Contestație în anulare inadmisibilă pentru erori materiale și omisiuni de casare în contextul nulității clauzelor de dobândă din contracte de credit

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 octombrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B., solicitând instanţei:

1. să constate că prin nulitatea absolută parţială a clauzei referitoare la dobândă în partea privind dobânda de referinţă variabilă şi aducerea la îndeplinire a obligaţiei de modificare a clauzei pe baza unei negocieri între părţi finalizate fără consens din culpa exclusivă a pârâtei, în cazul contractelor de credit nr. x din 24 octombrie 2007 şi nr. 1874 din 25 octombrie 2007, cuantumul dobânzii este de 1,2%, respectiv de 2,5% pe an, după primul an, pe întreaga perioadă de creditare;

2. să oblige pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă, care nu au fost restituite prin decizia nr. 2123 din 20 octombrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă şi au devenit certe şi lichide, în urma constatării caracterului abuziv al clauzei privind dobânda de referinţă variabilă din ambele contracte de credit;

3. să oblige pârâta la încetarea perceperii dobânzii de 3,5% pe an stabilite abuziv la 2 august 2016 şi la emiterea unui nou grafic de rambursare care să prevadă o dobândă de 1,2% pe an, în cazul contractului de credit nr. x din 24 octombrie 2007;

4. să oblige pârâta la restituirea integrală a sumelor încasate necuvenit cu titlu de dobândă începând cu 2 august 2016, reprezentând diferenţa dintre dobânda percepută abuziv şi dobânda de 1,2% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x din 24 octombrie 2007;

5. să oblige pârâta la plata dobânzii legale de la data perceperii fiecărei sume lunare şi până la data restituirii pentru sumele încasate cu titlu de diferenţă de dobândă, comision de administrare şi comision de urmărire riscuri;

6. să oblige pârâta la actualizarea cu rata inflaţiei a sumelor percepute necuvenit cu titlu de: 6.1. dobândă de referinţă variabilă; 6.2. diferenţă între dobânda percepută abuziv începând cu 2 august 2016 şi dobânda de 1,20% pe an, după primul an, în cazul contractului de credit nr. x din 24 octombrie 2007; 6.3. comision de administrare, în cazul ambelor contracte de credit; 6.4. comision de urmărire riscuri, în cazul contractului de credit nr. x din 25 octombrie 2007;

7. să oblige pârâta la plata de despăgubirilor în cuantum de 250.000 RON pentru prejudiciile morale cauzate reclamantului de faptele ilicite.

Prin sentinţa civilă nr. 1403 din 22 mai 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte acţiunea şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamant a dobânzii legale aferente sumelor încasate cu titlu de comision de administrare şi cu titlu de comision de urmărire riscuri, în temeiul clauzelor stipulate la art. 9 lit. c) şi f) din contractul de credit nr. x din 25 octombrie 2017 şi la art. 9 lit. b) din contractul de credit nr. x din 24 octombrie 2007, dobânzi ce vor fi calculate de la data încasării fiecărei sume şi până la 9 noiembrie 2015; a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate; a obligat pe reclamant la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500 RON.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel ambele părţi.

Prin decizia civilă nr. 1623 din 12 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă şi a admis apelul declarat de apelantul-reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a obligat-o pe pârâtă să înceteze perceperea dobânzii în cuantum de 3,5% pe an şi să plătească reclamantului inclusiv rata inflaţiei aferentă monedei euro pentru sumele încasate cu titlu de comision de administrare şi comision de urmărire riscuri aferente contractelor de credit, calculate de la data perceperii fiecărei sume şi până la 9 noiembrie 2015; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs ambele părţi.

Prin decizia nr. 572 din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate împotriva deciziei atacate, pe care a casat-o şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi curţi de apel.

La data de 24 iunie 2022, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2022, contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 572 din 9 martie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Contestatorul a solicitat admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată şi motivată, anularea hotărârii atacate şi soluţionarea cauzei.

În motivare, a susţinut faptul că din dispozitivul deciziei nr. 572 din 9 martie 2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă rezultă că au fost admise recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1623 din 12 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a casat decizia recurată şi s-a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Nefiind menţionată sintagma "admite în parte", recursul formulat de recurentul-reclamant a fost admis în totalitate, însă contestatorul din prezenta cauză apreciază că acest aspect nu rezultă, fără echivoc, din considerentele ce susţin şi explicitează dispozitivul hotărârii, considerente care se regăsesc în decizie de la fila x paragraful 5 la fila x paragraful 4.

Sub un prim aspect, a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în mod greşit, în considerentele hotărârii că recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. pentru fiecare din capetele de cerere. Contestatorul a solicitat instanţei să constate că doar motivul de casare subsumat punctului 6 este comun, nu şi celelalte.

Al doilea aspect important este legat de faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea principiului disponibilităţii, a fost invocat de către recurentul-reclamant doar în cazul capetelor de cerere nr. x (2, 5.1, 6.1) şi nr. 3, excepţie făcând capetele de cerere nr. x (5.2, 6.2) şi nr. 7.

Aceste două erori materiale, esenţiale în economia dosarului, au o legătură evidentă cu aspectele formale ale judecăţii în recurs.

În considerentele deciziei nr. 572 din 9 martie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a analizat doar motivele de casare invocate în cazul capătului de cerere nr. x, a constatat că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, reglementat de dispoziţiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu a analizat solicitarea referitoare la emiterea unui nou grafic de rambursare cu dobânda de 1,2% pe an şi nu a mai analizat celelalte critici legate de lipsa motivării hotărârii.

Dacă în cazul capătului de cerere nr. x motivarea este coerentă, corectă şi clară, nu acelaşi lucru este valabil în cazul celorlalte capete de cerere care au format obiectul recursului.

Pornind de la raţionamentul că recursul recurentului-reclamant a fost admis în totalitate, conform dispozitivului, rezultă că în motivarea hotărârii ar trebui să se regăsească considerentele în temeiul cărora au fost admise şi celelalte capete de cerere or, acestea lipsesc cu desăvârşire.

Dacă în cazul capătului de cerere nr. x, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel nu a analizat solicitarea referitoare la emiterea unui nou grafic de rambursare cu dobânda de 1,2% pe an, în cazul capetelor de cerere nr. x şi nr. 2 (5.1, 6.1) şi strict pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanţa de apel a modificat obiectul cererii de chemare în judecată şi s-a pronunţat asupra unei cereri cu care nu a fost învestită, a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2123/20.10.2015, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2010, însă aceste aspecte nu reies din considerentele deciziei civile nr. 572/09.03.2022.

Aceeaşi situaţie este şi în cazul capătului de cerere nr. x (5.2, 6.2). Strict pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., instanţa de apel a încălcat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2123/20.10.2015, însă acest aspect nu reiese din considerentele hotărârii atacate pe calea contestaţiei în anulare.

În ceea ce priveşte situaţia capătului de cerere nr. x, contestatorul a arătat că nu a invocat vreun motiv de casare subsumat dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.. Din considerentele hotărârii pronunţate în recurs nu reiese că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, încălcându-i astfel reclamantului dreptul la un proces echitabil, că nu a aplicat jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi nici că nu a încălcat normele de drept material.

Totodată, Înalta Curte a trasat instanţei de apel obligaţia să aibă în vedere respectarea principiului disponibilităţii în rejudecarea cauzei, deşi instanţa de apel nu a încălcat acest principiu şi nu a fost invocat ca motiv de casare în cererea de recurs, în cazul capetelor de cerere nr. x (5.2, 6.2) şi nr. 7.

Prin urmare, în opinia contestatorului, instanţa de apel nu are obligaţii trasate în rejudecare.

Aşadar, se impune admiterea contestaţiei în anulare, deoarece instanţa de recurs a comis erori materiale şi a omis să se pronunţe asupra motivelor de casare în cazul capetelor de cerere nr. x (5.1, 6.1), nr. 4 (5.2, 6.2) şi nr. 7.

În drept, contestatorul A. a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 din C. proc. civ.

Intimata B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, respingerea contestaţiei în anulare, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca lipsită de interes sau ca nefondată; de asemenea, a solicitat obligarea contestatorului la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 19 septembrie 2022, contestatorul A. a transmis, prin e-mail, răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, examinând contestaţia în anulare, urmează să o respingă, pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare şi nesuspensivă de executare, prin care se cere instanţei ce a pronunţat hotărârea atacată, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, să îşi anuleze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Motivele invocate de contestator sunt circumscrise dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3, potrivit cărora "hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când:

2. dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3. instanţa de recurs, respingând recursul sau admiţându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

Teza corespunzătoare articolului 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. reglementează contestaţia în anulare specială, care poate fi exercitată atunci când hotărârea instanţei de recurs este rezultatul unei erori materiale cu caracter procedural, în legătură cu aspectele formale ale judecării recursului.

Faţă de caracterul de cale de atac în retractare al contestaţiei în anulare, existenţa unei "erori materiale" la care se referă textul de lege anterior evocat presupune o interpretare restrictivă.

Astfel, trebuie avute în vedere numai acele erori materiale care au caracter procedural şi care au dus, în mod necesar, la pronunţarea unei soluţii eronate, ca urmare a omiterii sau a confundării unor elemente ori date materiale importante existente la dosarul cauzei.

Aşadar, noţiunea de "eroare materială" prevăzută de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. se referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, precum: respingerea greşită a unui recurs ca tardiv, anularea greşită a recursului ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără calitate şi alte aspecte asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Este cu consecvenţă statuat şi în doctrină că această noţiune trebuie interpretată restrictiv, prin intermediul său neputând fi îndreptate greşeli de judecată, de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziţii legale sau de rezolvare a unui incident procedural.

Totodată, cu ocazia analizării motivului reprezentat de eroarea materială, instanţa de retractare trebuie să se raporteze numai la actele existente la dosarul de recurs în momentul pronunţării hotărârii contestate. Explicaţia constă în aceea că se poate aprecia dacă soluţia este rezultatul unei erori materiale doar prin raportare la ceea ce instanţa de recurs avea la dispoziţie în momentul pronunţării hotărârii.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că titularul contestaţiei în anulare apreciază că există două erori materiale, esenţiale în economia dosarului, care au o legătură evidentă cu aspectele formale ale judecăţii în recurs.

Sub un prim aspect, a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut, în mod greşit, în considerentele hotărârii că recurentul-reclamant a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ. pentru fiecare din capetele de cerere. Prin urmare, contestatorul a solicitat instanţei să constate că doar motivul de casare subsumat punctului 6 este comun, nu şi celelalte.

Al doilea aspect important este legat de faptul că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea principiului disponibilităţii, a fost invocat de către recurentul-reclamant doar în cazul capetelor de cerere nr. x (2, 5.1, 6.1) şi nr. 3, excepţie făcând capetele de cerere nr. x (5.2, 6.2) şi nr. 7.

Având în vedere aspectele prealabile mai sus menţionate, prin care s-a arătat că noţiunea de "eroare materială" trebuie interpretată ca referindu-se la erori materiale evidente, în legătură cu aspecte formale ale judecării recursului, pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, Înalta Curte constată că recursul contestatorului a primit o dezlegare exclusiv pe fondul cauzei.

Înalta Curte mai reţine că toate aspectele evocate de contestator ca fiind erori materiale constituie eventuale greşeli de judecată, care nu pot fi îndreptate prin intermediul contestaţiei în anulare, deoarece această cale de atac extraordinară în retractare se limitează la motivele de anulare prevăzute de art. 503 din C. proc. civ. şi nu poate fi transformată, printr-o interpretare extensivă a noţiunii de "eroare materială", într-o cale de atac în reformare asemănătoare recursului, astfel cum tinde contestatorul.

Aşa fiind, Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe motivul prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Analizând criticile formulate din perspectiva motivului prevăzut de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că anularea hotărârii instanţei de recurs pentru acest motiv de contestaţie este condiţionată de îndeplinirea următoarelor condiţii: obiectul contestaţiei este o hotărâre prin care instanţa de recurs a respins recursul sau l-a admis în parte; necercetarea vreunuia dintre motivele de casare trebuie să fie rezultatul unei omisiuni a instanţei de recurs; motivele de recurs omis a fi fost cercetate să fie cele care au fost invocate în termen.

Acest motiv de contestaţie în anulare poate fi invocat, aşadar, numai în cazul în care recursul a fost respins sau admis în parte, nu şi atunci când instanţa de recurs a admis recursul în întregime, întrucât în această situaţie devin incidente dispoziţiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., în raport de care, după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Or, Înalta Curte reţine că, prin decizia atacată, instanţa de recurs a admis recursurile declarate de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 1623 din 12 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe.

Aşadar, nu este îndeplinită cerinţa ca recursul să fi fost respins sau admis în parte.

Totodată, în considerente, instanţa de recurs a arătat că din dispozitivul deciziei recurate reiese că instanţa de apel a obligat pârâta (B.) să înceteze să perceapă dobândă în cuantum de 3,5 % pe an, fără a se pronunţa şi pe solicitarea reclamantului-recurent de a emite un nou grafic de rambursare conform cuantumului dobânzii de 1,2% pe an după primul an.

Aşadar, deşi instanţa de apel, ca efect a admiterii apelului declarat de apelantul-reclamant A. a obligat pârâta (B.) să înceteze să perceapă dobânda în cuantum de 3,5 % pe an, nu a analizat solicitarea acestuia referitoare la emiterea unui nou grafic de rambursare cu dobânda de 1,2% pe an.

Procedând astfel, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii reglementat în dispoziţiile art. 9 alin. (1) din C. proc. civ. care prevăd că procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau în cazurile anume prevăzute de lege, la cererea altei persoane, organizaţii ori a unei autorizaţii sau instituţii publice ori de interes public. Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor (alin. (2).

În ceea ce priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputându-şi depăşi limitele, obligaţia instanţei de a se pronunţa cu privire la ceea ce s-a cerut, constituie garanţia aplicării principiului disponibilităţii.

Faţă de efectul produs asupra deciziei recurate prin încălcarea principiului disponibilităţii de către instanţa de apel a modului de soluţionare a capătului de cerere nr. x şi a legăturii directe dintre acesta şi a aspectelor referitoare la soluţionarea celorlalte capete de cerere, Înalta Curte a reţinut că nu va mai analiza celelalte critici invocate de către recurentul-reclamant A..

În ceea ce priveşte critica recurentei-pârâte referitoare la motivarea contradictorie a deciziei recurate referitoare la apelul său din perspectiva aplicării principiului "accesorium sequitur principale" încadrată în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut că este întemeiată.

Astfel, deşi instanţa de apel a reţinut că principiul "accesorium sequitur principale" presupune faptul că accesoriul, respectiv dobânda legală penalizatoare va urma soarta principalului, respectiv contravaloarea comisioanelor, în fraza următoare a menţionat că debitul principal s-a stins prin plată, însă acest lucru nu duce şi la stingerea accesoriului (dobânda legală) având în vedere faptul că pârâta (B.) nu a făcut plata şi a acestor sume.

Din această motivare nu rezultă, cu claritate, dacă în cauză se aplică sau nu principiul "accesorium sequitur principale", atât timp cât instanţa de apel nu a făcut distincţia fermă şi clară între dreptul principal şi dreptul la acţiune privind accesoriile acestuia, lăsând loc de interpretare în ceea ce priveşte efectul achitării debitului principal.

Cu ocazia rejudecării instanţa de apel va avea în vedere respectarea principiului disponibilităţii în funcţie de limitele investirii în concordanţă cu puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 2123 din 20 octombrie 2015 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar motivarea să fie corectă, coerentă şi clară, iar potrivit art. 501 alin. (3) din C. proc. civ., după casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Înalta Curte observă, aşadar, că nu este îndeplinită nici cerinţa omisiunii cercetării vreunuia dintre motivele de casare, instanţa de recurs arătând de ce nu pot fi analizate şi celelalte motive. Neanalizarea tuturor motivelor invocate în cererea de recurs nu este cauzată de omisiunea instanţei, ci a avut un caracter deliberat.

Pentru a putea beneficia în mod real de şansa admiterii contestaţiei în anulare formulate în baza art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ., trebuie ca recursul să fi fost respins sau admis doar în parte, însă această situaţie nu se regăseşte în speţă, de vreme ce au fost admise ambele recursuri, caz în care instanţa de apel va judeca din nou fondul, reanalizând toate motivele invocate iniţial în faţa instanţei a cărei hotărâre a fost atacată, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 501 alin. (3) din C. proc. civ.

Din punct de vedere procedural, calea de atac nu se admite în parte, ci fie se respinge, fie se admite.

Dispoziţia de casare nu poate fi decât una totală, deoarece este impusă de caracterul unitar al căii de atac a apelului, care, spre deosebire de o cerere adresată primei instanţe, poate fi admis (nu în tot, nici în parte) - caz în care sentinţa atacată poate fi anulată ori schimbată în tot sau în parte - ori poate fi respins/anulat/perimat.

Sintagma "admite în parte" se referă la situaţia în care, deşi recursul este admis, admiterea şi, pe cale de consecinţă, întinderea ori efectele casării, priveşte doar o parte din motivele de casare invocate, altele fiind respinse, mai exact, înlăturate.

Faţă de cele anterior expuse, în temeiul art. 508 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 572 din 9 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Totodată, în baza dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îl va obliga pe contestatorul A. la plata sumei de 2.344,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 572 din 9 martie 2022, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Obligă contestatorul A. la plata sumei de 2.344,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata B.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 octombrie 2022.