Traffic accident damages: direct civil liability against driver excluded in favor of insurance guarantee fund; appeal allowed and case remanded

Şedinţa publică din data de 28 iunie 2023

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la 24 decembrie 2018 reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. S.R.L., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună recunoaşterea pe cale incidentală a sentinţei penale nr. 4.13819/2016 pronunţată de Tribunalul Local Szolnok (Ungaria); obligarea pârâţilor, în solidar, la plata despăgubirilor materiale în cuantum de 432 RON, 9.117 forenţi şi 87.992 euro, echivalent în RON, sumă actualizată cu indicele de inflaţie de la data producerii accidentului (23.12.2015) până la data achitării efective, la care se adaugă dobânda legală; obligarea la plata despăgubirilor morale în cuantum de 300.000 euro, în echivalent RON, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care va fi calculată şi dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 29 din 9 februarie 2021 instanţa de fond respinge excepţia prescripţiei şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R), a fost admisă în parte acţiunea reclamantei, fiind obligaţi pârâţii B., C. S.R.L. şi B.A.A.R la plata de daune morale (9.117 forenţi şi 2.882,28 euro, în echivalent RON), precum şi la plata daunelor morale în cuantum de 70.000 RON, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de inflaţie. Au fost respinse restul pretenţiilor.

Prin decizia nr. 968 din 10 iunie 2022 Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă respinge ca nefondat apelul pârâtului B., respinge ca nefondat apelul pârâtului B.A.A.R împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019 (încheiere prin care a fost introdus în cauză), admite apelul reclamantei şi pe cel al pârâtului B.A.A.R formulat împotriva sentinţei de fond pe care o schimbă în parte în sensul că admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.A.A.R. respingând în consecinţă acţiunea reclamantei faţă de acesta; a obligat, în solidar pe pârâţii B. şi C. S.R.L. să plătească reclamantei suma de 120.000 RON, reprezentând daune morale, păstrând celelalte dispoziţii ale sentinţei de fond.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea formulează recurs pârâţii B. şi C. S.R.L., pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) formulând recurs provocat.

Dosarul de recurs este iniţial înregistrat pe rolul secţiei I a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind ulterior declinată competenţa de soluţionare în favoarea secţiei a II-a Civile, potrivit încheierii din 19 ianuarie 2023 prin care s-a constatat necompetenţa funcţională a secţiei I Civile.

Recurentul-pârât B. a solicitat casarea hotărârii atacate, în principal cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar în subsidiar cu reţinerea cauzei spre rejudecare şi, în consecinţă, să se dispună admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii în sensul respingerii acţiunii, în principal ca inadmisibilă iar, în subsidiar, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, în terţiar, respingerea ca nefondată a acţiunii faţă de acesta. Cu privire la apelul reclamantei şi cel al pârâtului B.A.A.R., recurentul a solicitat respingerea.

Motivele recursului intimatului-pârât B. sunt, în esenţă, următoarele:

Primul motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciindu-se că prin hotărârea dată instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile procedurale prevăzute de art. 6, art. 22 alin. (2) şi (6), art. 124 alin. (1), art. 248, art. 425 lit. b) şi c), art. 461, art. 480 alin. (3) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Recurentul critică încălcarea dispoziţiilor art. 248 C. proc. civ. de către instanţa de fond care, deşi a fost invocată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, nu s-a pronunţat în dispozitivul sentinţei, nelegalitate care a fost preluată ulterior de către instanţa de apel în sensul că aceasta a apreciat că nepronunţarea în mod expres cu privire la această excepţie nu este de natură să atragă anularea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare câtă vreme, în considerentele sentinţei, a fost analizată calitatea procesuală a pârâtului.

În continuare, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, este criticată nepronunţarea de către instanţa de fond asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului-pârât, apreciindu-se că astfel este încălcat şi dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 şi art. 22 C. proc. civ.

Circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., întrucât a apreciat că nu este incidentă în cauză teza a II-a.

În esenţă recurentul arată că, deşi a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, întrucât a apreciat că hotărârea nu este motivată, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea fondului, instanţa de apel nu a dat curs acestei solicitări.

Considerând că, în mod greşit, instanţa de apel a apreciat că lipsa din considerente a analizei efective a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive, a motivelor pentru care aceasta nu este întemeiată, au fost încălcate prevederile art. 124 alin. (1), art. 425 lit. b) şi c) şi art. 461 C. proc. civ., această încălcare neputând fi acoperită prin efectul devolutiv al apelului, fiind încălcat astfel principiul dublului grad de jurisdicţie şi dreptul la un proces echitabil.

O altă categorie de critici este subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind vizată aplicarea greşită a unor norme de drept material.

În principal recurentul critică aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor.

Se arată că în contextul deschiderii procedurii falimentului D. S.A., asigurătorul la care recurentul deţinea o poliţă de răspundere civilă auto obligatorie, poliţă în vigoare la data producerii accidentului rutier, devin incidente dispoziţiile Legii nr. 213/2015, care în art. 2 alin. (3) stabileşte că Fondul garantează plata indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii încheiate în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în lege şi a procedurii prealabile prevăzute de art. 12 din lege.

În situaţia insolvenţei unui asigurător doar Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat la plata despăgubirilor civile câtă vreme hotărârea de deschidere a falimentului a rămas definitivă, iar reclamanta-intimată deţine calitatea de creditor de asigurări potrivit definiţiei de la art. 4 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 213/2015.

Recurentul apreciază că instanţa de fond a aplicat în mod greşit atât prevederile Legii nr. 136/1995, cât şi pe cele ale Legii nr. 213/2015 apreciind caracterul admisibil al acţiunii, dispoziţii care impun urmarea procedurii de plată a despăgubirii, respectiv procedura necontencioasă. Singura alternativă prevăzută de norma specială este posibilitatea de înscriere a creanţei în tabelul creanţelor debitorului.

Soluţionarea greşită a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive este criticată de către recurentul-pârât şi din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, recurentul invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 54 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările din România, potrivit cărora drepturile persoanelor păgubite prin accidente produse de vehicule aflate în proprietatea persoanelor asigurate în România se exercită împotriva asigurătorului de răspundere civilă, în limitele obligaţiei acestuia, cu citarea obligatorie a persoanei răspunzătoare de producerea accidentului în calitate de intervenient forţat. Doar în calitate de intervenient forţat şoferul vinovat de producerea accidentului rutier are legitimare procesuală.

Referitor la soluţia dată cu privire la fondul cauzei recurentul arată că instanţa de apel în mod greşit a înlăturat dispoziţiile ce reglementează raportul de asigurare; doar raportat la temeiul juridic al acţiunii - răspunderea civilă pentru fapta proprie şi a comitentului pentru prepus, având în vedere că pentru acest eveniment cei doi pârâţi erau asiguraţi, ceea ce antrenează răspunderea asigurătorului pentru evenimentul viitor astfel asigurat, iar ulterior, a Fondului de Garantare a Asiguraţilor. Intrarea în faliment a societăţii de asigurare nu este în măsură nici să desfiinţeze contractul de asigurare valabil încheiat şi nici să lipsească de efecte juridice raporturile juridice stabilite prin aceasta între părţi.

Referitor la admiterea apelului declarat de reclamanta A., recurentul-pârât apreciază că despăgubirile acordate sunt nejustificate întrucât prejudiciul moral nu a fost dovedit. Sunt invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Acelaşi motiv de casare este invocat şi în ceea ce priveşte soluţia de admitere a apelului declarat de B.A.A.R., respectiv aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 136/1995, fiind totodată invocată şi o motivare contradictorie sub acest aspect, aspect care este circumscris motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta C. S.R.L. cuprinde critici referitoare la motivarea superficială a deciziei din apel, se invocă o pretinsă încălcare a unei autorităţi de lucru judecat, raportat la sentinţa civilă nr. 352/2019 a Curţii de Apel Bucureşti, precum şi critici care vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Oradea.

Au fost depuse întâmpinări de către intimaţi prin care s-a solicitat respingerea recursurilor.

În ceea ce priveşte recursul provocat formulat de către intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.), motivele de recurs invocate cuprind critici de nelegalitate cu privire la greşita respingere a apelului B.A.A.R. împotriva încheierii din 27 noiembrie 2019 şi implicit a sentinţei civile nr. 29/2021, ambele pronunţate de către Tribunalul Bihor, cât şi cu privire la nepronunţarea asupra motivului de apel prin intermediul căruia a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei.

Recurenta-pârâtă critică introducerea sa în cauză de către instanţa de fond în calitate de pârât, în temeiul art. 79 C. proc. civ., deşi aceste dispoziţii nu erau incidente în cauză, aspecte reţinute şi în considerentele deciziei din apel, cu toate că cererea de introducere în cauză ca pârâtă a B.A.A.R. a fost formulată exclusiv de către pârâtul B. şi nu de către instanţa de fond din oficiu, soluţia corectă fiind aceea de respingere ca inadmisibilă a cererii.

Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune faţă de pârâtul B.A.A.R., instanţa de apel a omis să analizeze această critică cuprinsă în motivele de apel formulate, critici care vizează măsura de respingere greşită a excepţiei.

Recursul pârâtului B. este fondat pentru următoarele considerente:

Criticile recurentului vizează încălcarea atât a unor norme de procedură civilă cât şi a unor norme de drept material.

Nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel rezidă cu precădere dintr-o aplicare greşită a normelor de drept material manifestându-se atât în ceea ce priveşte stabilirea cadrului procesual cât şi cu privire la soluţia pe fondul cauzei.

Intimata-reclamantă a învestit instanţa cu o cerere întemeiată pe răspunderea civilă delictuală atât în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 C. civ., cât şi răspunderea comitentului pentru fapta prepusului prevăzută de art. 1373 C. civ.

Această răspundere civilă delictuală izvorăşte din faptul producerii unui accident de circulaţie de către recurentul-pârât B., angajat la C. S.R.L. în urma căruia intimata-reclamantă A. a suferit un prejudiciu.

Esenţial este faptul, în acest context, că recurentul-pârât, în calitate de persoană vinovată de producerea accidentului de circulaţie, avea încheiată o Poliţă de asigurare de răspundere civilă auto cu societatea de asigurare D. S.A., poliţă pe deplin valabilă la data producerii evenimentului.

În raport de data producerii accidentului de circulaţie (23 decembrie 2015) era în vigoare Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România care stabileşte în sarcina tuturor persoanelor fizice ori juridice care au în proprietate vehicule supuse înmatriculării/înregistrării în România, obligaţia de a se asigura pentru cazurile de răspundere civilă ca urmare a pagubelor produse prin accidente.

Această lege reprezintă norma specială în activitatea de asigurare desfăşurată sub forma asigurărilor de viaţă şi a celor generale, facultative sau obligatorii.

Contractul de asigurare dovedeşte existenţa unei asigurări de răspundere civilă obligatorie pentru pagubele produse prin accidente de circulaţie unor terţe persoane şi doar în baza acestui contract asigurător poate acorda despăgubiri pentru aceste prejudicii.

Scopul încheierii contractului de asigurare (R.C.A.) este acela de a proteja atât interesele asiguratorului, cât şi pe cele ale terţilor păgubiţi în urma unui accident de circulaţie, motiv pentru care terţul păgubit poate obţine despăgubiri exclusiv în temeiul Legii nr. 136/2015 privind asigurările şi reasigurările în România.

Atragerea unei alte forme de răspundere civilă delictuale este exclusă câtă vreme există un contract de asigurare încheiat în baza căruia persoana păgubită într-un accident de circulaţie să poată obţine despăgubiri pentru prejudiciile suferite.

Deschiderea procedurii falimentului societăţii de asigurare, în speţă D. S.A., nu poate afecta valabilitatea contractului de asigurare obligatorie (R.C.A.) valabil încheiat la momentul producerii accidentului şi nu poate constitui temei legal pentru formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală îndreptată împotriva posesorului poliţei de asigurare, respectiv pârâtul B. şi, evident, nici împotriva angajatorului acestuia, C. S.R.L..

Reclamanta A. avea drept opţiune pentru obţinerea despăgubirilor fie de la asigurător, D. S.A., fie de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, entitatea care garantează dezdăunarea în eventualitatea insolvenţei societăţii de asigurare, în baza Legii nr. 213/2015 privind Fondul de Garantare al Asiguraţilor.

Întrucât nu a dorit să se îndrepte împotriva asigurătorului D. S.A. prin formularea unei cereri de înscriere la masa credală în cadrul procedurii de insolvenţă, intimata-reclamantă a optat să obţină despăgubiri de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

În acest sens a formulat o cerere adresată Fondului, cerere care a fost respinsă ca fiind tardivă, soluţie menţinută prin decizia definitivă a unei instanţe de judecată.

Prin formularea acestei cereri reclamanta-intimată şi-a epuizat din punct de vedere legal orice posibilitate de a obţine vreo despăgubire pe teritoriul României.

Neexistând niciun temei legal pentru a obţine pe cale judecătorească despăgubiri în afara celor arătate mai sus, orice alt demers apare ca fiind inadmisibil.

Restul criticilor de nelegalitate invocate în cuprinsul recursului de către pârâtul B. devine inutil a fi analizat în condiţiile în care întregul demers judiciar trebuie apreciat din perspectiva admisibilităţii.

Având în vedere că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în temeiul art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul pârâtului, să caseze decizia şi să trimită cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel are obligaţia de a analiza, cu precădere, admisibilitatea acţiunii din perspectiva cumulului celor două forme ale răspunderii civile, contractuală şi delictuală, pentru obţinerea despăgubirilor pentru acelaşi prejudiciu, în contextul dezlegărilor date în cuprinsul prezentei hotărâri.

În ceea ce priveşte recursul provocat formulat de către pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) acesta îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 491 alin. (1) rap. la art. 473 şi art. 472 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul va fi admis având în vedere soluţia de admitere a recursului principal formulat de pârâtul B. şi pentru a se proceda la o judecată unitară a celor două recursuri, date fiind criticile comune cu privire la admisibilitatea acţiunii, stabilirea calităţii procesuale pasive a pârâtului B.A.A.R., excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei reprezentând chestiuni subsidiare inadmisibilităţii, în raport de prevederile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România.

Recursul formulat de recurentul-pârât C. S.R.L. urmează a fi anulat întrucât a fost depus cu nerespectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, decizia instanţei de apel a fost comunicată recurentului la 24 octombrie 2022, cererea de recurs fiind înregistrată la 28 noiembrie 2022 la Registratura Curţii de Apel Oradea, cu depăşirea termenului legal care se împlinea la 24 noiembrie 2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii recursului provocat declarat de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA, invocată de instanţă din oficiu.

Anulează ca tardiv formulat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 968/A din 10 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât B. şi de recurentul-pârât BIROUL ASIGURĂTORILOR DE AUTOVEHICULE DIN ROMÂNIA împotriva deciziei civile nr. 968/A din 10 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 28 iunie 2023.