De facto director liability: contractual management fault vs. tortious delict in joint-stock companies

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 02.07.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. şi M., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii, în solidar, la plata sumei de 528.068,25 RON, reprezentând prejudiciu, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1829/11.12.2018, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins excepţiile netimbrării, inadmisibilităţii, prematurităţii, lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor şi ca nefondată acţiunea; a obligat reclamanta la plata sumei de 6.357,19 RON către pârâtul B., reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 307/01.10.2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins apelul şi a obligat apelanta-reclamantă la plata sumei de 3.095 RON către intimatul-pârât B., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

În motivare, după prezentarea parcursului judiciar, a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că răspunderea administratorilor şi a directorilor de fapt nu poate fi decât una contractuală, aidoma celei a directorilor de drept, cu încălcarea art. 1.349 C. civ., referitoare la răspunderea civilă delictuală şi cu aplicarea şi interpretarea greşită a art. 143, art. 1431, art. 1432, art. 1441 alin. (1) şi (4) şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

Potrivit recurentei, dacă pricina ar fi fost soluţionată corect, instanţa ar fi constatat incidenţa dispoziţiilor art. 1.349 şi ale art. 1.357-1.371 C. civ., în raport cu faptele săvârşite de pârâţi, fapt ce ar fi atras răspunderea delictuală a lor.

Sub acest aspect, a subliniat că, instanţa de apel a apreciat că temeiul răspunderii juridice a administratorilor de fapt este similar administratorilor de drept, astfel că aceştia au o răspundere contractuală cu privire la faptele săvârşite în exercitarea mandatului, ignorând faptul că poate fi atrasă şi răspunderea delictuală atunci când se fac vinovaţi de încălcarea normelor legale.

Subliniind că între administrator şi societate se încheie un contract de administrare şi că atribuţiile ce îi revin derivă şi din lege, actul constitutiv sau hotărârea adunării generale, adică nu doar din contractul încheiat, recurenta a afirmat că răspunderea faţă de societate poate fi atât delictuală pentru neîndeplinirea culpabilă a atribuţiunilor legale, cât şi contractuală pentru neîndeplinirea culpabilă a unor alte atribuţiuni rezultate din exercitarea mandatului.

A mai afirmat că, instanţa de apel trebuia să constate că nu sunt incidente dispoziţiile legale care reglementează răspunderea administratorilor societăţilor pe acţiuni, în condiţiile în care la data săvârşirii faptelor prejudiciabile pârâţii aveau reprezentarea faptului că acţionează fără drept, prin uzurparea calităţilor de administrator sau director. Aceasta, deoarece ele nu pot fi extinse şi la situaţia administratorului de fapt, care uzurpă, fără acordul administratorului sau directorului de drept această funcţie.

Potrivit recurentei, în ipoteza juridică a administratorului de fapt se pune în discuţie un abuz, o faptă ilicită, deoarece puterea de direcţie, control sau gestiune nu are niciun temei legal ori contractual; astfel, redând un considerent din hotărârea atacată, prin care instanţa de apel a apreciat că nu poate reţine susţinerile privind recalificarea acţiunii de drept una în răspundere contractuală, recurenta a afirmat că nu a formulat o astfel de critică în apel, cu atât mai mult cu cât tribunalul a reţinut că este admisibilă cererea de antrenare a răspunderii delictuale a pârâţilor.

În continuare, a relevat că în faţa instanţelor devolutive a arătat pe larg faptul că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâţilor, context în care a reiterat argumentele referitoare la fapta ilicită, prejudiciu, vinovăţia şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.

Astfel, a arătat că fapta ilicită constă atât în preluarea controlului, administrarea şi conducerea nelegală a societăţii A. S.A. în perioada 16.09.2011-24.07.2012 de către inimaţii-pârâţi, cât şi în încălcarea obligaţiei de fidelitate, prin perfectarea contractelor cu N. S.R.L.

În ceea ce priveşte prejudiciul, în cuantum de 528.068,25 RON, recurenta a susţinut că a făcut dovada acestuia, potrivit înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, sens în care a făcut trimitere la contractele încheiate cu N. S.R.L. de vânzare produse (ulei, zahăr şi băuturi alcoolice), în condiţiile în care nu desfăşura activităţi de comercializare cu zahăr şi băuturi alcoolice

Referitor la vinovăţia şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, recurenta a subliniat că intimaţii-pârâţi au acţionat cu intenţie, întrucât aveau cunoştinţă de litigiile derulate cu privire la conducerea şi administrarea A. S.A., sens în care au decis să nu respecte şi să nu pună în executare hotărârile pronunţate.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 17.09.2021 intimatul-pârât B. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 21.09.2021, intimaţii-pârâţi M. şi C. au depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport; nicio parte nu a formulat punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 08.06.2022, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen în şedinţă publică, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

Demersul judiciar urmăreşte atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, pe motiv că aceştia au produs reclamantei un prejudiciu în cuantum de 528.068,25 RON, constând în debitele nerecuperate de la cocontractantul N. S.R.L., aferente contractelor nr. x/2012 şi nr. y/2012; totodată, pârâţilor li se reproşează faptul că, în uzurparea calităţii lor de administrator sau director, au perfectat şi derulat relaţii contractuale cu această societate din urmă, care a intrat în procedura insolvenţei.

Prima instanţă a respins acţiunea, iar sentinţa astfel pronunţată a fost păstrată în apel, prin decizia care formează obiect al recursului de faţă, întemeiat în drept pe ipoteza art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căreia casarea unei hotărâri se poate cere când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea incidenţei acestui motiv de recurs, recurenta a arătat că instanţa de apel în mod greşit a reţinut că răspunderea administratorilor şi a directorilor de fapt este contractuală, aidoma celei a administratorilor sau directorilor de drept, cu încălcarea art. 1.349 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală, respectiv aplicarea şi interpretarea greşită a art. 143, art. 1431, art. 1432, art. 1441 alin. (1) şi (4) şi art. 1442 din Legea nr. 31/1990.

Se cuvine subliniat că reclamanta a formulat o acţiune al cărei obiect principal a fost configurat ca pretenţie de acoperire a prejudiciului înregistrat ca urmare a săvârşirii de către pârâţi a faptei civile delictuale reclamate şi a fost fundamentată în drept pe dispoziţiile de drept material care reglementează angajarea răspunderii civile delictuale.

În susţinerea temeiniciei acţiunii, reclamanta a arătat că fapta ilicită constă în exercitarea de către pârâţi a atribuţiilor de administratori sau directori în mod nelegal, prin preluarea conducerii societăţii urmare a nerespectării unor hotărâri judecătoreşti, şi încheierea contractelor de vânzare nr. x/2012 şi nr. y/2012 cu N. S.R.L., şi că prejudiciul provine din neîndeplinirea obligaţiilor de plată de către cocontractanta arătată anterior; totodată, a invocat existenţa unei legături de cauzalitate cu prejudiciul creat atât prin neplata debitelor, cât şi prin insolvabilitatea cocontractantului, rezultată din chiar fapta săvârşită.

În acest context factual, instanţa de apel a stabilit că se impune cu prioritate analiza naturii juridice a răspunderii pârâţilor, ce au exercitat administrarea societăţii reclamante ca administratori, fie ca directori.

Din această perspectivă, în raport cu art. 143, art. 1431, art. 1432, art. 1441, art. 1442 şi art. 152 din Legea nr. 31/1990 şi art. 2.018 C. civ., instanţa de apel a statuat că administratorilor unei societăţi pe acţiuni nu le este specifică răspunderea civilă delictuală pentru actele efectuate în funcţiile deţinute, indiferent dacă administrarea societăţii a avut loc de iure sau de facto.

Subliniind că reclamanta tinde la transpunerea în plan delictual a unor raporturi juridice pur contractuale, cu referire la raportul contractual cu N. S.R.L. şi cel al societăţii cu administratorii de facto, care răspund ca şi administratorii de iure, instanţa de apel a menţinut dispoziţia de respingere a acţiunii. Este de notat că pentru a conchide în acest sens, instanţa de prim control judiciar a expus şi a analizat starea de fapt, prezentând în mod argumentat elementele care au configurat atragerea tipului de răspundere contractuală.

Totodată, în acest context, în urma examinării motivelor de apel invocate, în care autoarea căii de atac a încercat să demonstreze că cele două forme de răspunderi (contractuală şi delictuală) pot fi aplicate prin coroborare şi nu se exclud reciproc, instanţa de apel a subliniat că, în conformitate cu art. 478 alin. (2) C. proc. civ., nu este permisă o eventuală recalificare a acţiunii drept una în răspundere contractuală în etapa apelului, deoarece acest lucru ar presupune o schimbare a cauzei acţiunii.

Autoarea căii de atac critică decizia recurată din perspectiva construcţiei juridice în care şi-a configurat acţiunea cu privire la uzurparea funcţiilor de către pârâţi, context în care a afirmat că instanţa de apel ar fi trebuit să constate că normele legale enunţate mai sus sunt aplicabile numai administratorilor care ocupă în mod legal funcţiile, ele neputând fi extinse şi administratorilor de fapt, în condiţiile în care aveau reprezentarea că acţionează fără drept la data săvârşirii faptelor prejudiciabile.

Înalta Curte notează că, natura juridică a răspunderii administratorilor unei societăţi pe acţiuni este una contractuală, indiferent dacă administrarea a avut loc de iure sau de facto, Legea nr. 31/1990 instituind pentru societăţile pe acţiuni criteriul obiectiv al bunului administrator, adică al gestionarului obişnuit, mijlociu, mediu după care se apreciază culpa.

O pretinsă încălcare a art. 1.349 C. civ. ar fi putut fi reclamată în situaţia în care reclamanta ar fi supus spre analiză argumente apte care să susţină o astfel de răspundere delictuală.

Or, cum în mod judicios a reţinut instanţa de apel, fapta ilicită reclamată, constând în uzurparea calităţii de administrator sau director şi încheierea contractelor de vânzare cu N. S.R.L., constituie o nemulţumire vizând modul de administrare a societăţii, iar pretenţia de acoperire a prejudiciului derivă din neîndeplinirea obligaţiilor de plată a cocontractantei asumate contractual, fără a se face dovada legăturii dintre intimaţi şi starea de insolvabilitate a cocontractantei.

Cum în speţă pretinsul prejudiciu nu a fost generat de un fapt juridic ilicit, ci este născut din neexecutarea unui act juridic, fapt imputabil exclusiv terţului, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că răspunderea pârâţilor este una contractuală, de vreme ce pârâţilor li se impută culpa în administrare.

Aşadar, criticile recurentei nu pot fi primite.

Având în vedere argumentele prezentate mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, criticile recurentei nejustificând casarea ei, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat şi, potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 2.940,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 307/01.10.2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimatul-pârât B. a sumei de 2.940,19 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2022.