Guarantee Fund's payment-annulment claim is civil, not administrative; jurisdiction set with Sector 2 Court of First Instance.

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la 20.07.2022, reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în contradictoriu cu pârâta A. S.A., a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună anularea aprobării plăţii efectuate de F.G.A. la 28.10.2021 prin OP nr. x a sumei de 28.445 RON, sumă solicitată de A. prin cererea de plată nr. x/26.04.2017, soluţionată prin decizia F.G.A. nr. 16517/27.08.2018, în sensul respingerii, ca urmare a atingerii plafonului de garantare prevăzut de Legea nr. 213/2015 şi obligarea pârâtei la restituirea sumei.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1 alin. (6) şi urm. din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 12 şi urm. din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraţilor, art. 1341 şi urm. din C. civ., precum şi toate celelalte dispoziţii legale invocate în cuprinsul cererii.

La termenul de judecată din 07 noiembrie 2022 instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale raportat la art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum a fost modificată prin O.U.G nr. 102/2021, şi a rămas în pronunţare pe excepţia necompetenţei materiale.

Prin sentinţa civilă nr. 1970 din 07 noiembrie 2022 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

În motivarea soluţiei pronunţate, după evocarea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, forma în vigoare la 24.09.2021, ulterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 102/2021, Curtea a precizat că, din interpretarea prevederilor art. VI ale O.U.G. nr. 102/2021 reiese faptul că acestea se referă exclusiv la procedurile administrative nu şi la cele jurisdicţionale, în privinţa acestora din urmă, norma de competenţă din Legea specială nr. 213/2015 făcând trimitere expresă la normele de competenţă generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

În raport de dispoziţiile art. 24 C. proc. civ. şi data începerii procesului a reţinut că această normă este de imediată aplicare, doar actele şi operaţiunile administrative în curs de emitere/efectuare fiind vizate de norma tranzitorie, sub aspectul condiţiilor legale şi al termenelor valabile la data la care a început procedura administrativă, iar nu în privinţa căii de atac prevăzute de lege, care se apreciază în funcţie de norma de competenţă în vigoare la data începerii procesului.

Raportându-se la data efectuării plăţii, a apreciat că, în cauză, competenţa de soluţionare a cererii în anularea aprobării plăţii se stabileşte prin raportare la dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, forma în vigoare ulterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 102/2021, întrucât atât decizia de aprobare cât şi cea de respingere a cererii de plată, reprezintă acte emise de reclamant în procesul de soluţionare a cererii înregistrate de asigurat, cereri care, din punct de vedere material, sunt de competenţa judecătoriei în a cărei raza teritorială se află sediul pârâtului, Sector 2 Bucureşti.

Învestită prin declinare, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, prin sentinţa civilă nr. 2761 din 14 martie 2023, a admis excepţia necompetenţei materiale invocată din oficiu, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a arătat că reclamantul şi-a fundamentat cauza juridică a acţiunii pe dispoziţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, susţinând că solicitarea de anulare a actului administrativ este dată de prevederile art. 4 alin. (1) teza finală, respectiv de art. 1 alin. (6) din lege, în soluţionarea cererii de chemare în judecată neputându-se face abstracţie de acest aspect pentru a se dispune judecata de către instanţa civilă, întrucât s-ar încălca principiul disponibilităţii specific procesului civil, prin înlăturarea temeiului de drept.

A subliniat faptul că noţiunea de contencios administrativ, astfel cum aceasta este definită în art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, vizează activitatea de soluţionare, de către instanţele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, fie din nesoluţionarea în termenul legal sau din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim.

A apreciat că, deşi prin norma de competenţă cuprinsă în art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, legiuitorul a prevăzut în mod expres că împotriva deciziilor de respingere emise de Fondul de Garantare se poate formula contestaţie de competenţa materială a instanţelor civile, aceste prevederi nu pot fi aplicate prin analogie în cauză, normele de competenţă fiind de strictă interpretare şi aplicare.

A concluzionat că o normă de competenţă ce reglementează o competenţă exclusiv în favoarea instanţelor civile şi strict circumstanţiată ipotezei emiterii prealabile a unei decizii de respingere din partea Fondului de Garantare nu poate fi extinsă altor situaţii, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens din partea legiuitorului.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la 23.06.2023, sub acelaşi număr de dosar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Curtea de Apel Bucureşti şi Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Ivirea prezentului conflict negativ de competenţă a fost determinată de modul diferit în care cele două instanţe au interpretat dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 213/2015, precum şi natura juridică a cererii de chemare în judecată, ca fiind civilă sau de contencios administrativ.

Obiectul litigiului îl reprezintă cererea formulată de reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, în contradictoriu cu pârâta A. S.A. prin care se solicită anularea aprobării plăţii efectuate în 28.10.2021 pe fondul respingerii cererii de plată prin decizia F.G.A. nr. 16517/27.08.2018.

Instanţele în conflict şi-au declinat reciproc competenţa de soluţionare a cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal făcând aplicarea dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, astfel cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2021, raportându-se la faptul că plata sumei solicitată a fi restituită a fost efectuată după data intrării în vigoare a ordonanţei, în timp ce Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă, reţinând calitatea pârâtului şi temeiul de drept indicat de reclamant în susţinerea cererii, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a stabilit competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea instanţei de contencios administrativ.

Sub un prim aspect, Înalta Curte arată că, potrivit dispoziţiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, modificată prin O.U.G. nr. 102/2021, "În caz de respingere a sumelor pretinse se va emite o decizie de respingere, motivată; împotriva deciziei se poate formula contestaţie în termen de 30 zile de la comunicarea acesteia, sub sancţiunea decăderii, la instanţele civile de la sediul Fondului, potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010, republicată, cu modificarile şi completările ulterioare.".

Prin O.U.G. nr. 102/2021, litigiile au fost transferate din competenţa secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti în cea a instanţelor civile, de drept comun, concordant cu natura civilă pe care o au atât actele emise de Fondul de Garantare a Asiguraţilor, cât şi drepturile dobândite de creditorii de asigurări, titulari ai cererilor de despăgubire sau de plată. Între creditorii de asigurări şi Fond nu se naşte un raport juridic distinct de cel care există între creditorul de asigurări şi asigurătorul debitor; creanţele de asigurare derivă din raporturi juridice care sunt şi continuă să fie raporturi juridice civile.

Reţine instanţa supremă că, deşi normele speciale stabilesc competenţa instanţelor de drept comun numai în privinţa contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de respingere a cererilor de plată emise de F.G.A., atât decizia de aprobare a cererii de plată cât şi decizia de respingere sunt acte emise de Fond de Garantare a Asiguraţilor în procesul de soluţionare a cererii de plată.

De asemenea, întrucât natura juridică a pretenţiilor solicitate este una civilă - drept de creanţă izvorât din contractele de asigurare, în cazul producerii riscului asigurat, raportul juridic litigios nefiind un raport între persoana vătămată în drepturi şi autoritatea publică emitentă a actului administrativ vătămător, în cauză, sunt aplicabile normele de competenţă generală prevăzute de C. proc. civ., iar nu normele speciale de competenţă din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Argumentele expuse sunt întărite de dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 potrivit căruia, " (...) Fondul, se constituie ca persoană juridică de drept public care îşi exercită atribuţiile şi competenţele potrivit prevederilor prezentei legi;", respectiv de cele ale art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, care defineşte autoritatea publică drept "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică;".

Prin urmare, de vreme ce Fondul de Garantare a Asiguraţilor este o persoană juridică de drept public care nu acţionează în regim de putere publică, acesta nu poate fi considerat "autoritate publică" în sensul legii contenciosului administrativ pentru ca o acţiune având ca obiect anularea unei decizii emisă de fond în soluţionarea unei cereri de despăgubire să fie considerată a declanşa un litigiu de contencios administrativ în sensul Legii nr. 554/2004.

Nici faptul că reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe prevederile Legii nr. 554/2004 nu poate constitui un argument pentru reţinerea competenţei materiale a instanţei de contencios administrativ, întrucât potrivit prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

De asemenea, deşi potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi pentru repararea pagubei ce i-a fost cauzată.", se impune a se arăta că art. 5 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că, "Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.".

Pe cale de consecinţă, asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competenţă de atribuţiune a instanţelor civile de drept comun, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, în cauză, incidenţa legii de procedură aplicabile se stabileşte în raport de dispoziţiile O.U.G. nr. 102/2021 de modificare a Legii nr. 213/2015, competenţa fiind determinată potrivit normelor de competenţă generală din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Luând act că valoarea obiectului cererii este inferioară valorii-prag de 200.000 RON, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4), cu aplicarea art. 94 pct. 1 lit. k) şi art. 107 C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 septembrie 2023.