurisdicţie.

În consecinţă, constatând că soluţionarea apelului s-a realizat de către instanţa de prim control judiciar cu respectarea limitelor devoluţiunii, Înalta Curte înlătură criticile recurentei circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea căii de atac a invocat greşita aplicare de către instanţa de prim control judiciar a dispoziţiilor art. 1.517 şi art. 1.556 C. civ. În argumentare, după expunerea unor elemente teoretice cu privire la excepţia de neexecutare şi la culpa în neîndeplinirea obligaţiilor contractuale, recurenta a reiterat aspectele factuale care, în opinia sa, conturează ipoteza neexecutării contractului din culpa intimatei: neîndeplinirea la timp a obligaţiei de plată şi refuzul nejustificat al intimatei de a recepţiona o cantitate semnificativă de marfă, precum şi motivele care au determinat întreruperea livrărilor.

Criticile recurentei nu pot fi integrate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care instanţa de recurs nu le va analiza.

Aceasta întrucât prin formularea lor ele aduc în dezbatere numai aspecte de temeinicie care vizează modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra stării de fapt şi probatoriului administrat în cauză, chestiuni care scapă cenzurii instanţei de recurs, al cărei control este limitat la critici de nelegalitate, nu şi de netemeinicie.

Mai mult, redarea susţinerilor din apel, fără dezvoltarea unor argumente care să releve raţionamentul greşit al instanţei de prim control judiciar în interpretarea şi aplicarea textelor de lege pretins încălcate, nu este suficientă pentru a determina controlul de legalitate în recurs.

Instanţa supremă reaminteşte că invocarea unui motiv de casare precum cel în discuţie presupune nu doar trimiterea la o normă de drept material, ci şi dezvoltarea unui raţionament judiciar care să explice motivele pentru care instanţa devolutivă a încălcat legea sau a aplicat-o greşit la starea de fapt.

Astfel, în lipsa unor motive care să vizeze considerentele instanţei de apel expuse în justificarea soluţiei pronunţate, precum şi ipotezele avute în vedere de legiuitor prin motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinerile recurentei nu pot fi supuse examenului de legalitate în recurs, deoarece ele nu conţin nicio critică de veritabilă nelegalitate la adresa statuărilor instanţei de apel, în condiţiile în care analiza incidenţei excepţiei de neexecutare şi a motivelor care au justificat neîndeplinirea obligaţiei de livrare a avut la bază, în etapele devolutive ale procesului, chestiuni factuale privind modul de derulare a raporturilor contractuale dintre părţi şi elemente probatorii.

În astfel de condiţii, verificarea respectării normelor legale în maniera pe care recurenta o pretinde nu ar putea fi realizată decât prin reevaluarea situaţiei de fapt şi a elementelor probatorii ataşate cauzei, chestiuni circumscrise unui control de fond al hotărârii, incompatibil cu natura recursului, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În concluzie, niciun motiv nu este de natură să conducă la casarea deciziei recurate, aşa încât Înalta Curte, pentru raţiunile înfăţişate mai sus, urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă ca nefondat recursul şi, în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.905 RON, conform înscrisurilor depuse în dovedire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 282/A/25.05.2021, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă a sumei de 5.905 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2022.