Territorial jurisdiction for labor claims by prosecutor's office clerks: inapplicability of judge-impartiality venue rules when employment is at a subordinate court level

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la 29.07.2022, sub nr. x/2022, reclamantele A., B. şi C., în calitate de personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa, să se dispună:

1. recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. şi, pe cale de consecinţă, obligarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti la recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăreia dintre reclamante, având în vedere funcţia deţinută, conform prevederilor Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 şi în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare corespunzător avut în vedere la calculul indemnizaţiilor de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi salariale aferente ale personalului special de specialitate şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., aşa cum au fost prevăzute de O.U.G. nr. 27/2006;

2. repararea prejudiciului produs prin neaplicarea dispoziţiilor legale precitate, prin inacţiunea pârâţilor, până la data încetării stării de discriminare;

3. obligarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa la plata drepturilor salariale cuvenite rezultate din recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, având în vedere funcţia deţinută, prin raportare la nivelul indemnizaţiei personalului auxiliar şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., pentru perioada efectiv lucrată, începând cu 01.08.2016 şi, în continuare, până la încetarea condiţiilor legale de acordare;

4. actualizarea sumelor cu indicele de inflaţie stabilit de I.N.S. şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 194, art. 95 şi art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, interpretat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 36 din 04.06.2018 şi Decizia nr. 23 din 26.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale a României, O.U.G. nr. 20/2016, dispoziţiile Legii nr. 330/2009, Legea nr. 285/2010, Legea nr. 283/2011, O.U.G. nr. 19/2012, O.U.G. nr. 84/2012, O.U.G. nr. 103/2013, O.U.G. nr. 83/2014, Legea nr. 71/2015, O.U.G. nr. 57/2015, O.U.G. nr. 20/2016, O.U.G. nr. 9/2017 şi ale Legii cadru nr. 153/2017, art. 1531 şi art. 1535 din C. civ. precum şi pe disp. art. 166 din Codul Muncii.

Pârâţii Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa au invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Tribunalului Braşov solicitând să se dispună declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, întrucât această instanţă nu reprezintă nici instanţa la care reclamantele îşi desfăşoară activitatea şi nici o instanţă inferioară acesteia, reclamantele fiind angajate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari; prin urmare, competent teritorial este Tribunalul Dâmboviţa.

Prin sentinţa civilă nr. 480/MAS din 05 aprilie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârâtele Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de trimitere a reţinut că, în cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 127 alin. (1) C. proc. civ., deoarece litigiul dedus judecăţii nu este de competenţa materială a judecătoriei, ci de competenţa ratione materiae a tribunalului.

De asemenea, a reţinut că nici dispoziţiile alin. (3) ale art. 127 C. proc. civ. nu sunt aplicabile, deoarece pârâţii în cauză nu sunt instanţe judecătoreşti, ci unităţi de parchet care nu au competenţa jurisdicţională în cauză, astfel că, nici din acest punct de vedere nu s-ar justifica sesizarea Tribunalului Braşov în soluţionarea cauzei.

Prin urmare, a concluzionat că, de vreme ce nu sunt îndeplinite condiţiile instituite de art. 127 din C. proc. civ. în vederea sesizării Tribunalului Braşov în soluţionarea cauzei, ca instanţă competentă material situată în raza teritorială a Curţii de Apel învecinate cu cea corespunzătoare unităţii de parchet în cadrul căreia reclamantele îşi desfăşoară activitatea, cauzei îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii.

Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, la 12.04.2023, sub numărul x/2023.

Învestit prin declinare, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 1159 din 31 mai 2023, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de conflict, evocând dispoziţiile art. 266, respectiv cele ale art. 269 din Codul muncii, a reţinut că a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicţia muncii, că reclamantele au locul de muncă în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, unde activează ca personal auxiliar de specialitate, precum şi faptul că prin normele C. proc. civ., raportat la calitatea părţilor, s-a stabilit o competenţă facultativă, aplicabilă prioritar faţă de competenţa specială stabilită în Codul muncii.

După redarea dispoziţiilor art. 129, art. 127 alin. (2) şi (21) C. proc. civ., respectiv a celor statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 7/2016, a apreciat că se impune admiterea excepţiei necomptenţei teritoriale şi declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, instanţa iniţial învestită.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 05.07.2023, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Braşov şi Tribunalul Dâmboviţa - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în baza art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine cu titlu prealabil că, în prezenta cauză, este aplicabil C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, întrucât acţiunea a fost introdusă ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

De asemenea, instanţa supremă reţine că reclamantele, personal auxiliar de specialitate şi conex din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari (grefieri), au învestit această instanţă cu o acţiune întemeiată pe obligaţia de a face, având ca obiect drepturi salariale, solicitând recalcularea indemnizaţiei de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi aferente salariilor individuale ale fiecăreia dintre reclamante, având în vedere funcţia deţinută, conform prevederilor Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 27/2006 şi în continuare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a coeficientului de multiplicare corespunzător avut în vedere la calculul indemnizaţiilor de încadrare brute lunare şi a celorlalte drepturi salariale aferente ale personalului special de specialitate şi conex din cadrul D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., aşa cum au fost prevăzute de O.U.G. nr. 27/2006.

Aşadar, reclamantele au învestit instanţa cu un litigiu asimilat conflictelor de muncă.

Pentru soluţionarea acestor litigii, dispoziţiile procesuale de drept comun se regăsesc în art. 266-275 din Codul muncii şi Legea dialogului social nr. 62/2011, în raport cu data cererii de chemare în judecată (29.07.2022).

Potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., amintite de instanţele aflate în conflict în cuprinsul considerentelor, Înalta Curte reţine că aceste prevederi legale reglementează situaţia particulară a litigiilor în care este implicat un judecător în calitate de reclamant sau de pârât, raţiunea normei fiind aceea de a înlătura orice suspiciune de soluţionare părtinitoare a cauzei, din pricina calităţii părţii.

Textul de lege se aplică întocmai şi în cazul grefierilor, aşa cum rezultă din lectura art. 127 alin. (3) din C. proc. civ. şi vizează două situaţii, respectiv când una dintre aceste persoane are legitimare procesuală activă (este reclamant) şi când are legitimare procesuală pasivă (este pârât). În plus, conform Deciziei nr. 7/2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în interesul legii, dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. trebuie interpretate, sub aspectul noţiunii de "grefier", în sensul că sunt aplicabile şi în cazul reclamanţilor care fac parte din personalul auxiliar de specialitate (grefier) la parchetele de pe lângă instanţele judecătoreşti.

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea.", iar potrivit alin. (3) aceste dispoziţii se aplică în mod corespunzător şi în cazul grefierilor.

Conform art. 127 alin. (21) C. proc. civ., dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, ceea ce nu este cazul în speţă.

Finalitatea urmărită de legiuitor a fost aceea de a păstra aparenţa de imparţialitate obiectivă a instanţei de judecată.

În acest sens, dispoziţiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. devin incidente numai în acele ipoteze în care reclamantul (judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier) îşi desfăşoară activitatea fie la instanţa care este competentă în primă instanţă să judece pricina, potrivit legii, ori la parchetul corespunzător acesteia, fie la o instanţă superioară în grad sau la parchetul corespunzător acesteia. Pentru pârâtul chemat în judecată de un reclamant având această calitate, aparenţa de imparţialitate ar fi iluzorie în măsura în care acesta ar constata că urmează a se judeca în contradictoriu, în primă instanţă sau în căile de atac, cu un judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier care activează în cadrul instanţei care judecă una din etapele procesului (fond, apel sau recurs) sau într-unul din parchetele corespunzătoare acestor instanţe.

O astfel de îndoială legitimă cu privire la imparţialitatea obiectivă a instanţei nu există însă în acele cazuri în care judecătorul, procurorul, grefierul sau asistentul judiciar îşi desfăşoară activitatea la o instanţă inferioară în grad celei care este competentă să judece pricina în primă instanţă, sau la parchetul corespunzător acestei instanţe inferioare în grad. Într-o atare situaţie, litigiul nu ar ajunge să fie soluţionat nici în primă instanţă şi nici în căile de atac de instanţa de judecată unde funcţionează reclamantul având una din calităţile enumerate de lege. În aceeaşi ordine de idei, dacă reclamantul este procuror sau grefier angajat un astfel de litigiu nu ar ajunge să fie soluţionat nici în primă instanţă şi nici în căile de atac de instanţa corespunzătoare parchetului la care aceştia îşi desfăşoară activitatea.

Tocmai de aceea, dispoziţiile art. 127 alin. (1) se referă textual doar la ipoteza în care "un judecător (procuror, grefier, asistent judiciar) are calitatea de reclamant într-o cauză de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia". Textul de lege nu este aşadar aplicabil în acele ipoteze în care, deşi reclamantul are calitatea de judecător, procuror, grefier sau asistent judiciar, pricina este de competenţa de primă instanţă a unei instanţe superioare în grad instanţei sau parchetului în care reclamantul îşi desfăşoară activitatea deoarece, în acest caz, litigiul nu va ajunge să fie soluţionat nici în primă instanţa şi nici în căile de atac de instanţa unde îşi desfăşoară activitatea reclamantul ori de instanţa pe lângă care funcţionează instituţia de parchet la care îşi desfăşoară activitatea reclamantul.

Date fiind aceste considerente preliminare şi explicative, instanţa supremă constată că litigiul de muncă declanşat de reclamante este de competenţa materială de primă instanţă a tribunalului iar împotriva soluţiei pronunţată de tribunal partea nemulţumită va avea dreptul de a promova apel, care va fi de competenţa materială a curţii de apel. În acelaşi timp, constată că reclamantele îşi desfăşoară activitatea în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Răcari, aşadar, la o unitate de parchet corespunzătoare unei instanţe (Judecătoria Răcari) care este inferioară în grad celei care este competentă a soluţiona pricina în primă instanţă. Cum litigiul nu va ajunge să fier soluţionat de Judecătoria Răcari nici în primă instanţă şi nici în căile de atac, dispoziţiile imperative ale art. 127 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente.

În egală măsură, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt incidente nici prevederile art. 127 alin. (2) şi alin. (21) în raport de calitatea pârâtului întrucât cererea nu este îndreptată nici împotriva unui pârât având calitatea de judecător, procuror, asistent judiciar sau grefier şi nici împotriva unui pârât care să fie o instanţă de judecată, pârâţii din litigiul dedus judecăţii fiind parchete de pe lângă instanţe, iar nu instanţe de judecată, iar prevederile art. 127 alin. (21) C. proc. civ. sunt de strictă interpretare.

Prin urmare, în cauză, nefiind incidente dispoziţiile art. 127 din C. proc. civ., rămân aplicabile exclusiv dispoziţiile de drept comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă, respectiv art. 266-275 din Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă instanţa de la domiciliul reclamantului sau instanţa de la locul de muncă, acest ultim criteriu fiind singurul ce poate fi avut în vedere la determinarea instanţei competente din punct de vedere teritorial.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi văzând că potrivit locului de domiciliu al reclamanţilor şi al locului lor de muncă, competenţa aparţine Tribunalului Dâmboviţa, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, căruia i se va trimite dosarul spre soluţionare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.