Negative jurisdictional conflict in labor dispute: territorial competence determined by factual domicile rather than official registration records

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova, secţia I civilă, la 27.10.2022, sub numărul x/2022, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că pentru perioadele menţionate (A. - lăcătuş - 23.05.1988 - 01.04.2001, B. - strungar - 24.06.1975 - 14.06.1977; 07.12.1978 -30.11.1994) au fost angajaţi în funcţii şi au lucrat efectiv 100% din programul de lucru în secţii cuprinse în grupa a II-a de muncă, precum şi obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverinţe din care să rezulte perioada, grupa de muncă şi procentul în care şi-au desfăşurat activitatea.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3 din Ordinul nr. 50/1990, Ordinul nr. 125/1990, Legea nr. 19/2000, Legea nr. 226/2006, H.G. nr. 261/2001, H.G. nr. 246/2007.

Prin încheierea de şedinţă din 07.02.2023 instanţa a dispus disjungerea acţiunii promovate de reclamanta A. de acţiunea formulată de reclamantul B., în contradictoriu cu aceeaşi pârâtă, cu consecinţa formării unui dosar separat, nr. x/2023

Prin sentinţa civilă nr. 191 din 07 februarie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Tribunalul Prahova, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de trimitere, în raport de prevederile art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, respectiv a art. 269 alin. (2) din Codul muncii, a constatat că a fost învestită cu soluţionarea unui litigiu căruia i se aplică jurisdicţia muncii, potrivit dispoziţiilor art. 266 din Codul muncii.

Instanţa a mai subliniat că, în urma verificării reclamantului B. în baza de date a Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date a Ministerului Afacerilor Interne, acesta figura wl actual în municipiul Iaşi, judeţul Iaşi.

Totodată, a reţinut că reclamantul nu mai desfăşoară activitate în cadrul pârâtei, locul său de muncă nemaifiind în circumscripţia teritorială a Tribunalului Prahova.

În acest context, a concluzionat că norma de competenţă prevăzută de art. 269 alin. (2) din Codul muncii, "Litigiile cu privire la conflictele de muncă sunt date în competenţa tribunalului în circumscripţia căruia îşi are domiciliul reclamantul" nu poate fi înlăturată prin voinţa părţilor, astfel că, în temeiul dispoziţiilor 131 C. proc. civ., raportat la art. 269 alin. (2) Codul muncii, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Iaşi.

Ca urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, la 01.03.2023, sub număr unic de dosar x/2023

Învestit prin declinare, Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 776/2023 din 06 aprilie 2023, a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de conflict, evocând dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul", respectiv cele ale alin. (3) al aceluiaşi articol, "Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.", cu aplicarea dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ., a apreciat că, în cauză, reclamanţii trebuie să fie împreună reclamanţi întrucât obiectul procesului este o solicitare comună ce are aceeaşi cauză, coparticiparea procesuală activă găsindu-şi justificare deplină.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 19.06.2023, sub numărul x/2023.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Prahova competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Tribunalul Prahova şi Tribunalul Iaşi - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

În cauză, obiectul dosarului are caracterul unui conflict individual de muncă prin care reclamanţii au solicitat să se constate că au dreptul de a beneficia de grupa a II-a de muncă pentru activitatea desfăşurată în cadrul pârâtei, în procent de 100%, cu obligarea acesteia la eliberarea unei adeverinţe în acest sens.

Se observă că Tribunalul Prahova a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate sub nr. x/2022, formând un dosar separat, nr. x/2023, cu privire la reclamantul B. reţinând că domiciliul actual al acestuia este în raza Tribunalului Iaşi. În acest dosar, nr. x/2023, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competenţă supus analizei, Tribunalul Prahova a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale de soluţionare a cauzei reţinând, pe de o parte, că reclamantul are domiciliul actual în municipiul Iaşi, judeţul Iasi, iar, pe de altă parte, că acesta nu mai desfăşoară activitate în cadrul pârâtei, locul său de muncă nemaifiind în circumscripţia teritorială a Tribunalului Prahova, împrejurare ce nu îi poate atrage competenţa.

Înalta Curte reţine că cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de două persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la pârâtă, în calitate de fost angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă individuale diferite, dar care privesc acelaşi aspect şi se fundamentează pe aceleaşi temeiuri.

Aşadar, din perspectiva naturii cererii, aceasta se circumscrie unui conflict individual de muncă, fiind incidente dispoziţiile art. 266-275 din Codul muncii şi art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, potrivit cărora este competentă instanţa de la domiciliul reclamantului sau instanţa de la locul de muncă, acest ultim criteriu fiind avut în vedere la stabilirea instanţei competente teritorial.

În ceea ce priveşte noţiunea de "domiciliu", este adevărat că, potrivit dispoziţiilor art. 87 C. civ. şi a celor ale art. 27 din O.U.G. nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţile sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală, iar reşedinţa persoanei fizice este locul unde îşi are locuinţa secundară, conform art. 88 C. civ.

Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispoziţiilor legii speciale şi nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenţia de a avea acolo locuinţa principală; dovada intenţiei rezultă din declaraţiile persoanei făcute la organele administrative competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declaraţii, din orice alte împrejurări de fapt, potrivit dispoziţiilor art. 89 C. civ.

Dovada domiciliului sau a reşedinţei se face, potrivit prevederilor art. 91 C. civ., cu menţiunile cuprinse în cartea de identitate, iar în lipsa acestor menţiuni ori atunci când acestea nu corespund realităţii, stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu poate fi opusă altor persoane, cu excepţia cazului în care domiciliul sau reşedinţa a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune.

Însă, din perspectivă procesuală, reclamantul, căruia îi revine sarcina indicării domiciliului prin cererea de chemare în judecată, trebuie să indice drept domiciliu locuinţa efectivă, indiferent dacă aceasta corespunde sau nu menţiunilor din cartea de identitate (implicit, din evidenţa autorităţilor).

Doctrina juridică şi jurisprudenţa naţională a fost constantă în ultimele decenii a aprecia, atât sub imperiul Codului de procedură anterior cât şi după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ. că, prin noţiunea de domiciliu, în sens procedural, se înţelege adresa unde partea locuieşte în mod efectiv şi statornic şi unde i se vor comunica actele de procedură îndeplinite pe parcursul procesului precum şi hotărârea pronunţată. De fapt, raţiunea indicării adresei de domiciliu prin cererea de chemare în judecată constă tocmai în aceea că aceasta este necesară pentru citarea şi comunicarea actelor de procedură întocmite în cadrul procesului astfel că, ceea ce interesează, sub aspect procedural, nu este domiciliul aşa cum este apare în evidenţele autorităţilor, ci locuinţa efectivă unde partea locuieşte.

Aşadar, în situaţia particulară a cauzei, ceea ce interesează, pentru determinarea instanţei competente teritorial să soluţioneze litigiul de faţă, este locuinţa în fapt a reclamantului, la data promovării acţiunii.

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul B. şi-a indicat domiciliul ca fiind cel din localitatea Sinaia, Calea x, Judetul Prahova.

Împrejurarea că din informaţiile ce rezultă din evidenţele autorităţilor publice, informaţii solicitate din oficiu de instanţa de judecată, rezultă că domiciliul reclamantului ar fi în Iaşi, este irelevantă în economia speţei deoarece, din punct de vedere procedural, ceea ce interesează este de domiciliu de fapt şi efectiv pentru argumentele expuse mai sus legate de citarea şi comunicarea actelor de procedură.

Argumentele sunt valide însă şi din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011 care stabilesc competenţa de soluţionare a litigiului de muncă în favoarea instanţei de la domiciliul reclamantului sau a instanţei de la locul de muncă a acestuia. Raţiunea normei este aceea de a plasa litigiul în competenţa instanţei unde reclamantul locuieşte efectiv ori unde acesta are locul de muncă tocmai pentru ca litigiul să se desfăşoare în apropierea locului unde acesta îşi desfăşoară viaţa domestică şi privată cotidiană sau a locului unde acesta munceşte şi să nu presupună pentru reclamant cheltuieli suplimentare şi augmentate, pe care le-ar genera deplasarea într-o altă zonă a ţării doar pentru susţinerea litigiului în care este parte. Din această perspectivă, nu există nicio raţiune a se aprecia că legiuitorul a intenţionat să determine competenţa instanţei în raport de menţiunile privitoare la domiciliu existente în evidenţele publice, chiar dacă acestea nu ar mai fi în concordanţă cu realitatea de fapt.

Prin urmare, având în vedere că domiciliul efectiv al reclamantului B. se afla la data sesizării instanţei în circumscripţia Tribunalului Prahova, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., cu aplicarea art. 210 din Legea dialogului social nr. 62/2011, va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.