Gas distribution regularization invoices: Cassation dismissed, confirming distribution operator's liability to pay network user despite late invoicing

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 02.04.2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 4.633.431,86 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/18.05.2020 şi nr. 0FF2000198/20.05.2020; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data scadenţei facturilor nr. x/18.05.2020 şi nr. 0FF2000198/20.05.2020 până la data introducerii acţiunii; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2867 din 23 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A., a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.633.431,86 RON, reprezentând contravaloarea facturilor nr. x/18.05.2020 şi nr. x/20.05.20 şi la plata dobânzii legale de la data scadenţei facturilor până la data introducerii cererii de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 685/A din 3 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 2867 din data de 23.11.2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.,

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi cuprinde motive contradictorii, întrucât în cadrul considerentelor este prezentată o motivare generică, lipsită de substanţă, multiple aspecte vădit contradictorii şi o atitudine părtinitoare prin modul de interpretare a normelor, strict favorabil intimatei.

Astfel, s-a susţinut că decizia este lipsită în totalitate de motivare cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, deşi prin cererea de apel pârâta a argumentat în mod exhaustiv incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a ignorat în mod complet şi evident pronunţarea asupra acestui element esenţial al apărării.

De asemenea, recurenta face referire la faptul că instanţa de apel refuză să analizeze argumentele privind neretroactivitatea şi inaplicabilitatea Ordinului nr. 16/2020, întrucât pârâta nu ar fi contestat în concret regularizările efectuate de intimată, fără a "solicita efectuarea unei expertize contabile, prin care să solicite determinarea sumelor datorate", sau fără să menţioneze modalitatea de stabilire a contravalorii diferenţei de gaze de naturale.

Or, instanţa de apel nu poate refuza să analizeze neretroactivitatea unor dispoziţii legale, pe motiv că partea nu a adus suficiente probe privind modul de aplicare pe fond a acelor dispoziţii legale. Dacă instanţa ar fi reţinut neretroactivitatea Ordinului nr. 16/2020, atunci nici nu mai era necesar ca pârâta să aducă argumente pe fond cu privire la modul de calcul aplicabil în temeiul acestui Ordin, iar dacă instanţa ar fi considerat că are nevoie de probe sau lămuriri suplimentare cu privire la calculul sumelor, în temeiul rolului instanţei de a afla adevărul, aceasta avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor sau de a dispune din oficiu administrarea unui probatoriu suplimentar.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanţa de apel refuză să analizeze restul apărărilor de la fond, susţinând că B. nu le-ar mai fi invocat prin cererea de apel şi, de aceea, nu se consideră învestită cu analiza lor, nefiind incidente dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., în condiţiile în care pârâta a motivat apelul şi a arătat că îşi menţine apărările pe fond din primă instanţă.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate se invocă faptul că instanţa de apel a decis să respingă cererea de apel în baza unor considerente contradictorii, întrucât reţine, ca prim aspect, că "Situaţia de fapt a fost reţinută în mod corect de instanţa de fond", Prin această situaţie de fapt, prima instanţă a reţinut că în sarcina B., care avea calitatea de operator distribuţie, exista atât obligaţia de a determina şi transmite diferenţele dintre cantitatea de gaze alocată şi cea distribuită, cât şi obligaţia de a emite facturi aferente respectivelor diferenţe. Însă, aşa cum pârâta a arătat prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată şi prin cererea de apel, obligaţia de a emite facturi aparţinea reclamantei, în calitate de utilizator de reţea.

Cu toate acestea, instanţa de apel arată, în mod contradictoriu, că nu preia aceeaşi idee susţinută de prima instanţă:

"Este adevărat că prima instanţă a reţinut in mod greşit că apelanta ar fi cea care trebuia să emită facturile, (...) reţinerea greşită a tribunalului nedeterminând vreo consecinţă juridică esenţială în raţionamentul care a stat la baza hotărârii atacate".

Ulterior, deşi reţine că pârâta nu avea obligaţia de a emite facturile, instanţa de apel susţine în mod greşit că "apelanta nu a menţionat care este vătămarea pe care a suferit-o şi cum se răsfrânge această concluzie eronată a instanţei asupra soluţiei pronunţate, astfel că instanţa de control apreciază că, deşi această critică a apelantei este una întemeiată, ea nu determină vreo consecinţă legată de raţionamentul juridic şi nu poate constitui temei pentru admiterea apelului".

Recurenta-pârâtă învederează instanţei de recurs faptul că prima instanţă a stabilit că B. este responsabilă pentru încălcarea obligaţiilor de determinare a diferenţelor de regularizare, de emitere a Facturilor şi de plată a acestora. în considerarea tuturor acestor aspecte a fost decisă admiterea cererii de chemare în judecată a Intimatei.

De aceea, arată recurenta, este în mod vădit greşită susţinerea instanţei de apel conform căreia concluzia greşită a primei instanţe privind existenţa obligaţiei de emitere a facturilor în sarcina sa nu ar avea vreo consecinţă asupra raţionamentului juridic şi nu ar prejudicia astfel societatea pârâtă, care a fost obligată în mod neîntemeiat la plata sumei de 4.633.431,86 RON faţă de intimata-reclamantă.

Tot contradictoriu, instanţa de apel reţine, pe de o parte, că neîndeplinirea obligaţiei B. de a comunica datele necesare nu exonerează intimata de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiei de emitere a facturilor în termen, dar, pe de altă parte, Decizia nu sancţionează în niciun fel intimata pentru neîndeplinirea acestei obligaţii în termen.

Sub aspectul existenţei unor motive contradictorii se invocă de către recurentă şi faptul că instanţa de apel reţine că neîndeplinirea obligaţiei B. de a comunica datele necesare exonerează intimata de răspundere cu privire la exactitatea calculului, dar în paragraful imediat următor, instanţa redă conţinutul Adresei ANRE nr. x/16.02.2021: "în cazul în care se mai întâmplă să nu se primească informaţiile necesare emiterii facturii/facturilor de la OD în timp util, utilizatorii de reţea să le emită în baza calculului propriu'.Aşadar, chiar adresa ANRE confirmă corectitudinea emiterii facturilor în baza calculului propriu al utilizatorului de reţea, chiar şi în lipsa informaţiilor primite de la operatorul de distribuţie.

De asemenea, cu referire la motivul de apel ce viza nemotivarea sentinţei primei instanţe, instanţa de apel aduce în discuţie faptul că o reevaluare a sentinţei poate fi efectuată prin calea de atac a apelului în baza efectului devolutiv al acestuia, însă ignoră acest efect devolutiv al apelului în penultimul paragraf al Hotărârii:

"Cât priveşte restul apărărilor de la fond pe care apelanta nu le-ar mai fi reiterat prin cererea de apel, Curtea nu se consideră învestită cu analiza lor, având în vedere că nu sunt incidente disp. art. 476 alin. (2) C. pen..c".

Este evident, susţine recurenta, că instanţa de apel alege să aplice efectul devolutiv al apelului oricând pare a fi convenabil interpretării sale, dovedind atât contradictorialitatea raţionamentului său juridic, cât şi deficienţa acestuia.

Recurenta-pârâtă susţine şi faptul că decizia atacată cuprinde interpretări evident părtinitoare, efectuând o judecată cu dublă măsură, contrar prevederilor art. 6 teza I C. proc. civ., în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa sancţionează B. afirmând că nu a probat îndeplinirea obligaţiei de a pune la dispoziţia intimatei datele necesare pentru emiterea facturilor, iar pe de altă parte, instanţa de apel nu sancţionează în niciun fel A. pentru că a emis facturile în afara termenelor legale, deşi a reţinut că nerespectarea obligaţiei de comunicare a datelor de către B. a contribuit la întârzierea în emiterea Facturilor de către intimată, dar că acest fapt nu justifică depăşirea de către aceasta a termenului de emitere a Facturilor şi "nu o exonerează de răspundere pentru neîndeplinirea acestei obligaţii în termen".

În realitate, arată recurenta, prin Adresa ANRE nr. x/16.02.2021 anexată la întâmpinarea depusă la prima instanţă. se aduce la cunoştinţă că utilizatorii de reţea pot accesa platforma operatorului de transport şi de sistem pentru a afla cantităţile de gaze distribuite, chiar dacă operatorul de distribuţie are, la rândul său, obligaţia legală de a le comunica. Mai mult, se reproşează recurentei că nu ar fi dovedit aceste aspecte, în timp ce ignoră faptul că intimata nu a dovedit că nu a avut acces la acele informaţii.

Cu toate acestea, se reţine ulterior că împrejurarea de a emite Facturile în afara termenului prevăzut de lege "nu are nicio relevanţă juridică", legea nestabilind o sancţiune pentru nerespectarea acestor termene. Totuşi, aratî recurenta, legea nu a stabilit o sancţiune nici pentru nerespectarea obligaţiei operatorului de distribuţie de a comunica datele privind cantităţile de gaze distribuite.

Concluzionând, recurenta-pârâtă arată că instanţa şi-a asumat rolul de a interpreta normele prin sancţionarea B. pentru nerespectarea obligaţiei de comunicare a unor informaţii pe care A. le putea accesa oricând şi prin absolvirea de răspundere a A. pentru nerespectarea obligaţiei de emitere în termen a unor facturi care puteau fi emise la timp.

Totodată, critică recurenta-pârâtă faptul că decizia cuprinde pasaje preluate din chiar susţinerile intimatei şi ale primei instanţe, indicând exemple în acest sens.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanţei de apel şi pe temeiul cazului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la faptul că, în mod eronat, decizia recurată nu califică termenele prevăzute de art. 8 alin. (5) şi art. 7 alin. (1) lit. a) din Metodologia de regularizare dintre alocări si cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul ANRE nr. 16/2020, drept termene de decădere.

Se susţine că instanţa de apel ajunge la această concluzie prin încălcarea şi aplicarea greşită a art. 9 C. civ., faţă de faptul că ANRE, în calitate de autoritate emitentă a Ordinului ANRE nr. 16/2020, a comunicat prin Adresa nr. x/16.02.2021 că, odată ce termenul până la care puteau fi emise Facturile de regularizare a expirat, operatorul de distribuţie nu mai are obligaţia de a stabili respectivele diferenţe ce urmau a fi facturate,

Astfel, expirarea termenului de îndeplinire a obligaţiilor de emitere facturi, efectuare calcul aferent regularizării şi transmitere a diferenţelor dintre alocări şi cantităţi de gaze distribuite, echivalează cu imposibilitatea de a îndeplini respectivele obligaţii în afara termenului prevăzut, întrucât aceasta ar fi lipsită de efecte juridic.

Arată recurenta că instanţa de apel a încălcat prevederile referitoare la interpretarea legii, întrucât nu a analizat normele Ordinului ANRE nr. 16/2020 privind termenele de emitere a facturilor în coroborare cu interpretarea dată acestora în mod oficial de autoritatea emitentă a normelor.

Instanţa de apel recunoaşte existenţa unei obligaţii de emitere a facturilor într-un termen stipulat expres în lege, admite că nerespectarea acestei obligaţii ar trebui să antreneze un fel de răspundere, dar, în lipsa unei sancţiuni prevăzute expres în lege, instanţa alege să lipsească de efecte nerespectarea obligaţiei.

Prin urmare, instanţa interpretează greşit norma de drept material, contrar chiar voinţei legiuitorului - voinţă clarificată prin Adresa ANRE nr. x/16.02.2021.

De asemenea, se invocă de către recurentă pronunţarea hotărârii cu încălcarea art. 2.545 C. civ., faţă de faptul că instanţa de apel consideră că decăderea nu se aplică pentru că factura este un document justificativ, nu un act juridic.

Astfel, sub un prim aspect, recurenta arată că emiterea facturii este un fapt material, care se încadrează la noţiunea de acte unilaterale prevăzută de art. 2.545 C. civ. şi care dă naştere dreptului A. de a solicita contravaloarea facturii.

Prin urmare, contrar celor reţinute de instanţa de apel, calificarea facturii drept un fapt material, şi nu ca un act juridic nu împiedică aplicarea sancţiunii decăderii în situaţia emiterii facturii cu nerespectarea termenului legal.

Sub un al doilea aspect, recurenta arată că instanţa de apel a înţeles greşit raţionamentul expus de pârâtă, aceasta nesusţinând că există doar termene a căror nerespectare atrage fie decăderea, fie prescripţia extinctivă, cu excluderea existenţei unor termene de recomandare sau care ar atrage alte sancţiuni, ci că în cauză termenele de emitere a facturilor, aşa cum sunt reglementate în Ordinul nr. 16/2020, sunt termene de decădere deoarece îndeplinesc condiţiile instituţiei decăderii expuse anterior.

De asemenea, contrar celor reţinute de instanţa de apel, aceste termene nu pot fi calificate ca termene de recomandare, întrucât normele Ordinului nr. 16/2020 fac parte din legislaţia ce reglementează domeniul gazelor naturale, un domeniu supra-reglementat de legiuitor.

Prin urmare, prevederea unor termene pentru executarea obligaţiilor nu este introdusă cu titlu de recomandare, ci pentru că respectarea lor este esenţială în desfăşurarea activităţilor specifice acestui domeniu.

Mai susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel era ţinută să respecte, în conformitate cu art. 1.270 C. civ. legea părţilor, în speţă este Contractul de distribuţie, care prevede în art. 15 că "Dispoziţiile prezentului contract se completează cu prevederile Codului comercial ale C. civ., precum şi cu celelalte reglementări în vigoare'.

Or, în categoria "celelalte reglementări în vigoare" intră şi dispoziţiile Ordinului nr. 16/2020, care reglementează termenele de emitere a Facturilor.

Astfel, obligaţia de emitere a Facturilor în termenele stabilite de Ordinul nr. 16/2020 este parte integrantă din Contract, pe care instanţa trebuie să o respecte şi să o interpreteze în mod legal, luând în considerare incidenţa instituţiei decăderii.

Totodată, cu referire la încălcarea art. 431 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că a învederat instanţei de apel că există hotărâri judecătoreşti pronunţate în dosare având acelaşi obiect şi identitate parţială sau totală de părţi, prin care s-a hotărât că sancţiunea aplicabilă emiterii facturilor peste termen de către utilizatorul de reţea este decăderea şi, prin urmare, B. nu are obligaţia de a achita facturile. Aceste aspecte sunt reţinute cu autoritate de lucru judecat şi/sau autoritate de lucru judecat provizorie în mai multe dosare, pe care le indică.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 476 alin. (2) şi art. 477 C. proc. civ., faţă de faptul că instanţa de apel nu s-a considerat învestită cu analiza apărărilor de la fond pe care apelanta nu le-ar mai fi reiterat prin cererea de apel, apreciind că nu sunt incidente dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ.

Susţine recurenta că dispoziţiile de procedură mai sus arătate sunt încălcate/aplicate greşit de către instanţa de apel, prin refuzul acesteia de a se pronunţa asupra apărărilor formulate în prima etapă procesuală - care nu au fost reluate în cererea de apel în mod expres, dar cu privire la care B. a menţionat că le menţine în totalitate.

Instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., deoarece rejudecarea fondului trebuia să fie făcută în limitele stabilite de parte, devoluţiunea operând pentru întreaga cauză, întrucât B. nu a limitat cererea de apel.

În consecinţă, se arată că Decizia este susceptibilă de casare, fiind pronunţată cu încălcarea şi aplicare greşită a normelor de procedură menţionate mai sus.

Intimata-pârâtă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate şi a apărărilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:

Deşi motivul de nelegalitate prescris de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ. nu a fost indicat în mod expres de către recurenta-pârâtă, recursul conţine critici care se subsumează în mod neechivoc acestuia, respectiv cele privitoare la pronunţarea hotărârii cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 476 alin. (2) şi art. 477 C. proc. civ., faţă de faptul că instanţa de apel nu s-a considerat învestită cu analiza apărărilor de la fond pe care apelanta nu le-a mai fi reiterat în mod expres prin cererea de apel.

Potrivit art. 476 alin. (2) C. proc. civ., "În cazul in care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanţa de apel se va pronunţa, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanţă".

De asemenea, în conformitate cu art. 477 C. proc. civ.,

"(1)Instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

(2) Devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil".

Pornind de la conţinutul dispoziţiilor de procedură a căror încălcare este invocată de către recurentă, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a procedat corect atunci când a soluţionat apelul fără a mai examina apărările formulate în prima etapă procesuală, care nu au fost reluate în cererea de apel .

Deşi apelul este o cale de atac devolutivă, ce provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt cât şi în drept, controlul judiciar ţinut a fi exercitat asupra sentinţei fondului este supus unei limitări în privinţa caracterului devolutiv al căii de atac.

Astfel, instanţa de apel recurge la o nouă judecată, însă doar în limitele criticilor formulate de către apelant, potrivit principiului tantum devolutum quantum appellatum, reglementat de art. 477 din C. proc. civ.

Altfel spus, apelul este devolutiv indiferent dacă este motivat sau nu, însă motivarea apelului influenţează limitele devoluţiunii, în sensul că dacă în cazul unui apel nemotivat devoluţiunea este totală, limitată doar de ceea ce s-a invocat la prima instanţă, în cazul unui apel motivat efectul devolutiv nu vizează toate problemele de fapt şi de drept deduse judecăţii, ci numai pe cele care sunt criticate de către apelant, cu respectarea principiului disponibilităţii.

Prin urmare, de vreme ce apelul pârâtei a fost motivat şi nu sunt incidente dispoziţiile art. 476 alin. (2) C. proc. civ., judecata în apel se circumscrie limitelor trasate de apelantă, respectiv criticilor formulate prin cererea de apel, fără a se putea imputa instanţei neanalizarea unor apărări pe care nu le-a reiterat.

Cu privire la critica întemeiată pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile invocate de recurentei-pârâte în dezvoltarea acestui motiv de recurs nu conturează o nelegalitate a hotărârii din perspectiva nemotivării sau a întemeierii acesteia pe considerente contradictorii.

Astfel din examinarea considerentelor deciziei atacate, se constată că determinantă în pronunţarea soluţiei din apel a fost constatarea inaplicabilităţii sancţiunii decăderii cu referire la termenele prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) şi de) art. 8 alin. (5) din Metodologia iniţială (Ordinul nr. 16/2020), în care intimata-reclamantă trebuia să emită facturile de regularizare, chestiune ce face de altfel obiectul unui motiv de recurs distinct. Motivarea deciziei nu este generică, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, ci are în vedere raporturile juridice deduse judecăţii şi normele legale incidente.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, situaţia de fapt, respectiv premisele ce au condus la declanşarea litigiului dintre părţi au fost în mod concordant stabilite de ambele instanţe de fond, care au reţinut încheierea contractului de distribuţie gaze naturale nr. x/03.01.2018, prelungit prin Actul adiţional nr. x/2019 pe durata de valabilitate a contractelor de furnizare gaze naturale către clienţi, şi obiectul cererii de chemare în judecată, derivând din neexecutarea culpabilă de către pârâtă a obligaţiei de a achita contravaloarea regularizărilor aferente serviciului de distribuţie a gazelor naturale, intervenite ca urmare a diferenţelor dintre cantităţile de gaze naturale alocate, pentru care reclamanta a plătit serviciul transport, şi cele efectiv distribuite.

Împrejurarea că instanţa de apel a corectat o reţinere greşită a sentinţei primei instanţe, şi anume aceea că pârâta ar fi cea care trebuia să emită facturile, deşi din prevederile art. 8 alin. (6) din Ordinul nr. 16/2020 rezultă că această obligaţie incumbă reclamantei, nu poate fi de natură a conduce la concluzia existentei unei motivări contradictorii, cu atât mai mult cu cât s-a apreciat că reţinerea greşită a tribunalului nu a determinat vreo consecinţă juridică esenţială în raţionamentul care a stat la baza hotărârii atacate.

De asemenea, susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel nu o sancţionează în niciun fel pe intimata-reclamantă pentru neîndeplinirea obligaţiei în termen, deşi se reţine că acesta nu este exonerată de răspundere pentru neîndeplinirea obligaţiei de emitere a facturilor în termen, nu evidenţiază un raţionament contradictoriu, întrucât, în continuarea acestui raţionament, termenele nerespectate de intimata-reclamantă au fost calificate ca fiind de recomandare, iar nu de decădere.

Cât priveşte invocarea unei motivări contradictorii, decurgând din aceea că instanţa de apel a reţinut că neîndeplinirea obligaţiei B. S.R.L. de a comunica datele necesare exonerează intimata A. S.A. de răspundere cu privire la exactitatea calculului, pentru ca în paragraful imediat următor să redea conţinutul Adresei ANRE nr. x/16.02.2021 ("în cazul în care se mai întâmplă să nu se primească informaţiile necesare emiterii facturii/facturilor de la OD în timp util, utilizatorii de reţea să le emită în baza calculului propriu"),aceasta este în mod evident o critică de netemeinicie, care vizează probatoriul administrat şi exprimă nemulţumirea recurentei-pârâte privind aprecierea acestuia.

În cadrul aceluiaşi motiv de casare, recurenta-pârâtă a susţinut şi o lipsă de motivare a deciziei atacate, în ceea ce priveşte puterea de lucru judecat a unor hotărâri judecătoreşti, invocată în cauză prin motivele de apel.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că ceea ce pârâta a invocat prin cererea de apel nu se circumscrie aspectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat (obligativitatea), în raport cu hotărârile judecătoreşti indicate, ci noţiunii de practică judiciară.

Reglementând efectele lucrului judecat, legiuitorul statuează, prin dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, pentru ca, în alineatul doi al aceluiaşi articol, să prevadă că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Prin urmare, atât efectul negativ cât şi cel pozitiv al lucrului judecat priveşte raporturile juridice dintre părţi, tranşate în mod definitiv prin hotărâre judecătorească şi vizează aceeaşi finalitate, respectiv evitarea rediscutării unei chestiuni litigioase între aceleaşi părţi, garantându-se, astfel, securitatea raporturilor juridice rezultate din hotărâre,

De asemenea, deşi noul C. proc. civ. nu face distincţia între autoritate de lucru judecat definitivă şi autoritate de lucru judecat provizorie, acest lucru rezultă din interpretarea textului art. 430 C. proc. civ., întrucât din definiţia dată de alin. (1) al art. 430, coroborată cu prevederile cuprinse în alin. (3) şi (4) ale aceluiaşi articol, se desprinde ideea efectului provizoriu al autorităţii de lucru judecat, în sensul că hotărârea judecătorească se bucură provizoriu de autoritate de lucru judecat, în măsura în care instanţa a dispus prin aceasta cu privire la o măsură provizorie ori când hotărârea este supusă apelului sau recursului, urmând a se consolida sau desfiinţa în funcţie de soluţia dată căii de atac. O astfel de hotărâre, dată într-un litigiu încă pendinte, susceptibilă a fi desfiinţată în recurs, nu poate constitui un impediment pentru ca instanţa învestită cu soluţionarea celui de-al doilea litigiu să decidă potrivit propriei sale convingeri, pe baza probelor din dosar.

Totodată, în contradicţie cu susţinerile recurentei-pârâte, se constată că instanţa de apel a analizat argumentele privind neretroactivitatea şi inaplicabilitatea Metodologiei iniţiale (Ordinului ANRE nr. 16/2020), reţinând în mod corect că pârâta s-a limitat la a invoca inaplicabilitatea Metodologiei iniţiale în privinţa ambelor facturi a căror contravaloare este solicitată în cauză, însă fără să menţioneze modalitatea socotită corectă/legală de stabilire a contravalorii diferenţei de gaze de naturale.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea Metodologiei iniţiale, care a intrat în vigoare la data de 07.02.2020, se reţine că aceasta a fost în mod corect stabilită, în condiţiile în care factura nr. x priveşte diferenţele din perioada octombrie 2018- decembrie 2019, aşadar dispoziţia legală aplicabilă este art. 8 alin. (5) din Metodologia iniţială, în temeiul căreia factura trebuia transmisă în termen de maximum 30 de zile de la intrarea în vigoare a Metodologiei, cel târziu la 09.03.2020, iar factura nr. x cuprinde diferenţele din perioada ianuarie- martie 2020, dispoziţia legală aplicabilă fiind art. 7 alin. (1) lit. a) din Metodologia iniţială, în temeiul căreia factura trebuia transmisă până la 30.04.2020.

Nu există retroactivitate pentru că nu ne găsim în ipoteza unei legi noi care să ataşeze raporturilor juridice dintre părţi alte consecinţe juridice, ci este vorba despre actul normativ aplicabil operaţiunii juridice a regularizărilor aferente serviciului de distribuţie a gazelor naturale, intervenite ca urmare a diferenţelor dintre cantităţile de gaze naturale alocate, pentru care reclamanta a plătit serviciul transport, şi cele efectiv distribuite.

Trecând la examinarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la aplicarea greşită a art. 9 C. civ., art. 2545 C. civ. raportat la art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aprobată prin Ordinul nr. 16/2020 al ANRE, Înalta Curte va evoca, succint, contextului factual şi legal care caracterizează raportul juridic dedus judecăţii şi aspectele specifice care au condus la declanşarea litigiului dintre părţi.

Astfel, recurenta-pârâtă B. S.R.L. desfăşoară activitatea de distribuţie de gaze naturale în regim reglementat, în conformitate cu prevederile Legii energiei electrice şi a gazelor naturale nr. 123/2012 şi a legislaţiei secundare adoptate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE).

În cauză, în perioada 2018-2020, între intimata-reclamantă A. S.A., în calitate de beneficiar şi intimata-pârâtă B. S.R.L., în calitate de distribuitor, s-a încheiat contractul-cadru de distribuţie gaze naturale nr. 1/03.01.2018, astfel cum a fost prelungit prin Actul adiţional nr. x/2019 pe durata de valabilitate a contractelor de furnizare gaze naturale către clienţi

Obiectul acestui contract l-a constituit prestarea serviciilor de distribuţie a gazelor naturale, constând în ansamblul de activităţi şi operaţiuni desfăşurate de distribuitor pentru sau în legătură cu rezervarea capacităţii de distribuţie şi vehicularea prin sistemul de distribuţie a cantităţilor de gaze naturale, exprimate în unităţi de energie, asigurate de beneficiar pe perioada de valabilitate a contractului.

Prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat obligarea recurentei-pârâte B. S.R.L. la plata contravalorii a două facturi aferente regularizării diferenţelor dintre cantităţile de gaze naturale alocate şi cele efectiv distribuite, respectiv facturile nr. x/18.05.2020 şi nr. x/20.05.2020.

Prin Ordinul nr. 16/2020, emis de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei (ANRE), s-a aprobat Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite. Acest Ordin a intrat în vigoare în data de 07.02.2020, a fost rectificat în data de 22.05.2020 şi, ulterior, a fost modificat prin Ordinul nr. 145/2020.

În cauza dedusă judecăţii sunt incidente prevederile Ordinului nr. 16/05.02.2020 în forma iniţială, aşa cum s-a arătat anterior.

În conformitate cu terminologia utilizată în acest domeniu reglementat, recurenta-pârâtă B. S.R.L. are calitatea de operator de distribuţie (OD), potrivit art. 100 pct. 63 din Legea nr. 123/2012, iar intimata-reclamantă este utilizatorul de reţea (UR), în sensul art. 100 pct. 891 din aceeaşi lege.

Recurenta-pârâtă, în calitate de operator de distribuţie, avea obligaţia ca, în termen de maximum 20 de zile de la data intrării în vigoare a metodologiei (07.02.2020), să determine şi să transmită fiecărui utilizator de reţea datele prevăzute la art. 4 alin. (1) pentru fiecare lună din perioada octombrie 2018 - decembrie 2019 şi, începând cu 01.01.2020, potrivit art. 5 alin. (1) lit. a), operatorul de distribuţie avea obligaţia de a transmite fiecărui utilizator de reţea datele prevăzute la art. 4 alin. (1) până la 25 ale lunii următoare încheierii fiecărui trimestru.

Cum această obligaţie nu a fost îndeplinită, intimata-reclamantă a efectuat propriul calcul pentru determinarea diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze distribuite clienţilor, pe baza datelor din platforma C. şi a PV - urilor primite de la pârâtă.

Întrucât, în urma calculelor efectuate, a rezultat o diferenţă pozitivă între alocarea finală lunară şi cantitatea de gaze naturale distribuită, intimata-reclamantă a emis facturile de plată, pentru perioada 1 octombrie 2018 -31 decembrie 2019 şi pentru primul trimestru al anului 2020, cu depăşirea termenelor pentru emiterea facturilor, stabilite până la 9 martie 2020, pentru diferenţele aferente perioadei 1 octombrie 2018 - 31 decembrie 2019, şi până la 30 aprilie 2020, pentru diferenţele aferente primului trimestru din 2020.

Problema de drept care face obiectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează calificarea termenelor de 30 de zile prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia iniţială, în sensul de a se stabili dacă acestea sunt termene de decădere a intimatei-reclamante din dreptul de a-şi valorifica creanţa constând în diferenţa dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, aşa cum pretinde recurenta-pârâtă.

Astfel, recurenta critică decizia instanţei de apel din perspectiva unei încălcări şi aplicări greşite a art. 9 C. civ., faţă de faptul că ANRE, în calitate de autoritate emitentă a Ordinului ANRE nr. 16/2020, a comunicat prin Adresa nr. x/16.02.2021 că, odată ce termenul până la care puteau fi emise facturile de regularizare a expirat, operatorul de distribuţie nu mai are obligaţia de a stabili respectivele diferenţe ce urmau a fi facturate,

Sub acest aspect, recurenta arată că instanţa de apel a încălcat prevederile referitoare la interpretarea legii, întrucât nu a analizat normele Ordinului ANRE nr. 16/2020 în coroborare cu interpretarea oficială dată acestora de autoritatea emitentă.

De asemenea, se invocă de către recurentă pronunţarea hotărârii cu încălcarea art. 2.545 C. civ., faţă de faptul că instanţa de apel a considerat că decăderea nu se aplică pentru că factura este un document justificativ, iar nu un act juridic.

Înalta Curte reţine că, în conformitate cu prevederile art. 2545 alin. (1) din C. civ., "prin lege sau prin voinţa părţilor se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârşirea unor acte unilaterale", iar alin. (2) al aceluiaşi text legal dispune că "neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condiţiile legii, a săvârşirii lor".

Totodată, art. 2547 stabileşte că "Dacă din lege sau din convenţia părţilor nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripţie".

Din interpretarea literală a prevederilor art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologie, rezultă că aceste termene sunt instituite pentru transmiterea facturilor aferente diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite şi a facturilor aferente diferenţelor dintre alocarea lunară finală şi suma cantităţilor alocate zilnic pentru perioada octombrie 2018- decembrie 2019, respectiv pentru primul trimestru al anului 2020.

În mod evident, dispoziţiile pe care le conţin art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite, referitoare la termenul instituit pentru transmiterea facturilor de regularizare, nu prevăd în mod expres sancţiunea decăderii din dreptul de valorificare a creanţelor rezultate din procesul de regularizare.

Prin urmare, se impune a stabili dacă este vorba de o decădere implicită, care, susţine recurenta-pârâtă, ar rezulta din faptul că normele Ordinului nr. 16/2020 fac parte din legislaţia ce reglementează domeniul gazelor naturale, un domeniu supra-reglementat de legiuitor şi, mai ales, din voinţa legiuitorului, voinţă clarificată prin Adresa ANRE nr. x/16.02.2021.

Însă, această susţinere este contrară chiar prevederilor art. 9 C. civ., pe care recurenta-pârâtă le invocă.

Astfel, deşi este real că, potrivit art. 9 alin. (1) C. civ., cel care a adoptat norma civilă este competent să facă şi interpretarea ei oficială, totuşi cele consemnate în Adresa ANRE nr. x/16.02.2021 nu pot fi calificate ca fiind dispoziţii interpretative din partea emitentului actului, menite a clarifica sensului normei legale, întrucât documentele invocate nu au valenţele unui act normativ interpretativ de acelaşi nivel cu actul vizat, aşa cum impun prevederile art. 69 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Totodată, se reţine că interpretarea oficială produce efecte pentru viitor, iar nu şi pentru situaţii trecute, aşa cum art. 9 alin. (2) C. civ. prevede în mod expres.

Chiar dacă s-ar considera că emiterea facturii, ca fapt material, se încadrează în noţiunea de acte unilaterale, prevăzută de art. 2.545 C. civ., sintagma "în mod neîndoielnic", din conţinutul art. 2547 C. civ., presupune că trebuie să rezulte în mod clar intenţia legiuitorului/emitentului de a reglementa condiţiile/termenele de exercitare a dreptului de a pretinde contravaloarea diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite aferente perioadei octombrie 2018 - decembrie 2019/primului trimestru al anului 2020 sub sancţiunea pierderii dreptului subiectiv neexercitat înăuntrul termenului stabilit.

Caracterul neîndoielnic al unui termen de decădere trebuie să rezulte chiar din actul normativ care îl instituie, din modalitatea de redactare a normei şi din scopul întregii reglementări.

Or, din conţinutul art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare nu se poate deduce, în mod neechivoc, neîndoielnic, că termenele pentru transmiterea facturilor sunt termene de decădere.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, instituirea respectivelor termene prin Ordinul nr. 16/2020 poate să aibă ca unic scop o fluidizare a operaţiilor economico-financiare şi impunerea unei anumite discipline financiare în raporturile dintre părţi, nelăsând exclusiv la latitudinea părţii alegerea momentului la care va emite factura şi va pretinde plata, ceea ce ar putea atrage şi o prorogare abuzivă a momentului de curgere a termenului de prescripţie.

În acest sens, din interpretarea logică şi sistematică a art. 8 alin. (5), (6) şi 7 din Metodologie, rezultă că suma de plată devine exigibilă pentru OD în termen de 20 de zile de la data primirii facturii aferente diferenţelor constatate (alin. (6), iar pentru UR, în termen de 15 zile de la primirea facturii aferente respectivelor diferenţe (alin. (7), fiind expres prevăzut în actul normativ că acestea sunt termene de plată.

Aşadar, termenele stabilite prin art. 8 alin. (6) teza finală şi alin. (7) teza finală din Metodologie marchează data de la care începe să curgă termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune pentru recuperarea respectivelor creanţe.

În acest cadru, se reţine că termenele prevăzute de art. 7 alin. (1) lit. a) şi art. 8 alin. (5) din Metodologia de regularizare a diferenţelor dintre alocări şi cantităţile de gaze naturale distribuite nu pot fi calificate ca fiind termene de decădere, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondat.

Având în vedere toate considerentele mai sus expuse şi constatând că prin criticile recurentei - pârâte B. S.R.L. nu se relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea soluţiei adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 685/A din 3 mai 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2023.