Legislator Case Law & Legislation
Decizia nr. 1666/2023 AI generated

Abusiveness of risk and penalty commissions in consumer loan contracts under CJEU case C-621/17 clarity standard

Case Number Decizia nr. 1666/2023
Court / Authority
Jurisdiction Romania (RO)
Decision Date
Outcome Partially Allowed

Legislator summary

AI generated

The Supreme Court partially admitted the bank’s appeal, quashing the Court of Appeal’s decision in part and remanding the case for retrial specifically regarding the lawfulness of the "risk commission" and "penalty commission," while leaving intact the lower courts’ findings of absolute nullity for the abusive interest rate review clause and the contractual interest clauses. The dispute arose from a consumer’s challenge to abusive clauses in a 2008 foreign-currency loan contract, where the bank argued that commission clauses formed the main subject of the contract and were not abusive if clearly expressed, and that the interest review clause was valid under the 2010/30/EU directive implementation. The Supreme Court held that commission clauses are not excluded from the abuse analysis as they do not constitute the main subject of the loan, and that the Court of Appeal illegally applied a stricter standard than required by the CJEU in Case C-621/17, which mandates only clarity in amount, calculation method, and due date, not a detailed description of services; consequently, the appeal on commissions was allowed. The Court rejected the bank’s arguments regarding the interest rate review clause, affirming that the clause failed to specify objective grounds for modification, thereby violating the transparency requirements and creating a significant imbalance as prohibited by the Annex to Law No. 193/2000, and dismissed the bank’s arguments on the start date for legal interest as improper re-litigation of facts.

Legislator headnote

AI generated

art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; Abusiveness of risk and penalty commissions in consumer loan contracts under CJEU case C-621/17 clarity standard: The dispute arose from a consumer’s challenge to abusive clauses in a 2008 foreign-currency loan contract, where the bank argued that commission clauses formed the main subject of the contract and were not abusive if clearly expressed, and that the interest review clause was valid under the 2010/30/EU directive implementation. The Supreme Court held that commission clauses are not excluded from the abuse analysis as they do not constitute the main subject of the loan, and that the Court of Appeal illegally applied a stricter standard than required by the CJEU in Case C-621/17, which mandates only clarity in amount, calculation method, and due date, not a detailed description of services; consequently, the appeal on commissions was allowed. The Court rejected the bank’s arguments regarding the interest rate review clause, affirming that the clause failed to specify objective grounds for modification, thereby violating the transparency requirements and creating a significant imbalance as prohibited by the Annex to Law No. 193/2000, and dismissed the bank’s arguments on the start date for legal interest as improper re-litigation of facts.

Keywords

AI generated
consumer contract contractual penalty clause mortgage loan banking law directive foreign law

Cited Legislation

AI generated
art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000
să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale menţionate în art. 4 lit.
art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000
În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că, prin încălcarea Cauzei C-621/17, instanţa de apel a reţinut în mod greşit inaplicabilitatea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisioane, stabilind că acestea nu fac parte din obiectul principal al contractelor.
art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de risc prevăzut la art.
art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ
În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
art. 488 C. proc. civ
Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.
art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000
9/2000, respectiv art. 1066 şi art.
art. 1088 C. civ
O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1088 C. civ.
art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ
Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art.
AI generated

Key legal questions extracted by Legislator

AI generated
art. 496 C. proc. civ.

Procedural basis cited in the dispositive to admit the appeal and quash the decision in part.

Need to analyze how this precedent applies to your matter?

Cross-reference this judgment against statutes, commentaries, and subsequent citing case law inside Legislator AI.

Open in Legislator →

Full text

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 21 septembrie 2017 pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pârâta C. S.A., solicitând următoarele:

1. să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale de la art. 5 lit. a) din contractul de credit bancar nr. x din 12.03.2008, cu privire la comisionul de risc în cuantum de 0,22%, aplicat la soldul creditului, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumei achitate cu acest titlu;

2. să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale menţionate în art. 3) lit. d) din convenţia de credit nr. x din 12.03.2008, cu privire la revizuirea ratei dobânzii, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situaţia în care în urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauză va rezulta o diferenţă între dobânda curentă stabilită la data încheierii contractului şi dobânda percepută de bancă potrivit acestei clauze contractuale abuzive;

3. să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale menţionate în art. 4 lit. b) din contractul de credit nr. x din 12.03.2008, cu privire la rata dobânzii penalizatoare, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situaţia în care în urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauză va rezulta o diferenţă între dobânda curentă stabilită la data încheierii contractului şi dobânda percepută de bancă potrivit acestei clauze contractuale abuzive;

4. să se constate caracterul abuziv al clauzei contractuale menţionate în art. 4 lit. a) din contractul de credit nr. x din 12.03.2008, cu privire la comisionul de penalizare în cuantum de 2% din valoarea creditului acordat, să se dispună eliminarea acestei clauze abuzive din contract şi restituirea sumelor de bani percepute în plus, în situaţia în care în urma expertizei contabile ce urmează a fi efectuată în cauză va rezulta faptul că a fost perceput un astfel de comision de către bancă potrivit acestei clauze contractuale abuzive;

5. stabilizarea cursului de schimb franc/leu la momentul semnării contractului (2.3216 RON) la data de 12.03.2008, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului de credit şi, în consecinţă, restituirea sumei încasate de către pârâtă cu titlu de diferenţă de curs valutar pentru fiecare plată efectuată de către reclamanţi.

Prin sentinţa civilă nr. 3422 din 11 mai 2018, pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca, secţia Civilă, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată de pârâta C. S.A. şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 25 iunie 2018.

Prin sentinţa civilă nr. 2178 din 19 decembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj, s-a respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.A., excepţie invocată de pârâtă.

S-a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

S-a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor prevăzute de art. 3 lit. d), art. 5 lit. a), referitor la comisionul de risc şi art. 4 lit. a), referitor la comisionul de penalizare din contractul de credit bancar nr. x - Condiţii Speciale.

Pârâta C. S.A. a fost obligată să restituie reclamanţilor sumele încasate de aceasta până la data cesiunii de creanţă din 25.07.2014, respectiv: dobânda contractuală încasată peste limita de 3,99% p.a. prevăzută de art. 3 lit. a) din contract, în echivalent în RON, conform cursului de schimb RON/CHF de la data plăţii; suma de 125 CHF, în echivalent în RON, conform cursului de schimb RON/CHF de la data plăţii, precum şi suma de 12.636,15 CHF, reprezentând comision de risc/administrare, în echivalent în RON, conform cursului de schimb RON/CHF de la data plăţii, toate sumele cu aplicarea dobânzii legale, pentru perioada în care contractul de credit a fost guvernat de O.G. nr. 9/2000, respectiv dobânda legală penalizatoare, pentru perioada în care contractul a fost guvernat de O.G. nr. 13/2011, începând cu momentul efectuării plăţii şi până la momentul restituirii integrale.

S-au respins, ca neîntemeiate, cererea reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4 lit. b) din Condiţiile Speciale şi art. 4.1 din Condiţiile Generale ale contractului de credit bancar nr. x/12.03.2008, precum şi cererea de stabilizare a cursului de schimb CHF/RON.

Prin decizia civilă nr. 638 din 18 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2178 din 19 decembrie 2018, pronunţate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj; a fost respins apelul incident declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs.

În susţinerea recursului, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitatea consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv, iar în raport de art. 4 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 193/2000, dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

Potrivit recurentei-pârâte, raportat la considerentele instanţei de apel, a fost împiedicată să realizeze proba negocierilor clauzelor contractuale cu intimaţii, aşa cum permite art. 4 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 193/2000, instanţa de prim control judiciar apreciind că există o discrepanţă de natură economică între bancă şi intimaţii-reclamanţi.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că, pe lângă faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (3) teza a 2-a din Legea nr. 193/2000, care permit profesionistului să probeze existenţa negocierilor clauzelor contractuale cu consumatorii independent de situaţia economică a părţilor, a procedat la o diferenţiere nejustificată între situaţia consumatorului care are o putere financiară asemănătoare cu cea a profesionistului şi situaţia consumatorului care nu are o putere financiară asemănătoare.

Potrivit recurentei-pârâte, caracterul negociat al clauzelor rezultă din faptul că orice persoană care depune un minim de diligenţă pentru protejarea intereselor sale la încheierea unui contract care o angajează pentru o perioadă îndelungată de timp, va verifica în principal clauzele legate de preţul contractului, iar în măsura în care constată că preţul acestui contract nu este convenabil, este liberă să refuze încheierea contractului în condiţiile propuse şi să se orienteze către alte produse de creditare ale aceleiaşi bănci sau ale altor bănci.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel nu a luat în considerare că piaţa bancară este una concurenţială, în care băncile se străduiesc să atragă clienţii, astfel că termenii şi condiţiile referitoare la dobândă şi la comisioane, care se materializează în costul creditului, sunt elementele esenţiale ale determinării opţiunii unui viitor împrumutat, acesta cunoscând foarte bine aceste condiţii, înainte de alegerea unei bănci de la care să solicite împrumutul necesar.

Aşadar, recurenta-pârâtă consideră că intimaţii nu pot invoca necunoaşterea condiţiilor referitoare la comisioane, deoarece, în realitate, tocmai aceste condiţii sunt cele care i-au determinat să o aleagă ca furnizor de servicii financiare, având în vedere că avea condiţiile cele mai avantajoase, atât în ceea ce priveşte dobânda, cât şi în ceea ce priveşte gradul de îndatorare, iar produsele au fost văzute ca fiind mai avantajoase decât ale altor bănci.

Mai arată recurenta-pârâtă că, şi dacă s-ar presupune prin absurd că acele clauze referitoare la preţ nu au fost negociate, totuşi, nici Directiva 93/13/CEE şi nici legea internă nu înlătură obligaţia consumatorului de a da dovadă de o minimă diligenţă în momentul semnării contractului, întrucât protecţia oferită nu poate fi absolută, iar convenirea preţului presupune şi o apreciere subiectivă, în funcţie de nevoia economică concretă a consumatorului, nevoie pe care numai acesta singur o poate determina.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă susţine că lipsa oricărui demers de înţelegere/negociere a clauzelor referitoare la preţ, în ciuda existenţei unei astfel de posibilităţi, nu îi este imputabilă ei, ci împrumutatului, impunându-se constatarea caracterului negociat al clauzelor care fac obiectul prezentului litigiu, inclusiv ca urmare a aplicării principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

O altă critică invocată în susţinerea recursului vizează faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora, "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Potrivit recurentei-pârâte, condiţia impusă de Directiva 93/13/CEE şi de Legea nr. 193/2000 pentru ca o clauză asociată cu obiectul principal să fie exclusă de la analiza controlului judiciar, este ca aceasta să fie exprimată într-un limbaj uşor inteligibil.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a ignorat dispozitivul obligatoriu din Cauza C-621/17 (KISS), din care se pot desprinde două concluzii: conform jurisprudenţei C.J.U.E., un comision (cauza C-621/17 - de administrare/acordare) intră în noţiunea de obiect principal al contractului, având în vedere că se face trimitere în mod expres la art. 4.2 din Directiva 93/13; pentru a ajunge la concluzia că respectiva clauză este clară şi inteligibilă, nu este este necesar ca banca să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză, atât timp cât respectiva clauză stabileşte cuantumul comisionului.

În consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că, prin încălcarea Cauzei C-621/17, instanţa de apel a reţinut în mod greşit inaplicabilitatea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisioane, stabilind că acestea nu fac parte din obiectul principal al contractelor.

Recurenta-pârâtă solicită că instanţa de recurs să observe că toate stipulaţiile contractuale supuse analizei (referitoare la dobândă şi comisioanele contestate) sunt componente ale preţului contractului de credit, element pe care legiuitorul l-a înlăturat în mod expres de la aplicarea mecanismului reprimării clauzelor abuzive, atâta vreme acesta este exprimat în mod clar şi inteligibil.

Conform susţinerilor recurentei-pârâte, conţinutul art. 4 al Directivei 93/13 CEE (pentru transpunerea căreia a fost adoptată Legea nr. 193/2000) a fost detaliat în Considerentul 19, astfel:

"[...] în sensul prezentei directive, aprecierea caracterului abuziv nu se efectuează asupra clauzelor care descriu obiectul principal al contractului, nici asupra raportului calitate/preţ al bunurilor sau serviciilor furnizate; [...] acestea pot fi însă luate în calcul la aprecierea caracterului abuziv al altor clauze".

Mai precizează recurenta-pârâtă că, în conformitate cu art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48, dobânda anuală efectivă - DAE - reprezintă costul total al creditului care este format din "toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele şi orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit şi care sunt cunoscute de creditor".

Prin urmare, clauzele referitoare la dobândă, la comisioane sau la costuri, fie că acestea din urmă sunt percepute la termen sau anticipat, sunt elemente care formează costul total al creditului. Acest cost, împreună cu marja de profit a băncii, formează preţul contractului de credit, acesta din urmă reprezentând componenta esenţială a obiectului contractului de credit de consum.

Concluzionează recurenta-pârâtă în sensul că rata dobânzii şi data ajustării acesteia împreună cu comisioanele şi celelalte costuri aferente sunt elemente ale obiectului principal al convenţiei de credit, motiv pentru care instanţa de apel trebuia să aplice prevederile art. 4 alin. (6) al Legii nr. 193/2000, interpretat prin prisma art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, şi să elimine din cadrul controlului unui eventual caracter abuziv, acele clauze care se referă la componente sau caracteristici ale costului total al creditului.

În cauza de faţă, astfel cum precizează recurenta-pârâtă, redactarea clauzelor privind dobânda, comisionul de risc şi comisionul de penalizare, din cuprinsul condiţiilor speciale ale contractului de credit îndeplineşte condiţiile unor clauze clar şi inteligibil exprimate, prin exprimarea în formulă procentuală la care se adaugă un scadenţar, din care rezultă cu claritate atât suma lunară, cât şi suma totală percepută.

O altă critică vizează faptul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a) din condiţiile speciale din contractul de credit.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că argumentul principal pentru care instanţa de apel a considerat drept abuziv comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) din Condiţiile Speciale constă în faptul că nicăieri în cuprinsul contractului nu se regăseşte o prevedere care să definească comisionul de risc şi scopul acestuia.

Or, sub acest aspect, recurenta-pârâtă susţine că C.J.U.E. a stabilit în Cauza C-621/17 (KISS) următoarele: articolul 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Prin urmare, C.J.U.E. a stabilit cu titlu obligatoriu pentru instanţele naţionale că o clauză precum cea de la art. 5 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractului de credit nu impune ca aceasta să detalieze metoda de calcul, exigibilitatea sau să detalieze serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

În consecinţă, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, adăugând o condiţie suplimentară (de legalitate a clauzei), şi anume descrierea serviciului furnizat în schimbul căruia se percepe comisionul de risc, cu toate că C.J.U.E. a stabilit deja cu titlu obligatoriu că aceasta nu este o condiţie pe care trebuie să o îndeplinească o clauză care prevede un comision, pentru a nu intra sub incidenţa Directivei 93/13/CEE.

Potrivit recurentei-pârâte, comisionul de risc este un cost pentru bancă şi este inclus în preţul contractului alături de dobândă şi alte comisioane percepute, or, preţul unui contract este principalul element pe care un consumator trebuie să îl ia în calcul atunci când încheie un contract.

Clauza privind comisionul de risc nu se poate identifica cu riscul contractului de credit şi nici nu poate acoperi un asemenea risc, recurenta-pârâtă susţinând că trebuie sa urmărească riscurile ce vin dinspre piaţă, deci din afara relaţiei contractuale cu împrumutatul, care îi pot afecta capacitatea de rambursare.

Recurenta-pârâtă mai arată şi că, fiind o contraprestaţie pentru punerea la dispoziţie a creditului, comisionul nu poate fi, în raport de raţiunea sa economică, calificat ca un factor generator al unui dezechilibru contractual.

În ceea ce priveşte comisionul de penalizare prevăzut la art. 4 lit. a) din condiţiile speciale ale contractului de credit, recurenta-pârâtă invocă încălcarea art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000, respectiv art. 1066 şi art. 969 din vechiul C. civ.

Cu titlu preliminar, menţionează că prevederile art. 4 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractului de credit nu reglementează un veritabil comision, ci stabilesc existenţa unei clauze penale, cu efect cominatoriu, pentru a determina intimaţii să achite orice sume de bani la termen.

În raport de dispoziţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000, care dispun în sensul că:

"Cu toate acestea, dobânzile se pot capitaliza şi pot produce dobânzi în temeiul unei convenţii speciale încheiate în acest sens, după scadenţa lor, dar numai pentru dobânzi datorate pe cel puţin un an", recurenta-pârâtă arată că art. 4 lit. a) din Condiţiile speciale ale contractului‚ reprezintă o astfel de convenţie specială în vederea capitalizării dobânzilor, care să producă la rândul lor dobânzi.

Prin urmare, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000.

Recurenta-pârâtă arată că şi argumentul instanţei de apel în sensul că lipseşte proporţionalitatea între potenţialul prejudiciu suferit de apelantă în cazul întârzierii de plată şi sumele de bani pe care ar trebui să le plătească reclamanţii este nelegal, câtă vreme inclusiv sub incidenţa vechiul C. civ., conform art. 1066 - 1072, care reglementau clauza penală, creditorul era scutit de la dovada prejudiciilor.

Raţiunea clauzei penale, astfel cum precizează recurenta-pârâtă, este scutirea creditorului de dovada prejudiciului, în caz contrar, orice utilitate a acesteia ar putea fi înlăturată de debitor prin reglementarea generală a răspunderii contractuale. Astfel, s-ar ajunge la eludarea dispoziţiilor legale ale art. 969 din vechiul C. civ. care stabilesc că între părţi, contractul are putere de lege.

În ceea ce priveşte clauza de la art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale contractului de credit, potrivit căreia "Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", recurenta-pârâtă susţine că, deşi instanţa de apel a arătat în mod corect că respectiva clauză intră în noţiunea de "obiect principal al contractului", a considerat în mod nelegal că nu a fost exprimată în mod clar şi inteligibil, aşa cum impune Directiva 93/13/CEE.

Sub un prim aspect, recurenta-pârâtă susţine că nu putea proceda în mod discreţionar la această modificare, din moment ce a prevăzut, în mod expres, că doar în situaţia unor "schimbări semnificative pe piaţa monetară" putea recurge la această prevedere contractuală.

Recurenta-pârâtă susţine că a înţeles să procedeze la o abstractizare a situaţiilor în care putea proceda la revizuirea dobânzii, având în vedere termenul de 15 ani pe care a fost încheiat contractul de credit.

De asemenea, recurenta-pârâtă arată că şi legiuitorul apelează la asemenea construcţii juridice, având în vedere că legea nu poate reglementa în mod particular fiecare situaţie în parte şi, de asemenea, trebuie să fie aplicată pentru zeci de ani, un exemplu în acest sens fiind art. 1.171 alin. (2) din C. civ., care reglementează în mod expres instituţia impreviziunii.

Or, din această paralelă, rezultă, în opinia recurentei-pârâte, că şi-a îndeplinit obligaţia de a formula clauza contractuală de o manieră clară şi inteligibilă, din moment ce a procedat la o tehnică de redactare juridică permisă inclusiv legiuitorului naţional.

Prin urmare, recurenta-pârâtă apreciază că posibilitatea de revizuire a dobânzii curente în situaţia intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară nu reprezintă o practică abuzivă, ci un instrument prin care se urmăreşte menţinerea procentului de câştig al băncii în raport de costurile de creditare, mai ales având în vedere că stabilirea nivelului dobânzii curente este un proces complex, determinat de o serie de factori economici şi juridici, care pot suferi modificări ulterior perfectării contractelor de credit.

Astfel, recurenta-pârâtă concluzionează în sensul că posibilitatea de revizuire a ratei dobânzii curente în raport de anumiţi factori obiectivi, ce nu pot fi influenţaţi de către bancă, este prevăzută în mod clar şi inteligibil în cuprinsul contractului de credit, mai ales având în vedere că banca nu poate avea cunoştinţă de evoluţia ulterioară a factorilor în raport de care este determinat nivelul dobânzii curent.

Mai precizează recurenta-pârâtă că, ulterior analizei caracterului clar şi inteligibil, instanţa de apel a procedat la analiza condiţiilor caracterului abuziv a clauzei prevăzute la art. 3 lit. d) din contractul de credit, fără a face nicio referire la motivele pentru care a înţeles să răstoarne prezumţia de bună-credinţă de care se bucură orice subiect de drept, în temeiul art. 1899 alin. (2) din vechiul C. civ.

Or, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, pentru a fi în prezenţa unui comportament abuziv al comerciantului este necesar a se constata existenţa intenţiei acestuia de a crea un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului şi contrar principiilor bunei-credinţe, condiţie neîndeplinită în cauză.

Potrivit recurentei-pârâte, din moment ce clauza arată în mod expres că devine aplicabilă (în sensul conferirii băncii a dreptului de a revizui dobânda) doar în situaţia unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, rezultă în mod evident că limita în care putea opera revizuirea, era strict în vederea acoperirii acestor situaţii care au condus la respectivele schimbări.

Precizează recurenta-pârâtă şi că, deoarece, de cele mai multe ori, depozitele unei bănci nu sunt suficiente pentru a acoperi cererea de credite, o bancă este nevoită să se împrumute, la rândul ei de la alte bănci, aceste împrumuturi generând, la rândul lor, costuri suplimentare.

Neputându-se anticipa la momentul acordării contractelor de credit care va fi nivelul dobânzii interbancare pentru perioada de timp pentru care este acordat contractul de credit, băncile stipulează o clauză privind ajustarea cuantumului dobânzii, astfel încât profitul băncii să rămână la un nivel constant pe întreaga perioadă a derulării contractului.

Sub un ultim aspect, recurenta-pârâtă arată că, potrivit art. 1 alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, o astfel de clauză nu este abuzivă, dispoziţiile legale oferind furnizorilor de servicii financiare dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator, în cazul existenţei unei motivaţii întemeiate.

Recurenta-pârâtă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a prevederile art. 1088 din vechiul C. civ., în raport de care rezultă că momentul de la care instanţa de judecată poate acorda dobânda legală este cel al introducerii cererii de chemare în judecată, şi nu de la momentul perceperii respectivelor sume de bani.

Recurenta-pârâtă susţine că, în pofida clarităţii prevederilor legale, instanţa de apel a stabilit legalitatea şi temeinicia sentinţei din fond prin care banca a fost obligată la plata dobânzii legale penalizatoare de la data perceperii sumelor de bani.

Principiul reparaţiei integrale priveşte inclusiv recuperarea beneficiului nerealizat (lucrum cessans), or, acest beneficiu este reglementat tocmai de art. 1088 din vechiul C. civ., care prevede cu titlu imperativ că reclamantul poate solicita daune-interese doar de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, şi nu de la momentul perceperii sumelor de către bancă, scopul urmărit de legiuitor fiind de a preîntâmpina un abuz procesual din partea reclamantului, care ar fi tentat să solicite instanţei constatarea nulităţii absolute a unor clauze contractuale cât mai târziu, în vederea acumulării dobânzii legale, aspect confirmat şi în prezentul litigiu.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă, ca nefondat.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din 1 martie 2023, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Intimaţii-reclamanţi au depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 3 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 20 septembrie 2023, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă este fondat, pentru considerentele care urmează:

O primă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000, raportat la caracterul negociat al clauzelor contractuale.

Înalta Curte arată că argumentele expuse în cadrul acestei critici urmăresc doar o reevaluare a situaţiei de fapt stabilite de instanţele devolutive prin prisma materialului probator în dovedirea caracterului negociat al contractului.

Or, aceste susţineri trimit la elemente ataşate situaţiei de fapt, care scapă cenzurii instanţei de recurs, a cărei examinare este limitată, de însuşi conţinutul introductiv al art. 488 C. proc. civ., doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de eventuală netemeinicie.

Nici critica ce vizează încălcarea de către instanţa de apela a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu poate fi reţinută.

În susţinerea acestei critici, recurenta-pârâtă arată că dispoziţiile contractuale referitoare la comisioane fac parte din obiectul principal al contractului, fiind excluse de la analiza caracterului abuziv, atâta vreme cât acestea sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, clauzele privind comisioanele nu sunt excluse de la analiza caracterului abuziv potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât acestea nu se asociază cu noţiunea de obiect principal al creditului, pentru a fi excluse de la analiză.

În ceea ce priveşte clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii de "obiectul principal al contractului" în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în Hotărârea pronunţată în cauza Matei împotriva Volksbank România S.A., C143/13, că "trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii menţionate de obiect principal al contractului. Revine instanţei de trimitere sarcina să aprecieze, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta, dacă respectiva clauză constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului care constă în rambursarea sumei puse la dispoziţia sa de împrumutător" - pct. 54.

Înalta Curte apreciază că sunt întemeiate susţinerile recurentei-pârâte în sensul că instanţa de apel a efectuat o examinare greşită a condiţiilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce priveşte comisionul de risc prevăzut de art. 5 lit. a) şi comisionul de penalizare prevăzut la art. 4 lit. a) din condiţiile speciale ale contractului de credit.

Instanţa supremă reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate (art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000).

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contestate din convenţia de credit, referitoare la comisioane, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea fiind menţionate: indicarea efectivă a cuantumului comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. S-a mai statuat, totodată, că un consumator trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Observând că instanţa de apel nu a efectuat analiza clauzei contractuale ce reglementează comisionul de risc şi comisionul de penalizare în acord cu interpretarea realizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), Înalta Curte constată întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în legătură cu nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor contractuale ce vizează cele două comisioane.

Fără a analiza în concret clauzele privind comisioanele disputate raportat la întreg contextul factual şi la criteriile legale aplicabile, examenul realizat de instanţa de apel s-a rezumat la constatarea faptului că serviciile furnizate de bancă, aferente acestor comisioane, nu sunt descrise în cuprinsul contractului, concluzionându-se astfel că nu sunt satifăcute cerinţele de claritate şi de transparenţă.

Înalta Curte urmează a înlătura critica recurentei-pârâte referitoare la dobânda revizuibilă - art. 3 lit. d) din condiţiile speciale ale contractului de credit, potrivit căruia "Banca îşi rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

Criticile recurentei-pârâte, în sensul că dispoziţiile contractuale referitoare la revizuirea unilaterală a structurii ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari şi neechivoci, nefiind îndeplinită nici cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorului şi că în cauză sunt incidente prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, nu pot fi reţinute.

Conform prevederilor pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 (forma în vigoare la momentul încheierii contractului de credit - 12.03.2008):

"(1) Sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care:

a) dau dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract".

În raport de aceste dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prevederile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 statuează posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există motiv specificat în contract.

Aşadar, motivul trebuie să fie precis determinat în contract şi să aibă un caracter obiectiv, iar, pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva S.C. VOLKSBANK ROMÂNIA S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi potrivit legislaţiei naţionale şi comunitare recurenta-pârâtă avea dreptul de a modifica dobânda percepută doar dacă exista un motiv întemeiat, precizat în contract, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă sunt încălcate normele de drept naţionale şi comunitare, întrucât nu sunt indicate motivele întemeiate care ar putea justifica o decizie a băncii de a modifica dobânda percepută.

Clauzele contractuale, precum cele inserate la art. 3 lit. d), care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului şi contrar exigenţelor bunei-credinţe, nefiind respectată cerinţa prevăzută de pct. 1 lit. a) din lista anexă la Legea nr. 193/2000, în condiţiile în care în contract nu au fost definite în vreun fel criteriile ce urmau a fi avute în vedere de recurenta-pârâtă pentru modificarea dobânzii. În consecinţă, lipsa oricărui reper în contractul de credit a lăsat consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferind băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Or, argumentele recurentei-pârâte în sensul că revizuirea dobânzii curente putea interveni numai în cazul unor schimbări semnificative pe piaţa monetară, în funcţie şi de costurile de creditare, clauza reprezentând o abstractizare a situaţiilor în care putea interveni modificarea dobânzii, nu pot duce la concluzia că este îndeplinită cerinţa de transparenţă, în contractul de împrumut nefiind indicate motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii.

În consecinţă, prin clauzele constatate ca fiind abuzive referitoare la dobândă a fost afectată situaţia juridică a reclamanţilor, întrucât au fost încălcate prevederile pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 şi cele referitoare la obligaţiile legale de informare şi transparenţă aflate în sarcina profesionistului, astfel că este îndeplinită condiţia existenţei unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte reţine că statuările curţii de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei de la art. 3 lit. d) din contractul de credit sunt corecte.

O ultimă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1088 C. civ. de la 1864, instanţa de apel dispunând în mod nelegal cu privire la momentul de la care poate fi obligată să plătească dobânda legală.

Înalta Curte reţine că aceste critici au făcut obiectul analizei instanţei de apel.

Susţinerile recurentei-pârâte, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conţin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmaţiile aceleiaşi părţi făcute în faţa instanţei de apel, care şi-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigenţelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curţi, învestite cu verificarea legalităţii hotărârii instanţei de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanţa de apel, recurenta-pârâtă tinde să obţină o nouă verificare a susţinerilor sale, cu toate că legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, iar nu şi al treilea grad devolutiv.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia dată comisionului de risc şi comisionului de penalizare.

În rejudecare, instanţa de apel va relua analiza caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează comisionul de risc şi comisionul de penalizare conform criteriilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, prin raportare la interpretarea dată de C.J.U.E. în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

Totodată, cu privire la comisionul de penalizare, instanţa de apel va stabili şi dacă în cauză dispoziţia contractuală reprezintă o clauză penală şi dacă sunt incidente dispoziţiile art. 8 alin. (2) din O.G. nr. 9/2000.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 638 din 18 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia dată comisionului de risc şi comisionului de penalizare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 638 din 18 noiembrie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 638 din 18 noiembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel în ceea ce priveşte soluţia dată comisionului de risc şi comisionului de penalizare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2023.