Contradictory reasoning in appellate characterization of mixed sale and enterprise contract

Şedinţa publică din data de 20 septembrie 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 30 septembrie 2016 pe rolul Tribunalului Sălaj, reclamanţii A. şi societatea B. S.R.L. au chemat în judecată pârâtul C., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună rezoluţiunea contractului încheiat de pârât cu reclamantul A. în data de 04.10.2013, obligarea pârâtului la restituirea către reclamant a sumei de 75.638,1 RON, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data scadenţei - respectiv 04.03.2013 - până la plata efectivă, obligarea pârâtului la restituirea către reclamanta societatea B. S.R.L. a sumei de 136.549 RON, cu titlu de echivalent al lucrărilor de tâmplărie efectuate în executarea contractului din data de 04.10.2013, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data pronunţării sentinţei până la plata efectivă, obligarea pârâtului la restituirea în natură către societatea reclamantă a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colţ cu două uşi, vitrină cu două uşi şi două sertare, librării, vitrină pe colţ, birou cu două sertare, scăriţe, în valoare totală de 10.277,88 RON, cu cheltuieli de judecată.

Reclamanţii au depus la dosarul cauzei cerere de modificare a acţiunii, prin care au arătat că înţeleg să detalieze capetele de cerere nr. x şi 4 în sensul că, alături de pretenţiile iniţiale, pe care le menţin în aceeaşi formă, formulează: în subsidiar - pentru ipoteza în care instanţa ar refuza obligarea pârâtului la restituire către reclamanta de rândul 2 - obligarea pârâtului la plata către reclamantul de rândul 1 a sumei de 136.549 RON, cu titlu de echivalent al lucrărilor de tâmplărie efectuate în executarea contractului din data de 04.10.2013, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data pronunţării sentinţei, până la plata efectivă; în subsidiar - pentru ipoteza în care instanţa ar refuza obligarea pârâtului la restituire către reclamanta de rândul 2 - obligarea pârâtului la restituirea în natură către reclamantul de rândul 1 a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colţ cu două uşi, vitrină cu două uşi şi două sertare, librării, vitrină pe colţ, birou cu două sertare, scăriţe, în valoare totală de 10.277,88 RON.

Prin încheierea din 9 martie 2017, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei societatea B. S.R.L.

Prin sentinţa civilă nr. 656 din 30 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Sălaj, secţia Civilă în dosarul nr. x/2016, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta societatea B. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis în parte cererea formulată şi modificată de reclamantul A..

S-a dispus rezoluţiunea contractului intitulat "Contract de vânzare-cumpărare" încheiat între reclamant şi pârât la data de 04.10.2013.

A fost obligat pârâtul C. la restituirea către reclamantul A. a sumei de 83.743,7 RON, cu dobânda legală de la data de 04.10.2013 şi până la plata efectivă.

A fost obligat pârâtul la restituirea către reclamantul A. a sumei de 151.182 RON, cu dobânda legală, de la data de rămânerii definitive a hotărârii şi până la plata efectivă, precum şi a următoarelor bunuri mobile: vitrină pe colţ cu două uşi, vitrină cu două uşi şi două sertare, librării, vitrină pe colţ, birou cu două sertare, scăriţe în valoare de 2.310 euro, enumerate la secţiunea a II-a punctele 17-22 din cererea de chemare în judecată.

S-a dispus restituirea către pârâtul C. a sumei de 400 RON, achitate cu chitanţa nr. x/1 la data de 22.03.2017, cu titlu de avans onorariu pentru domnul expert D..

S-a dispus restituirea către reclamantul A. a sumei de 400 RON, achitate cu chitanţa nr. x/1 la data de 13.04.2017, cu titlu de avans onorariu pentru domnul expert D..

A fost obligat pârâtul la plata în favoarea reclamantului a sumei de 18.887,29 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, a fost admis apelul declarat de pârâtul C. împotriva sentinţei civile nr. 656 din 30 iunie 2021, pronunţate în dosarul nr. x/2016 al Tribunalului Sălaj, care a fost schimbă în sensul că a fost respinsă acţiunea formulată de reclamant, păstrându-se restul dispoziţiilor.

A fost obligat intimatul A. să plătească apelantului C. suma de 21.792,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Reclamantul a declarat recurs împotriva acestei decizii.

În susţinerea recursului, recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, recurentul-reclamant a invocat încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 477 C. proc. civ., întrucât, pentru a pronunţa soluţia de respingere a acţiunii în rezoluţiune formulate, Curtea a reţinut, în mod esenţial, că obligaţia intimatului nu ar fi ajuns la scadenţă, fiind aplicabile prevederile art. 1.555 alin. (2) C. civ.

Potrivit recurentului-reclamant, apelantul nu a înţeles să critice hotărârea instanţei de fond sub aspectul ordinii de executare a obligaţiilor, nici în cuprinsul memoriului de apel, nici cu ocazia susţinerii concluziilor orale pe fondul cauzei în faţa Curţii de Apel Cluj. Dimpotrivă, la pagina 17 din memoriul de apel, intimatul a precizat că termenele stabilite în contract erau până în 30.12.2014, aşa încât obligaţiile erau scadente, părţile stabilind o simultaneitate a realizării prestaţiilor.

În aceste condiţii, potrivit recurentului-reclamant, motivând hotărârea recurată prin invocarea, ca argument principal, a existenţei unei ordini de executare a obligaţiilor, instanţa de apel a nesocotit principiul tantum devolutum quantum apellatum, consacrat de art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

În esenţă, astfel cum susţine recurentul-reclamant, instanţa şi-a întemeiat soluţia pe considerente necontestate de către apelant sau, cu atât mai mult, pe argumente reiterate şi confirmate de către acesta, încălcând principiul disponibilităţii şi limitele efectului devolutiv al apelului.

Totodată, în raport de prevederile art. 14 alin. (4) C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că, în ipoteza în care instanţa de apel ar fi înţeles să recalifice anumite afirmaţii ale apelantului, considerându-le critici implicite la adresa considerentelor instanţei de fond referitoare la inexistenţa ordinii de executare a obligaţiilor, aceasta avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor problema de drept respectivă.

În opinia recurentului-reclamant, obligaţia instanţei de a supune dezbaterii temeinicia acestui aspect este cu atât mai pregnantă cu cât aceasta a înţeles să indice, în motivarea soluţiei sale, prevederile art. 1.555 alin. (2) C. civ., temei care nu a fost invocat sau dezbătut în faza judecăţii în fond. În aceste condiţii, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel l-a lipsit de dreptul de a formula apărări faţă de incidenţa acestor prevederi legale, drept garantat de principiul contradictorialităţii şi, implicit, de dreptul la apărare de care acest principiu este indisolubil legat.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant arată că instanţa de apel a apreciat că în speţă ar fi vorba despre un grup de contracte, pentru ca apoi să considere că am fi în prezenţa unui contract unic.

Instanţa de apel a apreciat că, în pofida calificării date de părţi, respectiv contract de vânzare-cumpărare, s-ar impune recalificarea acestuia, iar în operaţiunea de interpretare a contractului, a pornit de la observaţia că obligaţiile asumate de părţi sunt specifice mai multor contracte, pentru a aprecia mai apoi că un rol în clarificarea acestui aspect trebuie atribuit şi clauzelor destinate să amenajeze contractul viitor şi care au fost executate anticipat (clauze anticipatorii).

În aceeaşi ordine de idei, recurentul-reclamant susţine că instanţa de apel a reţinut că "în cazul litigiului pendinte au fost executate anticipat clauzele referitoare la plata unei părţi din preţul stipulat (...) fiind executată şi obligaţia de predare a lucrului promis spre vânzare" (p. 51 din hotărârea recurată), pentru a concluziona că:

"voinţa părţilor era aceea a realizării unor lucrări de tâmplărie specializată (mobilă antichizată, parchet etc.) în schimbul contravalorii acestora fiind promise spre vânzare două parcele de teren" (p. 52 din hotărârea recurată).

În esenţă, astfel cum apreciază recurentul-reclamant, instanţa de apel pare a sugera că este vorba despre o promisiune de vânzare (asumată de pârât, în calitate de proprietar al terenurilor), cu preţul stabilit în bani şi executat anticipat prin varii lucrări de tâmplărie realizate de reclamant.

Subliniază recurentul-reclamant că, în ceea ce priveşte modalitatea efectivă de executare a obligaţiei având ca obiect preţul stabilit în bani, în doctrină s-a arătat că stipularea unei modalităţi alternative de executare a obligaţiei de plată a preţului nu influenţează calificarea contractului, cât timp preţul a fost stabilit în bani prin contractul respectiv şi că, indiferent de modalitatea de executare a obligaţiei de plată a preţului, dacă actul încheiat între părţi stipulează un preţ, este vorba de vânzare.

După toate aceste aprecieri, instanţa de apel a concluzionat în sensul că obligaţiile principale asumate se încadrează în final în regimul abstract al contractului de antrepriză, fără a trage concluziile propriilor aprecieri legate de executarea anticipată a unor obligaţii care ar fi făcut în realitate obiectul vânzării promise şi pe care părţile au ales să le execute în avans, adică anterior încheierii contractului definitiv de vânzare.

Sub un alt aspect, recurentul-reclamant invocă faptul că instanţa de apel a apreciat că în speţă ar fi vorba despre un contract având un obiect determinat, pentru ca apoi să considere că obiectul (în ce priveşte prestaţia reclamantului) ar fi urmat a fi determinat abia ulterior încheierii contractului.

Astfel, instanţa de apel a debutat prin aprecia că reclamantul s-a obligat să execute o anumită lucrare în beneficiul pârâtului, continuând cu susţinerea că la momentul încheierii contractului bunurile au fost individualizate având caracteristici bine configurate care le particularizează în raport de bunuri similare, pentru a reveni ulterior asupra propriilor susţineri şi să aprecieze că reclamantului i-ar fi revenit spre executare mai multe prestaţii nedeterminate cu exactitate prin contract, însă determinate de părţi sub aspectul valorii.

În esenţă, instanţa de apel a ales mai întâi să ignore faptul că obligaţia reclamantului era dată de un preţ stabilit în bani, pretinzând că părţile au stabilit executarea prin realizarea unor lucrări, fapt ce transformă obligaţia principală într-una de a face.

Recurentul reclamant precizează că stipularea unei metode alternative de executare a obligaţiei de plată a preţului specifică vânzării nu transformă contractul în antrepriză.

A mai arătat recurentul-reclamant că un veritabil contract de antrepriză presupune un obiect determinat, conform art. 1.851 alin. (1) C. civ., iar contractul din 04.10.2013 nu determină astfel de prestaţii, ci doar specifică posibilitatea efectuării unor lucrări de tâmplărie, menţionate în mod generic, în lipsa oricărei determinări, sub aspectul obiectului sau al preţului acestora. De altfel, inclusiv poziţia pârâtului în fata instanţei de apel a fost în sensul că lucrările efectiv executate şi valoarea fiecăreia în parte au fost stabilite ulterior încheierii contractului din 04.10.2013.

Potrivit recurentului-reclamant, realitatea confirmată de starea de fapt probată şi reţinută inclusiv de instanţa de apel este că singurele prestaţii determinate prin contract sunt cele specifice vânzării (bunuri vândute şi preţul de achitat), cu menţiunea că, după cum precizează explicit contractul, este vorba despre o promisiune, deoarece pârâtul s-a obligat ca, până la data scadenţei, să procure act pentru încheierea contractului în formă autentică.

A mai invocat recurentul-reclamant şi că hotărârea instanţei de apel este nemotivată, în raport de probaţiunea administrată în cauză, respectiv de conţinutul explicit al expertizei administrate în cauză, care este redat pe larg.

Un ultim motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În esenţă, recurentul-reclamant apreciază că instanţa de apel a încălcat normele de drept material referitoare la: interpretarea contractelor; forţa obligatorie a contractelor; rezoluţiunea contractelor; excepţia de neexecutare; contractul de antrepriză.

În ce priveşte interpretarea contractului, recurentul-reclamant susţine că instanţa s-a folosit în mod nepermis de un mijloc care urmăreşte decelarea voinţei reale a părţilor pentru a descoperi în contract o obligaţie pe care părţile nu au avut-o în vedere: obligaţia de montaj a bunurilor produse de reclamant în executarea contractului, inclusiv obligaţia de a-l informa pe pârât în legătură cu calitatea precară a şapei din propria locuinţă.

Mai mult decât atât, recurentul-reclamant arată că instanţa de apel, deşi a invocat în mod repetat faptul că excepţia de neexecutare poate fi invocată doar în limita neexecutării reproşate, a omis să constate că pentru presupuse neexecutări mărunte care au fost reproşate, reclamantul a refuzat integral executarea propriilor obligaţii.

În opinia recurentului-reclamant, dacă instanţa ar fi apreciat că nu sunt întrunite condiţiile unei rezoluţiuni totale, nimic nu ar fi împiedicat-o să dispună rezoluţiunea parţială a contractului (inclusiv dintr-o eventuală culpă comună a părţilor).

Mai susţine recurentul-reclamant că excepţia de neexecutare este susceptibilă a opera doar în prezenţa a două obligaţii corelative şi interdependente, or, în speţă a fost încheiat un contract unilateral, nicidecum sinalagmatic, nu s-a probat o neexecutare semnificativă imputabilă reclamantului şi că excepţia de neexecutare nu poate fi invocată ca apărare pentru prima dată în acţiunea în rezoluţiune, ulterior punerii în întârziere, în raport de art. 1.522 alin. (5) C. civ.. excepţia de neexecutare nu poate fi invocată pentru prima dată ca apărare în acţiunea în rezoluţiune, pentru a înlătura retroactiv caracterul culpabil al neexecutării obligaţiei pârâtului.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-reclamant nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Completul de filtru a dispus, prin încheierea din data de 1 martie 2023, comunicarea raportului părţilor, pentru a depune puncte de vedere.

Recurentul-reclamant a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea din 3 mai 2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen la data de 20 septembrie 2023, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, constată că recursul declarat este fondat, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, pentru considerentele care urmează:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când hotărârea cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Procedând la analiza motivului de recurs menţionat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a porni de la premisa că obligaţia de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, corelativ cu obligaţia instanţei ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv.

Judecătorii au obligaţia, în asigurarea dreptului la un proces echitabil al tuturor părţilor implicate, de a indica cu suficientă claritate motivele pe care îşi întemeiază soluţia, astfel încât orice parte interesată să aibă posibilitatea de-a avea convingerea că argumentele sale au fost în mod efectiv ascultate şi analizate, iar considerentele hotărârii trebuie să-şi găsească raţiunea în cadrul probelor administrate în cauză.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligaţia instanţei de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situaţiei de fapt reţinute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor. Expunerea considerentelor reprezintă garanţia că hotărârea pronunţată reprezintă rezultatul unui raţionament logico-judiciar, iar soluţia nu a fost pronunţată într-un mod arbitrar şi discreţionar, şi face în acelaşi timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Analizând hotărârea recurată, Înalta Curte reţine că cea mai mare parte a motivării instanţei de apel nu reprezintă altceva decât o succesiune amplă de considerente exclusiv teoretice cu privire la: recalificarea contractului încheiat de părţi, caracteristicile contractului sinalagmatic, scopul calificării contractului, metodologia şi criteriile de calificare a contractului, tipologiile abstracte aduse în discuţie în cauză (contract de vânzare, contract de antrepriză, delimitarea contractului de antrepriză de contractul de vânzare, contractele preparatorii, contractul de furnizare, delimitarea contractului de vânzare de contractul de furnizare, bunurile individual determinate, bunurile de gen, bunurile mobile/imobile prin destinaţie, novaţia, condiţiile invocării rezoluţiunii judiciare, excepţia de neexecutare a contractului), ceea nu poate fi calificat ca fiind un raţionament logico-juridic ce conduce la soluţia adoptată.

Înalta Curte reţine, de asemenea, că hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens, se impune a se arăta că instanţa de apel a apreciat că, din economia cauzei, rezultă că reclamantul s-a obligat în nume personal să execute lucrarea independent şi pe riscul său şi să o predea pârâtului la termenul convenit, acela de 30.12.2014, în timp ce prestaţia la care s-a îndatorat pârâtul vizează încheierea în viitor a unui contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la două terenuri aflate în proprietatea sa, terenuri alăturate în suprafaţă totală de 2.103 mp, identificate în CF x sub nr. cadastral x (517 mp) şi CF x sub nr. cadastral x (1.586 mp), în schimbul sumei de 50.000 euro, din valoarea menţionată, suma de 17.000 euro fiind reţinută cu titlu de arvună de către pârât şi reprezentând lucrări de realizate anterior de reclamant în beneficiul pârâtului la alte imobile, lucrări executate de reclamant, recepţionate şi acceptate de pârât, anterior datei de 4.10.2014, datorie cu privire la care părţile au agreat să opereze o compensare. A mai reţinut instanţa de apel că diferenţa în cuantum de 33.000 euro urma să fie achitată prin predarea unor lucrări de tâmplărie la casa din Ortelec, până cel târziu la data de 30.12.2014 .

În continuarea aceleiaşi argumentaţii, la fila x din hotărârea recurată, instanţa de apel precizează că actul juridic dedus judecăţii este un contract de antrepriză, dar şi că acceptarea promisiunii de către beneficiar conduce la formarea unei promisiuni sinalagmatice de vânzare, pentru ca în final să aprecieze că obligaţiile principale asumate se încadrează în regimul abstract al contractului de antrepriză, aceeaşi concluzie regăsindu-se şi la fila x: convenţia perfectată este o antrepriză de lucrări.

În aceeaşi manieră contradictorie, la fila x din hotărâre instanţa de apel arată că la momentul încheierii contractului, bunurile au fost individualizate, având caracteristici bine configurate care le particularizează în raport de bunuri similare, dar şi că intimatul-reclamant şi-a asumat mai multe prestaţii, nedeterminate cu exactitate prin contract, însă determinabile de către părţi sub aspectul valorii până la concurenţa sumei de 33.000 euro (lucrări de tâmplărie).

Se impune a se arăta, de asemenea, că la fila x instanţa de apel a reţinut că prestaţiile la care s-a îndatorat titularul acţiunii constau în executarea unei lucrari în beneficiul pârâtului, predarea către pârât a rezultatului acestei activităţii, încorporarea bunurilor confecţionate cu materialele reclamantului, pentru ca la fila x din hotărâre să precizeze că materialele necesare pentru realizarea lucrărilor ce au constituit obiectul contractului, au fost proprietatea pârîtului.

Înalta Curte precizează că motivarea unei hotărâri nu trebuie să fie contradictorie sau dubitativă, ci ar trebui să ofere părţilor şi instanţei de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv, în cauză, aceste exigenţe nefiind respectate de instanţa de apel.

Instanţa de apel avea obligaţia de a califica în mod clar şi coerent actul juridic dedus judecăţii, de a stabili în considerente situaţia de fapt, de a realiza încadrarea în drept, de a examina argumentele părţilor şi de a expune punctul de vedere faţă de fiecare critică relevantă şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Înalta Curte arată că motivele contradictorii reţinute de instanţa de apel împiedică exercitarea controlului judiciar, motiv pentru care criticile de nelegalitate expuse în susţinerea cererii de recurs din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă nu pot fi analizate.

În consecinţă, în raport de raţiunile înfăţişate, Înalta Curte, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 103 din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 septembrie 2023.