Jurisdictional conflict in labor dispute: territorial competence determined by trade union's seat rather than employee domicile

Şedinţa publică din data de 26 septembrie 2023

Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6.10.2022 la Tribunalul Dolj sub nr. x/2022, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. prin reprezentant legal Sindicatul Naţional "I." au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Sănătate Publică Constanţa şi Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, obligarea instituţiei publice pârâte la plata despăgubirilor echivalente cu sumele reprezentând sporul de 30% raportat la salariul de bază pe perioada stării de alertă, începând cu 10.08.2020-09.03.2022, sume actualizate plus dobânda legală penalizatoare începând cu data la care sumele au devenit exigibile şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 2539/2022 din 8 decembrie 2022, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa reţinându-se în privinţa competenţei teritoriale, Codul muncii care derogă de la dreptul comun (art. 107 C. proc. civ.), în sensul că aceasta aparţine nu instanţei de la domiciliul pârâtului, ci celei de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului.

Art. 210 din Legea dialogului social completează art. 269 alin. (2) din Codul muncii, prevăzând că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Acest text instituie aşadar, o competentă teritorială alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea: sau la domiciliul lor (înţeles în sens larg, inclusiv reşedinţa) sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă (care, de cele mai multe ori, coincide cu sediul angajatorului).

În materia litigiilor de muncă, s-a pronunţat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, Decizia nr. 1/2013, care a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă în acţiunile promovate în numele membrilor de sindicat, iar instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Or, după cum se poate constata în prezenta cauză, a reţinut instanţa, acţiunea nu este formulată de Sindicat în numele reclamanţilor, ci este promovată de reclamanţi, Sindicatul fiind indicat doar ca reprezentant al acestora, motiv pentru care decizia nr. 1/2013 a ÎCCJ nu este incidentă.

Din menţiunile cărţilor de identitate depuse în copie la dosar rezultă că toţi reclamanţii domiciliază în judeţul Constanţa.

La data de 20.12.2022 dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Constanţa, secţia I civilă sub nr. x/2022.

Prin sentinţa civilă nr. 1813 din 7 iunie 2023, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Constanta, a declinat competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată privind pe reclamanţii A., C., D., E., F., G., H., toţi prin Sindicatul National "I." cu sediul în Craiova str. x, judeţul Dolj, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Sănătate Publică Constanta cu sediul în Constanta, str. x şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării cu sediul în Bucureşti, in favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale; a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

La termenul din 22.05.2023 instanţa din oficiu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale motivat de faptul că este de necontestat că prezentul litigiu are caracterul unui conflict individual de muncă, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează "instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul".

Se constată, totodată, că, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codul muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în legătură cu competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că din interpretarea sistematică a prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 12 C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011, rezultă că, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenta teritorială este una alternativă, reclamantul fiind cel care face alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.

În speţă, instanţa a constatat că domiciliul procesual ales al reclamanţilor la momentul sesizării instanţei era în Craiova, str. x, jud Dolj, la sediul Sindicatului Naţional "I., conform împuternicirilor nr. 9014, 9012, 9013, 9011, 9010,din 05.09.2022 şi nr. 8082, 8080, 8081 din 10.08.2022, prin care reclamanţii şi-au exprimat consimţământul privind reprezentării intereselor de către sindicat în raport cu angajatorul în faţa instanţelor judecătoreşti naţionale, precum şi ca domiciliul procesual în procese sa fie la sediul sindicatului.

În aceeaşi lege, la art. 216, este prevăzut că "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ.." Consultând şi normele C. proc. civ., s-a constatT că, la art. 116, se prevede că reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente. Coroborând aceste texte normative, instanţa a ajuns la concluzia că este vorba despre o competenţă alternativă.

Rezultă deci, că Tribunalul Dolj este singura instanţa competentă în soluţionarea cauzei, fiind nerelevantă împrejurarea că, la data introducerii acţiunii, reclamanţii aveau alt domiciliu, respectiv în Constanta, atâta timp cât reclamanţii beneficiază de o competenţă teritorială alternativă, aceştia au ales instanţa competenta Tribunalul Dolj.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că prezentul litigiu, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, are natura juridică a unui conflict de muncă.

Pentru a determina competenţa teritorială de soluţionare a conflictului de muncă pendinte, instanţa supremă va avea în vedere dispoziţiile legale specifice jurisdicţiei muncii, cele prevăzute de art. 28 din Legea dialogului social nr. 62/2011 şi statuările din Decizia nr. 1/2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de muncă revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011 "cauzele referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente, în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de munca reclamantul".

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit, cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.

Codul muncii, în art. 267, determină persoanele care pot avea calitatea de parte în litigiile de dreptul muncii: a) salariaţii, precum şi orice altă persoană titulară a unui drept sau a unei obligaţii în temeiul prezentului cod, al altor legi sau al contractelor colective de muncă; b) angajatorii - persoane fizice şi/sau persoane juridice -, agenţii de muncă temporară, utilizatorii, precum şi orice altă persoană care beneficiază de o muncă desfăşurată în condiţiile prezentului cod; c) sindicatele şi patronatele; d) alte persoane juridice sau fizice care au această vocaţie în temeiul legilor speciale sau al C. proc. civ.

Trebuie menţionat şi că, potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că reclamantul are dreptul să aleagă între instanţele pe care Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, le individualizează ca fiind cele competente să soluţioneze litigiile.

Totodată, Înalta Curte reţine că stabilirea competenţei se realizează raportat la cererea de chemare în judecată, mai precis părţile, obiectul şi cauza acesteia, astfel cum au fost stabilite de către reclamant, instanţa care soluţionează incidentul procedural ivit stabilind doar care dintre judecători este mai bine plasat în analiza cauzei conform dispoziţiilor legale.

Se observă că, în speţă, acţiunea de faţă a fost promovată de o organizaţie sindicală, respectiv I., în condiţiile în care cererea de chemare în judecată are aplicată ştampila sindicatului şi este semnată pentru preşedintele acestuia de doamna J. - secretar general.

Potrivit prevederilor art. 28 alin. (3) din Legea nr. 61/2011 a dialogului social, organizaţiile sindicale au calitate procesuală activă, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de alin. (1) şi (2) ale aceluiaşi articol, printre care se numără şi dreptul de a formula acţiune în justiţie în numele membrilor lor, în baza unei împuterniciri scrise din partea acestora.

Prin urmare, raportat la cererea de chemare în judecată, I. este reclamant în litigiul pendinte.

De asemenea, se reţine că prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, republicat, că instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acţiunilor formulate de organizaţiile sindicale în numele membrilor lor este instanţa de la sediul sindicatului reclamant.

Trebuie menţionat că, în stabilirea competenţei teritoriale, are relevanţă sediul sindicatului, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011, republicată.

Or, în condiţiile în care în analiza competenţei instanţa trebuie să se limiteze la elementele cererii de chemare în judecată, aşa cum le-a înţeles reclamantul, raportat la limitele învestirii, competenţa teritorială de soluţionare a prezentului conflict de muncă se determină în funcţie de sediul sindicatului reclamant, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, art. 210 din Legea 62/2011, ţinând cont şi de cele reţinute prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În speţă, sediul sindicatului reclamant se află în Craiova, str. x, jud. Dolj. Dată fiind importanţa acestui element de identificare, faţă de caracterul competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, ce este reglementată prin norme imperative, Înalta Curte reţine că soluţionarea cauzei este de competenţa teritorială a Tribunalului Dolj, în circumscripţia căruia se află sediul sindicatului reclamant.

Aşa fiind, pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, văzând şi prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 septembrie 2023.