Inadmissibility of civil cassation appeal due to failure to articulate specific grounds of illegality for counter-guarantee payment dispute

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, introdusă pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 15 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. IFN a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A., obligarea pârâtului la plata sumei de 1.080.571,58 RON, reprezentând contragaranţie, precum şi dobânda legală penalizatoare, calculată de la data de 22.06.2021 până la data plăţii efective a acestei sume, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 3028 din 6 decembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost admisă cererea, fiind obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.080.571,58 RON (contragaranţie), la care se adaugă dobânda legală penalizatoare, calculată începând cu data de 22.06.2021, până la stingerea integrală a debitului principal. A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 14.655,06 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă de timbru).

Prin decizia nr. 1251 A din 21 septembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelantul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva sentinţei civile nr. 3028 din 6 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Împotriva acestei decizii, pârâtul FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

O primă critică în susţinerea recursului vizează faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din vechiul C. civ., dând o interpretare eronată prevederilor art. 8 lit. d) din Norma 1/2010 şi art. 7.4 (2) din convenţia nr. 1/2010.

În opinia recurentului, întregul mecanism juridic în interpretarea voinţei părţilor şi a scopului convenţiei a fost viciat, prin raportarea la un singur aspect de ordin formal, anexa Bl. la convenţie.

Recurentul apreciază că obligaţiile prevăzute în anexa Bl. la convenţie trebuie completate şi interpretate sistematic, împreună cu normele de drept material din O.U.G. nr. 23/2009, cu privire la mecanismul şi scopul urmărit în acordarea contragaranţiilor, în coroborare cu art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din vechiul C. civ., după voinţa concordantă a părţilor şi în respectarea obiectului actului juridic.

Recurentul arată că, prin acest raţionament eronat, instanţa de apel a omis practic să dea aplicare celorlalte prevederi convenţionale, pe care le-a invocat, în interpretarea corectă şi sistematică a reglementărilor aplicabile în cauză.

În acest sens, recurentul susţine că, aşa cum a prezentat în situaţia de fapt, conform adresei A.N.A.F. nr. x/17.03.2021 (anexa 5 la întâmpinarea de fond), înregistrată la F.R.C. cu nr. 1035/25.03.2021, beneficiarul era în executare silită, atât la data declaraţiei de eligibilitate (18.08.2011), cât şi la data acordării contragaranţiei (29.08.2011).

Unul din criteriile de eligibilitate este ca IMM-ul beneficiar să nu fie în executare silită la data acordării contragaranţiei, iar în raport de art. 8 lit. d) din Norma nr. 1/2010 şi de art. 7.4. din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, recurentul arată că este îndreptăţit la respingerea cererii de plată, în cazul în care constată că mandatarul a acordat garanţia unui beneficiar care nu îndeplinea criteriile de eligibilitate.

Având în vedere că la data acordării contragaranţiei, beneficiarul se afla în procedura de executare silită, potrivit informărilor A.N.A.F., recurentul concluzionează în sensul că reclamantul nu a respectat prevederile precizate, acordând contragaranţia în favoarea societăţii A. S.R.L., care nu îndeplinea criteriul de eligibilitate referitor la executare silită.

În opinia recurentului, îndeplinirea acestor obligaţii nu poate fi eliminată pe motiv că ar reprezenta verificări suplimentare celor convenite de părţi, astfel cum susţine reclamantul, întrucât contragaranţia, astfel cum chiar părţile au convenit, se acordă beneficiarilor eligibili.

Recurentul susţine că reclamantul nu bifează doar nişte documente înscrise într-o anexă la convenţie, ci trebuie să se preocupe de îndeplinirea ansamblului de obligaţii prevăzute de convenţia de contragarantare nr. 1/2010, astfel încât niciuna dintre părţi să nu fie prejudiciată.

Într-adevăr, astfel cum precizează recurentul, în anexa C.9 la convenţia nr. 1/2010 se prevede că pentru verificarea criteriului de eligibilitate referitor la executare silită se va avea în vedere declaraţia pe propria răspundere (anexa B la Norma nr. 1/2010), dar aceasta este un minim demers. O anexă nu poate restrânge dispoziţiile actului principal, mai ales când înscrisurile pe care le-a anexat dovedesc neeligibilitatea beneficiarului deoarece se afla şi în executare silită.

În acelaşi sens, recurentul susţine că intimatul-reclamant efectuează şi alte verificări, faţă de cele expres prevăzute în Anexa C.9 la convenţia nr. 1/2010, respectiv verifică acest criteriu de eligibilitate şi pe baza "extrasului de pe portalul instanţelor de judecată", deşi aceasta nu este consacrată convenţional în Anexa C.9.

Ca atare, recurentul apreciază că intimatul-reclamant nu poate pretinde că nu trebuia să verifice şi la A.N.A.F. dacă beneficiarul era în executare silită, cu atât mai mult cu cât, astfel cum reiese din practica curentă, s-a dovedit în nenumărate cazuri că declaraţia pe propria răspundere este contrară realităţii şi lovită de subiectivism.

În opinia recurentului, în raport de art. 270 alin. (1) C. proc. civ., nu se poate ignora un înscris autentic - adresa A.N.A.F. care dovedeşte faptul că beneficiarul era în procedură de executare silită la data acordării contragaranţiei.

Mai mult decât atât, susţinerea în sensul că obligaţia intimatului-reclamant era doar de a verifica documentele stabilite în anexa C.9 la convenţie nu este îndestulătoare, deoarece această obligaţie trebuie completată cu dispoziţiile din materia mandatului, potrivit art. 4.4. din convenţie, precum şi cu dispoziţiile art. 6.1. din convenţia nr. 1/2010.

În consecinţă, recurentul apreciază greşită interpretare a instanţei de apel în sensul că, în situaţia în care apelantul, în calitate de entitate care acordă contragaranţia, dorea ca intimatul să efectueze anumite verificări suplimentare, aceste obligaţii trebuia menţionate expres în contract.

Făcând trimitere la dispoziţiile art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din vechiul C. civ., care stabilesc regula interpretării actului juridic după voinţa comună a părţilor (beneficiarul să nu fie în executare silită la momentul acordării/declaraţiei), iar nu după sensul literar al termenilor, recurentul arată că cele statuate de instanţa de apel sunt contrare regulilor de drept menţionate (art. 977 vechiul C. civ.), în acest sens invocând şi jurisprudenţa pe care o consideră relevantă.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a dat o interpretare eronată prevederilor art. 6.1. şi art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010, potrivit cărora "FRC suportă riscul IMM-ului beneficiar, dar nu preia riscul operaţional al Garantului", pe care le-a invocat ca temei al respingerii cererii de plată.

În acest sens susţine că instanţa de apel a analizat greşit dispoziţiile referitoare la riscul operaţional, prin raportare numai la fraudă, deşi a indicat că riscul operaţional este definit la art. 7 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009, în forma în vigoare la datele acordărilor de contragaranţii în cauză ca fiind "(...) riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor estimate, determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător, fie de factori externi, precum condiţiile economice şi progresul tehnologic".

Acelaşi act normativ defineşte riscul legal ca fiind o componentă a riscului operaţional:

"22. risc legal - componentă a riscului operaţional, determinată de neaplicarea sau aplicarea defectuoasă a dispoziţiilor legale ori contractuale, care afectează negativ operaţiunile sau situaţia instituţiilor financiare nebancare".

În raport de dispoziţiile indicate mai sus, recurentul concluzionează în sensul că riscul operaţional invocat nu este cel raportat la fraudă, aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel, ci riscul operaţional determinat fie de utilizarea unor procese, sisteme sau resurse umane inadecvate ori care nu şi-au îndeplinit funcţia în mod corespunzător.

Recurentul mai precizează şi că instanţa de apel a considerat în mod eronat că verificarea criteriilor de eligibilitate este suficientă pentru aprobarea de către F.R.C. a cererii de plată, întrucât, separat de criteriile de eligibilitate, convenţia de contragarantare nr. 1/2010 prevede şi alte condiţii pentru ca F.R.C. să aprobe o cerere de plată, indicând, cu titlu exemplificativ: garantul trebuie să achite la zi prima de contragarantare, trebuie să fie demarate procedurile de executare silită a garanţiilor accesorii finanţării, garantul trebuie să prezinte referatul de analiză a cererii de plată, etc.

O altă condiţie care se analizează în vederea aprobării cererii de plată formulată de garant, astfel cum arată recurentul, este cea referitoare la suportarea de către F.R.C. a riscului operaţional, iar instanţa de fond a omis să analizeze dacă art. 7.1. din convenţie, referitor la riscul operaţional, a fost încălcat sau nu de către reclamantă, limitându-se la a analiza doar dacă, la data acordării, condiţiile de eligibilitate erau verificate de către F.N.G.C.I.M.M., potrivit pct. 4 din anexa 7 la convenţie, ignorând celelalte prevederi convenţionale pe care le-a invocat, respectiv art. 6.1. şi art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010, art. 6 lit. d) din Norma nr. 1/2010 şi art. 3 alin. (1) din O.U.G. nr. 23/2009, al căror conţinut este reprodus.

Recurentul concluzionează în sensul că înţelegerea părţilor, care rezultă din interpretarea sistematică a cadrului convenţional, este că F.R.C. preia doar riscul de credit al IMM-ului beneficiar, iar nu şi pe cel operaţional, astfel cum este definit la art. 7 din Regulamentul B.N.R. nr. 20/2009, în forma în vigoare la datele acordărilor de contragaranţii în cauză.

Cu titlu subsidiar, în raport de art. 10 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, recurentul susţine că, în contextul unor anchete penale, plata de către F.R.C. a contragaranţiei acordate ar fi reprezentat, pe de o parte, un prejudiciu pentru resursele Statului Român, iar pe de altă parte ar fi determinat acordarea unui ajutor de stat nelegal, sancţionat ca atare de legislaţia europeană în materia ajutorului de stat.

Mutatis mutandis, în considerarea informaţiilor cu privire la implicarea A. S.R.L. în activităţi infracţionale deosebit de grave la momentul analizei cererii de executare (evaziune fiscală, înşelăciune, fals în înscrisuri sub semnătură privată,) F.R.C. a decis respingerea cererii de executare aferente beneficiarului, decizie pe care o consideră temeinică şi legală în respectarea prevederilor sus-indicate.

Cu privire la condiţiile de formă care nu au fost respectate în cauză, recurentul a reiterat faptul că F.N.G.C.I.M.M. a efectuat plata garanţiei în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive de obligare la plată (decizia civilă nr. 142 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă prin decizia nr. 954 din 4 iunie 2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul cu nr. x/2016).

Astfel, în urma analizei cererii de executare, s-a constatat că F.N.G.C.I.M.M. nu a întocmit referat de analiză a cererii de plată, iar în raport de art. 7.3. lit. g) din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, invocarea de către reclamant a unui caz fortuit nedovedit în analiza cererii de plată a B., se încadrează tocmai la riscul operaţional.

Culpa reclamantului în neanalizarea cererii de plată, astfel cum susţine recurentul, a fost reţinută în mod definitiv şi de către instanţa de judecată prin decizia civilă nr. 142 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2016, iar instanţa de apel a ignorat apărarea sa în sensul că tocmai cunoaşterea motivării hotărârii judecătoreşti a dus la refuzul la plată, întrucât se identifică o culpă a intimatului-reclamant, culpă care se încadrează în definiţia riscului operaţional.

Recurentul critică hotărârea instanţei de apel şi din perspectiva faptului că instanţa de apel a reţinut în mod eronat că plata garanţiei către bancă ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti implică automat şi plata garanţiei către reclamant, reţinând în mod eronat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 142 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

Recurentul reiterează dispoziţiile art. 7.4. din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, în raport de care arată că decizia civilă nr. 142 din 22 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, pronunţată în dosarul nr. x/2016, a tranşat litigiul dintre bancă şi F.N.G.C.I.M.M. cu privire la convenţiile aplicabile în acele raporturi, astfel că nu s-au analizat convenţiile aplicabile în prezenta cauză şi dacă ar fi îndeplinite condiţiile de plată stabilite între F.R.C. şi F.N.G.C.I.M.M., pentru a se reţine puterea de lucru judecat.

Drept urmare, recurentul susţine că şi dacă plata garanţiei a fost făcută în baza unei hotărâri judecătoreşti, F.R.C. tot trebuie să facă analiza cererii de executare a reclamantului pentru a verifica dacă toate obligaţiile din convenţia nr. 1/2010 şi Norma 1/2010, aplicabile în prezentul litigiu, au fost respectate.

Concluzionând, recurentul susţine că instanţa de apel s-a prevalat de un singur aspect de ordin formal în interpretarea convenţiei nr. 1/2010, ceea ce a viciat întreg raţionamentul juridic cu privire la scopul O.U.G. nr. 23/2009 cu privire la mecanismul în acordarea contragaranţiilor şi a ajutorului de stat.

Sub un ultim aspect, recurentul invocă dispoziţiile actului constitutiv al F.R.C., ale art. 4 şi art. 10 din O.U.G. nr. 23/2009, art. 1, art. 2, art. 3 din Norma nr. 1/2010, art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 117/2006.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, întrucât criticile invocate nu pot fi încadrate în motive de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 494, raportat la art. 482 şi la art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) Cod procedură civilă, "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c) - e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ prevede că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din cod.

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât criticile să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesuală civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu nulitatea recursului.

Soluţia adoptată de legiuitor este justificată de faptul că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Instanţa supremă constată că, deşi recurentul a invocat nelegalitatea hotărârii atacare din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, nu a expus argumente în susţinerea motivului de recurs.

Controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă recurentul aduce critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Analiza cererii de recurs relevă faptul că recurentul a invocat faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 din vechiul C. civ., dând o interpretare eronată prevederilor art. 8 lit. d) din Norma 1/2010 şi art. 7.4 (2) din convenţia nr. 1/2010.

Argumentele recurentului, expuse în susţinerea acestei critici, vizează, însă, situaţia de fapt şi mijloacele de probă administrate, recurentul susţinând că, aşa cum reiese din adresa A.N.A.F. nr. x/17.03.2021, beneficiarul se afla în executare silită atât la data declaraţiei de eligibilitate (18.08.2011), cât şi la data acordării contragaranţiei (29.08.2011).

Ca atare, potrivit recurentului, în raport de dispoziţiile art. 8 lit. d) şi de art. 7.4 din convenţia de contragarantare nr. 1/2010, era îndreptăţit la respingerea cererii de plată în cazul în care constata că mandatarul a acordat contragaranţia unui beneficiar care nu îndeplinea condiţiile de exigibilitate.

Recurentul susţine şi că instanţa de apel a apreciat în mod greşit că în cazul în care pârâtul, în calitate de entitate care acordă contragaranţia, dorea ca reclamantul să efectueze anumite verificări suplimentare, trebuia să menţioneze aceste obligaţii în mod expres în contract, aducând ca argument, în acest sens, atât dispoziţiile art. 270 alin. (1) C. proc. civ., art. 969, art. 970, art. 977 şi art. 982 C. civ. de la 1865, dar şi jurisprudenţa apreciată ca fiind relevantă în cauză.

În raport de aceste argumente, Înalta Curte arată că nemulţumirea recurentului legată de modul în care instanţa de apel a concluzionat asupra stării de fapt, în raport de probele administrate, nu deduce instanţei de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, ci reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu poate fi examinată în recurs, cale excepţională de atac care urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În realitate, recurentul îşi exprimă nemulţumirea cu privire la soluţia pronunţată de instanţă şi tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Înalta Curte reţine că recurentul a formulat şi critici referitoare la interpretarea eronată a prevederilor art. 6.1 şi a art. 7.1 din convenţia nr. 1/2010, critici ce vizează condiţiile de formă care nu au fost respectate în cauză, a invocat aprecierea eronată de către instanţa de apel că plata garanţiei de către bancă în baza unei hotărâri judecătoreşti implică în mod automat plata garanţiei către reclamant, fiind reţinută în mod eronat puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 142 din 22 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2016, precum şi faptul că instanţa de prim control judiciar s-a prevalat de un singur aspect de ordin formal în interpretarea convenţiei nr. 1/2010.

Înalta Curte reţine că aceste argumente, prezentate de recurent drept motive de recurs, nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurentul tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac.

Aşadar, Înalta Curte constată că recurentul nu a expus critici de nelegalitate punctuale cu privire la hotărârea atacată şi nu a arătat în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurent.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurentul nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant şi va anula recursul declarat de recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei nr. 1251 A din 21 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN.

Anulează recursul declarat de recurentul-pârât recurentul-pârât FONDUL ROMÂN DE CONTRAGARANTARE S.A. împotriva deciziei nr. 1251 A din 21 septembrie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2023.