Vindication of owner's rights to recover vehicles and claim damages from bad-faith possessor following judicial finding of absolute nullity of lease contract

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2023

Deliberând asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 6 aprilie 2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2020, reclamanta A. S.R.L. (în insolvenţă) a chemat în judecată pârâţii B. S.R.L. şi C. S.R.L. solicitând constatarea nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. x/20.12.2016 încheiat de C. S.R.L., în calitate de locator, cu B. S.R.L., în calitate de locatar, şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin:

- obligarea pârâtei B. S.R.L. să predea reclamantei, la sediul acesteia din com. Adunaţii Copăceni, jud. Giurgiu, autoutilitarele x (D., tip Trakker, an de fabricaţie 2007, şasiu x), x (E., tip TGA3S 360, an de fabricaţie 2007, şasiu x), x (D., tip Trakker, an de fabricaţie 2007, şasiu x), x (D., tip Trakker, an de fabricaţie 2008, şasiu x), x (D., tip Trakker, an de fabricaţie 2008, şasiu x), x (D., tip Trakker, an de fabricaţie 2008, şasiu x), x (F., tip CF x, an de fabricaţie 2006, şasiu x), x (E., lip TGA 35,440, an de fabricaţie 2007, şasiu x), autovehiculul special x (D., tip Trakker, an de fabricaţie 2007, şasiu x) şi autobasculanta x (D., tip Trakker, an de fabricaţie 2003, şasiu x) aferente contractului de închiriere nr. x/20.12.2016;

- obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata sumei de 39.000 euro către A. S.R.L., reprezentând lipsa de folosinţa calculată la valoarea chiriei stabilite în baza dispoziţiilor contractului de închiriere nr. x/20.12.2016, de la data încheierii contractului şi până la data de 30.03.2020, urmând ca suma să fie actualizată până la data predării utilajelor către A. S.R.L.

Prin cererea de completare depusă la tribunal reclamanta şi-a majorat pretenţiile la suma de 324.000 euro.

Prin sentinţa civilă nr. 3140 din 8 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a fost constatată nulitatea absolută a contractului de închiriere nr. x/20.12.2016 încheiat între pârâte şi s-a respins în rest, ca neîntemeiată, acţiunea.

2. La data de 9 mai 2022 s-a declarat apel de către reclamanta A. S.R.L., prin care s-a solicitat schimbarea hotărârii, în sensul restituirii bunurilor şi obligării pârâtei B. S.R.L. la plata despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă în intervalul 01.03.2017-01.03.2020.

La data de 23 septembrie 2022 s-a formulat apel incident de către pârâta C. S.R.L., prin care s-a solicitat schimbarea hotărârii, în sensul respingerii cererii de anulare a contractului subsecvent, având în vedere că obligaţiile contractuale au fost validate de instanţe în dosarele nr. x/2019 şi nr. y/2020 al Tribunalului Dâmboviţa, precum şi în dosarul nr. x/2021 al Judecătoriei Răcari, cunoscându-se lipsa acordului proprietarului cu privire la subînchiriere.

Prin decizia nr. 1973/A din 19 decembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis excepţia netimbrării apelului incident şi, în consecinţă, a fost anulat apelul incident declarat de pârâta C. S.R.L. împotriva sentinţei atacate. De asemenea, a fost respins ca nefondat apelul reclamantei A. S.R.L.

3. Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat recurs la data de 20 februarie 2023, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei recurate şi modificarea în parte a hotărârii, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost ea formulată.

Recurenta susţine că instanţa de apel, referindu-se la contractul nr. x/2016 ca fiind al doilea raport contractual declarat nul de tribunal, respectiv actul subsecvent, în raport cu primul raport contractual stabilit prin contractele nr. x/2017 şi nr. y/2017, în mod greşit a statuat că proprietarul A. S.R.L., pentru a reintra în posesia parcului auto, respectiv pentru a face dovada că deţine în mod legitim nu doar dreptul de proprietate, ci şi dreptul de posesie, trebuia să formuleze acţiune în rezilierea contractelor încheiate cu C. S.R.L. în anul 2017, prin care a cedat fie folosinţa, fie detenţia, în acord cu dispoziţiile art. 563 din C. civ.

În aprecierea recurentei, deşi se reţine reau-credinţă a pârâtelor încă de la momentul încheierii contractului nr. x/2016, a cărei nulitate absolută s-a constatat, atunci când analizează temeiurile dreptului de proprietate invocat de reclamantă şi consecinţele legale ale acestuia, instanţa constată că pârâta B. S.R.L. nu are nicio culpă, invocând, total inexplicabil, că în acţiunea în revendicare proprietarul deposedat de bunuri ar trebui să facă dovada posesiei, în condiţiile în care acţiunea în revendicare tocmai această situaţie are în vedere.

Atât timp cât primul contract, din anul 2016, ce a făcut obiectul analizei instanţei a fost anulat, proprietarul a făcut dovada că a fost lipsit de folosinţa fără drept încă de la data încheierii contractului nr. x/2016, cât şi a faptului că la momentul încheierii acestuia pârâta B. S.R.L. a acţionat cu intenţia de a-şi recupera o datorie pe care o avea faţă de C. S.R.L., contravaloarea lipsei de folosinţă stabilită la nivelul chiriei, respectiv fructele civile cuvenindu-i-se proprietarului. În acest sens, recurenta a precizat că potrivit dispoziţiilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale, respectiv art. 550 alin. (1) şi art. 1357 C. civ., coroborate cu art. 14 şi 948 C. civ., fructele se cuvin proprietarului.

Împiedicarea recurentei-reclamante de a exercita atributele esenţiale ale dreptului său de proprietate asupra utilajelor, imputabilă pârâtelor, a îndreptăţit reclamanta să pretindă, de la cel ce deţine bunul cu rea-credinţă, lipsa de folosinţă pentru prejudiciul creat prin privarea de exerciţiul concret al dreptului de folosinţă, dar şi de valorificare a beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le putea asigura titularului dreptului, nu doar de la data formulării cererii de chemare în judecată, ci de la data când proprietarul a fost împiedicat în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

Mai arată că exercitarea de către posesorul de rea-credinţă, pârâta B. S.R.L., a unei stăpâniri efective asupra bunurilor reclamantei în materialitatea lor din punct de vedere fizic şi economic, face ca acţiunea acesteia să fie ilicită, exerciţiul posesiei în această situaţie aducând o restrângere şi un prejudiciu dreptului subiectiv al reclamantei, ceea ce atrage aplicarea art. 1357 din C. civ.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că nulitatea contractului nr. x/2016, constatată prin hotărârea primei instanţe, se bucură de autoritate de lucru judecat.

În ceea ce priveşte cererea de restituire a utilajelor, pârâta C. S.R.L. şi-a exprimat acordul privind restituirea acestora, ceea ce echivalează cu o renunţare la drept sau o achiesare la pretenţiile celeilalte părţi şi nu doar o simplă apărare.

Aşadar, potrivit art. 22 şi 237 alin. (2) pct. 6 C. proc. civ., instanţa era obligată să ia act de incidentul procesual privind achiesarea pârâtei C. S.R.L. la pretenţiile reclamantei.

Recurenta susţine că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că în acţiunea în revendicare reclamantul trebuie să facă nu doar dovada calităţii de proprietar, ci şi a dreptului de folosinţă, cererile de restituire şi de obligare la despăgubiri fiind lipsite de temei legal.

În acest sens, a invocat încălcarea normelor de drept material prevăzute la art. 563 alin. (1) şi art. 566 alin. (2), (7) şi 8 C. civ.

Pârâtele erau posesori de rea-credinţă prin raportare la situaţia de fapt, din care rezultă că la data încheierii contractului nr. x/2016 C. S.R.L. nu avea posesia bunurilor în baza unui titlu, iar contractul nr. x/2017 încheiat de A. S.R.L. cu C. S.R.L. a încetat prin ajungere la termen, în data de 01.03.2018. Contractul nr. x/2017 avea ca termen limită data la care administratorul judiciar al A. S.R.L. solicita restituirea bunurilor.

Or, în cauză, reclamanta a făcut dovada ca pârâta C. S.R.L. a fost notificată să restituie bunurile la data de 01.11.2019, astfel cum rezultă din Notificarea nr. x/01.11.2019, anexată cererii de chemare în judecată. În plus, este de necontestat faptul că prin hotărârea primei instanţe s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x/2016, pe motiv că la momentul încheierii a existat o cauză ilicită comună, iar efectul nulităţii priveşte desfiinţarea actului cu efect retroactiv, potrivit art. 1254 C. civ.

Totodată, nulitatea contractului nr. x/2016 determină nulitatea şi a contractelor subsecvente, încheiate în anul 2017. Aşadar, situaţia premisă pentru revendicarea bunurilor reclamantei este îndeplinită, întrucât proprietarul a pierdut posesia, iar aceasta nu se regăseşte cu drept în patrimoniul altei persoane, pârâta B. S.R.L. deţinând bunurile fără titlu. De asemenea, recurenta precizează că pârâta B. S.R.L. este de rea-credinţă având în vedere contractul declarat nul.

Referitor la dreptul de retenţie recunoscut în mod nelegal pârâtei B. S.R.L. s-a susţinut că acesta provine dintr-o faptă ilicită, abuzivă şi nelegală, întrucât s-a constatat nulitatea absolută a contractului nr. x/2016.

În opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 948 alin. (5) şi art. 2496 alin. (1) şi (2) C. civ., deoarece, pe de o parte, a atribuit în mod greşit calitatea de posesor de bună-credinţă pârâtei B. S.R.L., iar pe de altă parte, nu a identificat în mod corect dispoziţiile legale aplicabile în cauză cu privire la temeiul de drept în baza căruia reclamanta a solicitat restituirea utilajelor şi recuperarea prejudiciului.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că instanţa de apel nu a răspuns criticilor privind dreptul de retenţie, hotărârea atacată fiind nemotivată.

În continuare, s-a susţinut că argumentaţia instanţei de apel este lacunară şi necorelată cu situaţia de fapt şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, cuprinde motive străine de natura pricinii, contradictorii şi confuze.

Prin întâmpinarea înregistrată la 21 aprilie 2023, intimata-pârâtă B. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, iar în cazul în care, totuşi, calea de atac va fi admisă, doar intimata-pârâtă C. S.R.L. să fie obligată la plata către recurenta-reclamantă a despăgubirilor solicitate pentru lipsa de folosinţă, întrucât intimata-pârâtă B. S.R.L. a achitat chirie către cealaltă societate intimată.

Tot în apărare, a arătat că, în realitate, administratorii judiciari ai recurentei au ştiut de închirierea utilajelor aparţinând acesteia din urmă, pentru că le aveau în gestiune, fiind vorba de utilaje de tonaj greu, care nu aveau cum să dispară de la sediul A. S.R.L., iar acest lucru să fie observat abia după patru ani.

Se poate constata că intimata-pârâtă B. S.R.L. a fost victima unei înţelegeri a celorlalte două societăţi, ambele încercând să obţină bani de pe urma acestei închirieri făcute în deplină armonie între celelalte părţi litigante, dovadă fiind încheierea contractului dintre A. S.R.L. şi C. S.R.L., pentru a justifica încasarea sumelor de către prima de la cea din urmă societate care, la rândul său, le încasa de la intimata-pârâtă B. S.R.L.

Instanţa de recurs poate constata acest lucru din verificarea fişei cont a C. S.R.L. în contabilitatea A. S.R.L., dar şi din cuprinsul hotărârii Tribunalului Dâmboviţa, pronunţate în dosarul nr. x/2019, în care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că închirierea între cele trei părţi a fost una reală şi legală, intimata-pârâtă B. S.R.L. fiind obligată la plata chiriei aferente către intimata-pârâtă C. S.R.L., context în care aceasta nu mai poate fi obligată la nicio altă plată suplimentară.

Recurenta pretinde în mod nereal că nu a ştiut nimic de contractul de închiriere dintre cele două intimate şi nici că B. S.R.L. a preluat bunuri neutilizabile, aducându-le în stare de funcţiune pe proprie cheltuială (aprox. 200.000 RON), fiind evident că, de fapt, celelalte două societăţi au fost într-o înţelegere comună încă de la momentul închirierii, aşa cum sunt şi acum, fiind inadmisibil ca o asemenea înţelegere cu iz penal să fie girată de instanţa de recurs.

La data de 5 octombrie 2023, recurenta-reclamantă a transmis, prin poşta electronică, după rămânerea în pronunţare a cauzei, un set de înscrisuri, cărora li se aplică regimul juridic prevăzut de alin. (3) al art. 394 din C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar consorţiul format din G. şi H.., în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este fondat, pentru considerentele ce succed.

Motivul prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unor hotărâri se poate cere, printre altele, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, este fondat.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, printre alte menţiuni, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Aşadar, motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti este o rezultantă a exigenţelor ce decurg din art. 6 paragraf 1 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Această exigenţă care contribuie la garantarea respectării principiului bunei administrări a justiţiei nu poate fi înţeleasă ca impunând formularea unui răspuns detaliat la fiecare argument al părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să ofere un răspuns în cadrul unui singur considerent.

Cu toate acestea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenţie, include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenţia nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, pag. 16, paragr. 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observaţii sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, art. 6 implică mai ales în sarcina "instanţei" obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa [Hotărârea Perez împotriva Franţei (GC), Cererea nr. 47.287/99, paragr. 80, CEDH 2004-I, şi Hotărârea Van der Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, seria x, nr. 288, pag. 19, paragr. 59, Hotărârea din 28 iunie 2005, Virgil Ionescu împotriva României publicată în M. Of. nr. 396 din 8 mai 2006].

Prin raportare la cele arătate, în examinarea acestei critici, Înalta Curte constată că, într-adevăr, instanţa de apel a omis să răspundă în vreun fel criticilor reclamantei cu privire la nelegala recunoaştere în favoarea pârâtei B. S.R.L. a unui drept de retenţie.

În acest context, instanţa supremă reţine că hotărârea recurată nu respectă exigenţele motivării impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care obligă instanţa de judecată la expunerea în mod clar şi logic a argumentelor care au fundamentat soluţia adoptată, precum şi să respingă motivat cererile şi apărările esenţiale ale părţilor, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de pct. 6 al alin. (1) al art. 488 din acelaşi cod.

Şi motivul de casare prevăzut de pct. 8 al aceluiaşi text normativ este întemeiat, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greşită unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar şi precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greşită a legii presupune că textul legal incident speţei este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanţa a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greşită a legii presupune incongruenţa normei juridice raportată la situaţia de fapt reţinută de către instanţele de fond şi/sau de apel.

În esenţă, recurenta a susţinut că prima instanţă de control judiciar a aplicat în mod greşit prevederile art. 550 alin. (1), art. 563, art. 566 şi art. 1357 C. civ., coroborate cu art. 14 şi 948 din acelaşi cod, întrucât, pe de o parte, a respins acţiunea în revendicare cu motivarea că proprietarul, pentru a reintra în posesia bunurilor, ar fi trebuit să solicite rezilierea contractelor încheiate cu locatarul principal; pe de altă parte, deşi a reţinut reaua credinţă a pârâtelor-intimate încă de la momentul încheierii contractului nr. x/2016, a cărui nulitate absolută a fost constatată de tribunal, totuşi, atunci când a analizat temeiurile dreptului de proprietate invocat de reclamanta-recurentă şi consecinţele legale ale acestuia, a considerat că intimata-pârâtă B. S.R.L. nu are nicio culpă, invocând faptul că în cadrul acţiunii în revendicare proprietarul deposedat ar trebui să facă dovada posesiei, în condiţiile în care acţiunea în revendicare tocmai această situaţie are în vedere.

Este de necontestat că Tribunalul Bucureşti, în urma administrării probatoriului încuviinţat, a ajuns la concluzia că primul contract având nr. x/20.12.2016 (care nu este cel subsecvent, cum eronat s-a arătat în considerentele deciziei recurate) este lovit de nulitate absolută pentru cauză ilicită şi/sau imorală, intimata-pârâtă B. S.R.L. recunoscând faptul că încă de la momentul perfectării actului juridic civil (20.12.2016) avea cunoştinţă de împrejurarea că bunurile mobile închiriate de la intimata-pârâtă C. S.R.L. sunt ale societăţii reclamante. Cu toate acestea, la iniţiativa reprezentantului intimatei-pârâte C. S.R.L., împreună au ales o formă juridică pentru acoperirea prin compensare a unor debite ale acestei din urmă societăţi faţă de intimata-pârâtă B. S.R.L., şi care rezultau din relaţia lor comercială.

Într-adevăr, această statuare a primei instanţe a dobândit autoritate de lucru judecat, apelul incident declarat de pârâta C. S.R.L., prin care se solicita respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. x/20.12.2016, fiind anulat ca netimbrat, soluţie care nu a mai fost atacată de partea interesată.

În aceste condiţii, apărările pârâtei-intimate B. S.R.L. din cuprinsul întâmpinării cu privire la conivenţa frauduloasă a celorlalte două societăţi aflate în litigiu, respectiv la efectele hotărârii Tribunalului Dâmboviţa, pronunţate în dosarul nr. x/2019 (care a avut ca obiect ordonanţă de plată) sunt neîntemeiate, urmând să fie înlăturate, cele stabilite de prima instanţă în legătură cu nulitatea absolută a convenţiei părţilor nemaiputând fi contrazise.

În consecinţă, în speţă devin incidente prevederile art. 948 din C. civ., care statuează că posesorul de bună-credinţă dobândeşte dreptul de proprietate asupra fructelor bunului posedat, el trebuind să fie de bună-credinţă la data perceperii fructelor. Posesorul de rea-credinţă trebuie să restituie fructele percepute, precum şi contravaloarea acelora pe care a omis să le perceapă. De asemenea, primul alineat al art. 550 din acelaşi cod, prevede că fructele şi productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.

Aplicând aceste reguli de drept la starea de fapt reţinută de instanţele devolutive, rezultă că, deşi recurenta-reclamantă nu a contestat şi raporturile contractuale intervenite între aceasta şi intimata-pârâtă C. S.R.L., instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze şi să stabilească care sunt consecinţele constatării nulităţii absolute a contractului de închiriere nr. x/20.12.2016. Aceasta, cu atât mai mult cu cât, aşa cum în mod judicios a învederat şi recurenta, respectivul contract a fost primul perfectat, contractele de custodie nr. x/24.02.2017 şi de închiriere nr. 15/09.03.2017, intervenite între recurenta-reclamantă şi intimata-pârâtă C. S.R.L. fiind, în realitate, subsecvente contractului a cărui nulitate s-a constatat pe cale judiciară.

Eronată este şi concluzia instanţei de apel, în sensul că o cerere de restituire a bunurilor impune nu doar dovada calităţii de proprietar, ci şi dovada dreptului de folosinţă, fiind de netăgăduit faptul că revendicarea reprezintă acţiunea reală, prin care orice proprietar deposedat de lucrul său îl cere înapoi de la cel care îl deţine, trei fiind atributele dreptului de proprietate, şi anume: posesia, folosinţa şi dispoziţia. De altfel, primul alineat al art. 555 C. civ. prevede ritos că proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.

De asemenea, în mod greşit instanţa de apel îi impută recurentei că nu a indicat care este modalitatea în care au încetat raporturile contractuale agreate de ea, în calitate de proprietar, de vreme ce, pe de o parte, înşişi judecătorii cauzei au constatat că, potrivit art. 6 din contractul de închiriere nr. x/09.03.2017, durata acestuia a fost stabilită la 12 luni, cu posibilitatea prelungirii prin acordul scris al părţilor, o asemenea dovadă de prelungire nefiind, însă, făcută în cauză; pe de altă parte, din cuprinsul cererii de apel rezultă că bunurile revendicate au făcut obiectul unor contracte încheiate ulterior cu intimata-pârâtă C. S.R.L., iar instanţa avea posibilitatea să ceară părţilor să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, să dispună administrarea probelor pe care le considera necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile s-ar fi împotrivit, toate acestea pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Aceasta, în condiţiile în care la dosarul de fond au fost depuse, alăturat contractelor de custodie nr. x/24.02.2017, respectiv de închiriere nr. 15/09.03.2017, şi notificările nr. x/30.03.2019 şi nr. y/01.11.2019 emise de administratorul judiciar al recurentei, dar pe care instanţa de apel nu le-a analizat.

Nu în ultimul rând, ţinând seama şi de cele constatate de curtea de apel în legătură cu neprelungirea acestui termen contractual, sunt contrare legii statuările din decizia recurată cu privire la necesitatea ca reclamanta, pentru a reintra în posesia parcului auto, să fi formulat o acţiune în rezilierea contractelor încheiate cu intimata-pârâtă C. S.R.L.

Or, dacă se are în vedere că potrivit art. 563 alin. (1) din C. civ., proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană care îl deţine fără drept, el având, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul, coroborat cu clauza contractuală regăsită în art. 6 din contractul de închiriere nr. x/09.03.2017, la care s-a făcut referire în paragrafele anterioare, instanţa supremă relevă faptul că pretenţiile societăţii reclamante sunt justificate atât în ceea ce priveşte revendicarea bunurilor a căror proprietate o poate dovedi (partea chemând în judecată persoana în a cărei posesiune nelegitimă se află bunurile pe care reclamanta le revendică), cât şi în ceea ce priveşte aplicarea prevederilor art. 566 alin. (2) din C. civ., care statuează că posesorul de rea-credinţă sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, şi la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.

Însă, pentru a se determina întinderea despăgubirilor care i se cuvin proprietarului bunurilor, pe de o parte, trebuie clarificate unele aspecte de fapt, care până în prezent nu au fost pe deplin stabilite, aşa cum este cazul identificării momentului de la care pârâtul care deţine bunurile revendicate a pierdut beneficiul prezumţiei de bună-credinţă, cel mai târziu acest moment fiind cel al introducerii cererii de chemare în judecată; pe de altă parte, se impune cu necesitate lămurirea proprietăţii asupra tuturor bunurilor mobile revendicate, aspecte cu privire la care instanţa de rejudecare este îndrituită să completeze probatoriul cu orice altă dovadă pe care o apreciază ca fiind necesară şi utilă cauzei, îndeplinind condiţiile impuse de art. 254 şi 255 din C. proc. civ.

Faţă de cele mai sus arătate, constatând că susţinerile recurentei în legătură că incidenţa şi a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod nu sunt întemeiate, întrucât existenţa acordului intimatei-pârâte C. S.R.L. pentru restituirea bunurilor mobile [bunuri care nu se găsesc în posesia/în detenţia acesteia, capătul de cerere privind revendicarea fiind formulat în sensul "obligării pârâtei B. S.R.L. de a preda reclamantei A., la sediul A. (...) următoarele utilaje (...)"] nu poate echivala nici cu o renunţare la drept şi nici cu o achiesare la pretenţiile celeilalte părţi, în sensul dispoziţiilor art. 237 alin. (2) pct. 6 din C. proc. civ., care să justifice ea singură admiterea în integralitate a acţiunii şi obligarea intimatei-pârâte B. S.R.L. la o anumită conduită faţă de reclamantă, respectiv la predarea către recurentă a utilajelor menţionate la pct. 1-10 din cererea de chemare în judecată, precum şi la plata sumei de 324.000 euro cu titlu de prejudiciu.

Reţinând şi faptul că apărările intimatei-pârâte B. S.R.L. din cuprinsul întâmpinării, potrivit cărora doar intimata-pârâtă C. S.R.L. poate să fie obligată la plata către recurenta-reclamantă a despăgubirilor solicitate pentru lipsa de folosinţă, întrucât intimata-pârâtă B. S.R.L. i-a achitat chirie, cu atât mai mult cu cât B. S.R.L. a preluat bunuri neutilizabile, aducându-le în stare de funcţiune pe proprie cheltuială (aprox. 200.000 RON), urmează a fi analizate cu ocazia rejudecării apelului reclamantei,

Constatând că în această etapă procesuală nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar consorţiul format din G. şi H.. împotriva deciziei nr. 1973/A din 19 decembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru judecarea apelului reclamantei.

Menţine în rest celelalte dispoziţii ale deciziei atacate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 octombrie 2023.