Res judicata in insolvency proceedings bars subsequent civil recovery of contractual overpayments despite adverse audit findings.

Şedinţa publică din data de 27 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată la 24.07.2018 pe rolul Tribunalului Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. - în insolvenţă, prin B.., a chemat în judecată pe pârâta C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata:

- sumei de 1.738,92 RON, reprezentând diferenţă penalităţi de întârziere,

- a sumei de 44.785,29 RON şi a sumei de 6.879,56 RON, reprezentând penalităţi de întârziere,

- a sumei de 299.543,39 RON, exclusiv T.V.A., precum şi a sumei de 134.513,27 RON - foloase nerealizate aferente acestei sume, penalităţi calculate între 20.12.2013 şi 15.05.2018 şi în continuare, până la data introducerii acţiunii, respectiv, până la plata ei efectivă - şi a cheltuielilor de judecată.

La 16.10.2018, reclamanta şi-a completat acţiunea şi a solicitat instanţei, în subsidiar, să pronunţe o hotărâre privind compensarea judiciară a creanţelor reciproce, până la concurenţa sumelor cele mai mici, în situaţia în care va admite excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin încheierea din 03.06.2020, judecata procesului a fost suspendată, până la soluţionarea definitivă a cauzei cu nr. x/2016/a40.

Prin sentinţa nr. 145/05.05.2021, Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 1.738,92 RON şi a respins-o cu privire la celelalte pretenţii; a admis în parte acţiunea, obligând pârâta la plata sumei de 44.785,29 RON - dobândă legală penalizatoare, calculată conform O.G. nr. 13/2011, aferentă debitului principal în sumă de 233.315,50 RON -, a sumei de 6.879,56 RON - cu acelaşi titlu, însă aferentă debitului principal de 35.840,56 RON, pentru perioada 19.12.2013-29.09.2015 -, a sumei de 156.799,40 RON, reprezentând despăgubiri civile, a dobânzii legale penalizatoare, calculate la această sumă până la data plăţii efective şi a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel ambele părţi; prin decizia nr. 608/19.10.2021, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins apelul reclamantei şi a admis apelul pârâtei, fiind schimbată în parte sentinţa, în sensul respingerii acţiunii precizate şi menţinute dispoziţiile referitoare la excepţia prescripţiei iar apelanta-reclamantă a fost obligată la plata sumei de 2.637,14 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Această decizie a fost atacată cu recurs de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B.. şi administrator special D., solicitându-se casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel sau la o altă instanţă de acelaşi grad, iar pe fond, respingerea apelului pârâtei C. S.R.L. şi admiterea apelului reclamantei, cu consecinţa admiterea acţiunii.

Recurenta şi-a întemeiat calea de atac pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului întemeiat pe ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., autoarea căii de atac a susţinut că decizia a fost pronunţată de cel puţin un judecător care nu a participat la dezbaterea cauzei în fond, argumentând că, deşi doamna judecător E. a participat la dezbateri, numele acesteia nu este menţionat în decizia pronunţată.

Celelalte motive de casare au fost expuse urmărindu-se, în ordine inversă, capetele de cerere din acţiunea introductivă.

Astfel, un prim segment al recursului a vizat soluţia dată capătului nr. 3 de cerere, iar în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., autoarea recursului a reproşat încălcarea de către instanţa de apel a art. 9, 14 alin. (6), (22) alin. (6), (24)5 şi 248 alin. (4) C. proc. civ.

În motivare, a arătat că unicul motiv în temeiul căruia instanţa de apel a respins acţiunea pentru debitul principal, excepţia autorităţii sau puterii de lucru judecat, nu a fost invocată ca motiv de apel şi nici de instanţa de fond. Dimpotrivă, recurenta a precizat că ea a invocat această excepţie în interesul său şi nu al pârâtei.

A apreciat incidentă sancţiunea anulării deciziei recurate, în raport cu încălcarea Constituţiei României, Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, art. 15 din acelaşi cod privind principiul oralităţii, a dreptului de a propune probe sau a suplimenta probatoriul şi a celui de a face apărări în scris şi oral.

Totodată, a afirmat încălcarea art. 6 C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil, întrucât excepţia şi argumentele analizate de curtea de apel sunt în favoarea exclusivă a părţii adverse.

Printr-o altă critică, autoarea căii de atac a imputat instanţei de apel greşita calificare a acţiunii ca fiind una care vizează reducerea creanţei deţinute de pârâta împotriva sa, înscrisă în tabelul creanţelor, contrar obiectului acţiunii - obligarea pârâtei la repararea prejudiciului cauzat -; a apreciat încălcat principiul disponibilităţii, prevăzut de art. 9 şi 22 alin. (6) C. proc. civ., coroborat cu prevederile Legii nr. 85/2014 şi art. 120 şi 129 şi urm. C. proc. civ.

Autoarea recursului a susţinut şi că avea dreptul să formuleze apărări, inclusiv de a depune practică judiciară care dovedea existenţa a cel puţin trei acţiuni similare, prin care pârâta a achitat prejudiciile stabilite prin titluri executorii pronunţate anterior rămânerii definitive a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Un alt motiv de nelegalitate invocat a fost cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta afirmând că nu sunt îndeplinite cumulativ cele trei condiţii prevăzute de art. 431 C. proc. civ. - identitatea de calitate, cauză şi obiect, combătând astfel statuarea instanţei de apel potrivit căreia acţiunea formulată ar fi de natură să afecteze principiul securităţii raporturilor juridice.

În privinţa părţilor, a subliniat că în dosarul nr. x/2016 calităţile lor erau inversate, C. S.R.L., în calitate de reclamant, contestând respingerea parţială a creanţei sale de administratorul judiciar.

A argumentat că nu sunt identice nici cauza şi obiectul, sens în care a expus istoricul celor două litigii şi a conchis că prezenta acţiune nu încălcă principiul securităţii raporturilor juridice, atâta timp cât, în dispozitivul şi considerentele sentinţei rămase definitivă în cauza nr. x/2016/a40, nu se menţionează suma de 299.543,39 RON, solicitată prin acţiune. Subsecvent, a arătat că judecătorul-sindic nici nu putea analiza această sumă, întrucât, la acel moment, întinderea prejudiciului aferent abaterilor nu era încă stabilită.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 99 alin. (1), (10)0 alin. (1), (10)6 alin. (1), (11)1 alin. (1), (58) alin. (1), (11)5 din Legea nr. 85/2014.

A combătut decizia recurată, afirmând că art. 99-100 şi 111 din Legea nr. 85/2014 reglementează doar dreptul creditorilor de a-şi recupera creanţele şi nu limitează recuperarea de către debitor a pretenţiilor sale suplimentare; ca atare, a apreciat că ar fi nelegală dezlegarea curţii care, contrar art. 58 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a reţinut că prejudiciile rezultând din abaterile constatate de Curtea de Conturi pot fi recuperate numai pe calea contestaţiei împotriva măsurii dispuse de administratorului judiciar.

Pe aceeaşi linie argumentativă, a arătat că nu există norme legale care să abiliteze administratorul judiciar să analizeze pretenţiile debitorului împotriva creditorilor, apreciind incident şi art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dintr-o altă perspectivă, autoarea căii de atac a susţinut că decizia recurată îi interzice accesul la justiţie şi este contrară practicii judecătoreşti constante în litigiile dintre cele două părţi litigante.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat din trei perspective - întemeierea deciziei recurate pe motive străine de natura cauzei, existenţa motivelor contradictorii şi lipsa motivării, în fapt şi în drept. În acest sens, recurenta a afirmat că lipseşte analiza motivelor de apel invocate, că soluţia curţii se întemeiază pe considerentele judecătorului-sindic din dosarul nr. x/2016 şi că nu este indicată prevederea legală care ar obliga-o să îşi valorifice creanţele doar în procedura insolvenţei.

Autoarea căii de atac a mai arătat că, din cauza structurii contradictorii a motivării - în care, pe de o parte, se reţine că reclamanta îşi poate valorifica creanţa doar în cadrul procedurii speciale, dar şi că acţiunea încalcă autoritatea de lucru judecat -, decizia recurată nu permite decelarea motivului pentru care cererea i-a fost respinsă.

Un alt segment al recursului a vizat soluţia dată capătului de cerere nr. x de cerere, iar recurenta a precizat, în prealabil, că invocă, în legătură cu acesta, toate criticile expuse anterior, referitoare la soluţia dată capătului nr. 3.

Suplimentar, a arătat că se impune casarea deciziei recurate în temeiul pct. 7 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., pentru că încălcă autoritatea de lucru judecat a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2016.

În dezvoltarea obiecţiei sale, a apreciat că, opus prevederilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia cu privire la contractele nr. x/2010 şi nr. y/2010 pe opinia expertului judiciar desemnat în dosar, ignorând sentinţa judecătorului-sindic, care reflectă că intimata nu deţine creanţe certe (datorii scadente), ci doar condiţionale şi neexigibile.

Subsumat cazurilor de casare prevăzute de pct. 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta a reproşat instanţei de apel că a încălcat principiile contradictorialităţii şi disponibilităţii şi, deci, dreptul său la apărare, atunci când a reţinut compensarea, fără a fi învestită cu o astfel de cerere.

De asemenea, a reproşat nemotivarea respingerii argumentelor sale privind autoritatea/puterea de lucru judecat, lipsa analizei condiţiilor privind compensaţia, dar şi încălcarea principiului echităţii, afirmând că acţiunea a fost respinsă ca nedovedită, iar argumentele pârâtei au fost acceptate, fără a fi analizat efectiv şi concret probatoriul aferent.

Argumentând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat greşit art. 1.548 alin. (4) C. civ., ignorând că nu avea obligaţia de a dovedi un prejudiciu cert aferent penalităţilor (obiectul capătului de cerere nr. 2), ci doar pe cel în legătură cu debitul principal, recunoscut de pârâtă prin emiterea facturilor de stornare.

Ultimul segment al recursului a vizat soluţia instanţei cu privire la primul capăt de cerere, privind plata sumei de 1.738,92 RON, iar în subsidiar, compensarea judiciară a acestei creanţe.

Un prim motiv de casare invocat a fost cel prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva aplicării greşite a art. 2.528 C. civ.

Recurenta a indicat că, de la data emiterii actelor de control de Curtea de Conturi, când a cunoscut paguba produsă, curge un nou termen de prescripţie; a apreciat că nu este incidentă decizia nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care vizează raporturi de dreptul muncii şi nu între profesionişti.

Referitor la teza subsidiară, a susţinut că instanţa de apel a încălcat art. 2.505 C. civ., ignorând că prin acţiune s-a afirmat că momentul intervenirii compensaţiei precedă deschiderea procedurii insolvenţei şi, implicit, introducerea acţiunii.

În finalul memoriului de recurs, autoarea căii de atac a solicitat ca, în temeiul art. 497 teza finală C. proc. civ., cauza să fie trimisă spre rejudecare unei alte instanţe, de acelaşi grad.

Prin întâmpinare, intimata-pârâtă C. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata a solicitat respingerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., apreciindu-l lipsit de orice suport probator.

În privinţa criticilor subsumate ipotezelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., ce au vizat soluţia dată prin decizia recurată capătului 3 de cerere, cu privire la reţinerea autorităţii de lucru judecat a soluţiei pronunţate în dosarul nr. x/2016, intimata a expus circumstanţele litigiului derulat în insolvenţă, contrapunându-le celor aflate în dezbatere în prezenta cauză.

A subliniat că prima instanţă, deşi a suspendat judecata până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2016, a ignorat apoi autoritatea de lucru judecat, perspectivă din care apare legală soluţia curţii de apel prin se atestă că modul în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, se impune în al doilea proces care are legătura cu chestiunea litigioasă dezlegată în precedent, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Invocând decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 19/2020, a afirmat că dacă recurenta-debitoare deţinea creanţe împotriva creditoarei intimate putea invoca, în temeiul art. 90 şi 50 pct. (2) din Legea nr. 85/2014, compensaţia.

Intimata a considerat nefondate şi criticile formulate în privinţa soluţiei date capătului 2 de cerere, relevant în acest sens fiind că sumele stornate nu au plecat niciodată din patrimoniul reclamantei, de vreme ce aceasta avea calitatea de debitoare.

Recurenta a răspuns la întâmpinare la 14.03.2022, prin care a reiterat argumentele expuse în cererea de recurs.

În cauză, s-a derulat procedura de filtrare a recursului, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., fiind întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu, în conformitate cu art. 493 alin. (2) din cod, care a fost, potrivit încheierii din 21.02.2023, comunicat părţilor cu menţiunea că au dreptul de a depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare; părţile nu au depus o poziţie procesuală.

Prin încheierea din 25.04.2023, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea acestuia la 20.06.2023; la acest termen, instanţa supremă a respins cererea de probaţiune formulată de recurentă şi a luat act că aceasta nu mai susţine ipoteza de casare reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. referitoare la pronunţarea soluţiei de către un alt judecător decât cel care a luat parte la dezbateri în apel.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Motivul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu va mai fi examinat, reţinând manifestarea de voinţă a autoarei căii de atac din şedinţa din 20.06.2023 dar şi pentru că în dosar nu există niciun indiciu legat de aspectele învederate prin cererea de recurs subsumat acestei critici.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat respingerea apelului său împotriva admiterii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pretenţiile expuse prin primul capăt de cerere şi a respingerii cererii adiţionale, de constatare a compensării judiciare a creanţelor reciproce.

Astfel cum rezultă din etapele devolutive ale litigiului, prin primul capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.738,92 RON, cu titlu de dobândă legală, pretenţie derivând din calculul greşit al dobânzii legale aferente sumei de 465.527,35 RON, reprezentând plăţi necuvenite pe care le-a efectuat în legătură cu contractul de lucrări nr. x/2010, constatate ca atare de Curtea de Conturi în timpul controlului derulat între 04.11-20.12.2013 şi pentru care pârâta a emis factura nr. x/10.12.2013, stornând din valoarea contractului atât plăţile necuvenite, cât şi penalităţi de 19.823,92 RON, greşit calculate.

Dând eficienţă deciziei nr. 19/2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 860/24.10.2019 (în continuare, "decizia nr. 19/2019"), instanţa de apel a confirmat soluţia de admitere de prima instanţă a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune; a invalidat, totodată teza curgerii unui nou termen de prescripţie de la momentul emiterii actelor de control de Curtea de Conturi.

Recurenta combate aceste statuări, arătând, pe de o parte, că decizia nr. 19/2019 ar viza aplicarea Codului muncii şi a Legii nr. 62/2011, iar pe de altă parte, că ar contraveni art. 2.528 C. civ.

Motivul de recurs privind greşita aplicare a deciziei în interesul legii nu poate fi primit, în raport cu prevederile art. 517 alin. (4) C. proc. civ., întrucât, în speţă, se impunea dezlegarea de principiu oferită prin decizia nr. 19/2019, privind măsura în care constatările efectuate de un organ de control, terţ faţă de raportul juridic de creanţă, pot sau nu influenţa momentul de început a curgerii termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit.

Dezlegarea interesa direct apelul, din moment ce reclamanta a indicat că cererea introductivă are la bază pretenţii constatate de auditorii Curţii de Conturi prin deciziile nr. 5/17.01.2014 şi 5/1/08.12.2017 şi, totodată, a afirmat că aceste acte juridice determină fie curgerea unui nou termen de prescripţie, potrivit art. 2.528 C. civ., fie întreruperea celui ce ar fi început anterior.

Prin urmare, Înalta Curte reţine că în mod legal curtea de apel a aplicat decizia nr. 19/2019, în raport cu care se impune concluzia că actele de control ale Curţii de Conturi emise în perioada în 2013-2017 nu au aptitudinea de a determina întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei, iar dreptul la acţiune al recurentei s-a născut la 10.12.2013, odată cu emiterea de către intimată a facturii amintite.

Aplicarea art. 2.528 C. civ. nu conduce la o concluzie contrară întrucât, chiar în cazul prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, prescripţia curge odată cu cunoaşterea existenţei prejudiciului şi nu a întinderii acestuia.

Examinând criticile cu privire la soluţia dată cererii adiţionale, Înalta Curte va observa preliminar că prin aceasta, în temeiul art. 2.505 C. civ., reclamanta a solicitat inechivoc instanţei de fond ca, numai în ipoteza admiterii excepţiei prescripţiei, să constate compensarea creanţelor reciproce cu cele deţinute de pârâtă.

Instanţa de apel a reţinut că, fiind prescris dreptul la acţiune pentru suma de 1.738,92 RON, nu poate fi dispusă compensaţia judiciară, care ar opera doar ca efect al pronunţării instanţei; recurenta combate dezlegarea, afirmând că stingerea creanţelor reciproce ar fi intervenit anterior datei de 10.10.2016 şi, implicit, formulării acţiunii, prefigurând, aşadar, că ar fi vizat constatarea unei compensaţii legale.

Motivul de recurs este nefondat, construcţia procesuală fiind inexactă, atât din perspectiva art. 2.505 C. civ., cât şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 85/2014.

Prevederea de drept substanţial de care s-a prevalat autoarea demersului judiciar permite părţii, căreia i se cere o plată, să paralizeze pretenţia, opunând părţii adverse mecanismul extinctiv al compensaţiei, chiar după împlinirea termenului de prescripţie, dacă la data îndeplinirii condiţiilor compensaţiei legale, propriul drept nu era prescris.

În cauză însă, chiar promovarea unei acţiuni condamnatorii, prin care a cerut recunoaşterea creanţelor împotriva intimatei, infirmă aserţiunea recurentei conform cărora exigenţele art. 1.617 alin. (1) C. civ. ar fi fost îndeplinite premergător iniţierii prezentului proces.

Aşadar, în mod just au calificat instanţele devolutive cererea adiţională ca fiind o cerere de compensaţie judiciară, iar respingerea acesteia apare legală, câtă vreme condiţia recunoaşterii unei creanţe în favoarea reclamantei nu s-a verificat, aceasta fiind prescrisă la momentul introducerii acţiunii.

Anticipând considerentele ce susţin respingerea recursului reclamantei în privinţa autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte subliniază că, în circumstanţele cauzei, dispoziţiile Legii nr. 85/2014 împiedicau formularea de reclamantă a unei cereri de compensaţie judiciară pe calea dreptului comun, după definitivarea în insolvenţă a masei pasive împotriva sa.

Aceasta întrucât pretenţiile din cauza de faţă şi cele exhibate în insolvenţă de C., derivă din aceleaşi acte juridice şi precedă data de 10.10.2016, a deschiderii procedurii concursuale, context în care valorificarea mecanismului compensatoriu trebuia să aibă loc în cadrul procedurii de insolvenţă, pe calea unei contestaţii la tabelul preliminar, potrivit art. 111 sau printr-o cerere distinctă adresată administratorului judiciar, cu respectarea termenelor defipte de Legea nr. 85/2014.

Dar odată masa pasivă definitivată, modificarea unei creanţe înscrise în tabelul definitiv, antamată de cererea adiţională promovată de recurentă, nu poate fi obţinută printr-o cerere adresată instanţei de drept comun, din moment ce Legea nr. 85/2014 abilitează în acest sens numai judecătorul-sindic, în condiţiile limitative prevăzute de art. 113.

Un fine distinct de neprimire, ce se poate adăuga celor anterior expuse, derivă din finalitatea cererii - stingerea sau diminuarea unor creanţe ale debitoarei - care ar fi afectat nepermis ordinea de distribuire prevăzută de art. 159 şi 161 din Legea nr. 85/2014.

Pentru considerentele expuse în precedent, Înalta Curte constată legală soluţia instanţei de prim control judiciar, de respingere a apelului declarat de reclamantă în privinţa excepţiei dreptului material la acţiune şi soluţiei date cererii completatoare.

În continuare, vor fi examinate criticile vizând respingerea capătului al treilea de cerere, subsecvent admiterii apelului pârâtei şi a respingerii apelului reclamantei.

Prin acest petit, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 299.543,39 RON fără T.V.A., diferenţă pe care a pretins că a achitat-o nedatorat în baza contractului nr. x/2010, şi a dobânzii legale aferente acestei sume.

Considerentul central care justifică admiterea apelului pârâtei şi respingerea celui al reclamantei este reprezentat de faptul că, pe baza examinării relaţiilor contractuale în procesul anterior finalizat cu sentinţa nr. 708/2019 a Tribunalului Bucureşti, a rezultat că debitoarea A. datorează C. suma de 211.687,31 RON, iar susţinerea din prezenta cauză a reclamantei că ar fi plătit mai mult este, pe de o parte, incompatibilă cu statuările judecătorului-sindic şi, totodată, contravine efectelor legii insolvenţei.

Pe aceste premise, curtea de apel a admis autoritatea de lucru judecat sub aspectul efectului pozitiv, reţinând că modalitatea în care au fost dezlegate anterior aspectele litigioase în raporturile dintre părţi se impune, fără posibilitatea de a mai fi contrazisă, în al doilea proces. Totodată, a indicat că validarea apărărilor vizând o altă valoare a contractului ar avea ca efect reducerea sau aneantizarea creanţei deţinute de pârâtă împotriva reclamantei, iar ca urmare, puteau fi valorificate numai în cadrul procedurii insolvenţei: de administratorul judiciar, prin operaţiunea de verificare a creanţei, iar de celelalte părţi interesate prin promovarea unei contestaţii.

Premergător dezlegării motivului de recurs, Înalta Curte va puncta reperele relevante rezultate din etapele devolutive ale litigiului.

Controlul Curţii de Conturi în legătură cu cele 3 contracte de lucrări care interesează cauza de faţă şi emiterea deciziilor subsecvente s-au produs în perioada 2013-2017; prin decizia nr. 5/17.01.2014, odată cu constatarea abaterilor în legătură cu contractul de lucrări nr. x/2010, s-a impus A. ca, până la 01.07.2014, să extindă verificările asupra contractelor de achiziţii de lucrări din perioada 2011-2012 pentru a identifica şi alte situaţii în care lucrările acceptate nu au fost realizate efectiv.

Consecutiv acestei dispoziţii, raportul privind modul de ducere la îndeplinire a măsurilor dispuse (în continuare, "raportul de follow-up") reţine că C. a emis 2 facturi de stornare - 2479/29.09.2015 şi 2480/29.09.2015, în legătură cu contractele nr. x/2010 şi y/2010. Prin decizia nr. 5/1/08.12.2017, autoritatea de control a dispus ca, până la 28.06.2018, să fie finalizată îndeplinirea măsurilor dispuse prin decizia anterioară: între altele, în privinţa contractului nr. x/2010, recuperarea sumelor a căror stornare a fost acceptată de C., dar nematerializată şi, în cazul tuturor celor trei contracte, recuperarea dobânzii legale aferentă sumelor decontate nejustificat.

În dosarul nr. x/2016, procedura de insolvenţă iniţiată împotriva A. la 10.10.2016, C. a solicitat admiterea unei creanţe de 4.030.990,18 RON, care includea sumele reprezentând garanţie de bună execuţie în baza celor trei contracte de lucrări şi suma de 123.735,75 RON, în temeiul contractului nr. x/2010, rezultând din facturi neachitate.

Administratorul judiciar al A. a înscris în parte creanţa, măsură contestată de C. prin cererea înregistrată sub nr. x/2016/a40, la care a fost ulterior conexată şi contestaţia debitoarei, având nr. x/2016/a51.

Soluţionând contestaţiile, prin sentinţa civilă nr. 708/06.02.2019, judecătorul-sindic din cadrul Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus înscrierea, în tabelul definitiv al debitoarei A., a creanţei C. care a inclus suma de 211.687,31 RON, în baza contractului nr. x/2010 - compusă din debit principal de 119.120,79 RON şi garanţie de bună execuţie de 92.566,52 RON - ca şi sumele de 59.132,51 RON, respectiv de 30.669,97 RON, în baza contractelor nr. x/2010 şi y/2010, cu titlu de garanţie de bună execuţie.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reproşează instanţei de apel încălcarea principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare, oralităţii şi al celui la un proces echitabil, prin aceea că nu a pus în discuţia părţilor excepţia autorităţii de lucru judecat; conex, invocă şi încălcarea art. 245 şi 248 alin. (4) C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Prin decizia atacată s-a dat eficienţă efectului pozitiv al lucrului judecat care, în contrast cu exceptio rei iudicatae - efectul negativ, se invocă şi se soluţionează ca o apărare de fond şi nu prin intermediul unei excepţii procesuale.

Reiterând apărarea formulată din etapa fondului, pârâta s-a prevalat prin apel de calitatea sa de creditor al reclamantei, consolidată judiciar consecutiv soluţionării cauzei nr. x/2016/a40; în acest cadru procesual, în temeiul art. 477 alin. (1) şi 479 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a fost legitimată să statueze asupra efectului pozitiv al lucrului judecat al respectivei hotărâri.

Nu numai că instanţa de apel nu avea obligaţia de a pune distinct chestiunea în discuţia părţilor, dar reclamanta era chemată de art. 247 alin. (3) C. proc. civ. să invoce de îndată toate mijloacele de apărare necesare, iar nerespectarea acestei obligaţii, reţinută cu rang de principiu în art. 10 alin. (1) din acelaşi cod, nu poate fi convertită într-un motiv de nelegalitate a deciziei atacate.

Dar mai mult, din moment ce în etapa procesuală a recursului autoarea demersului judiciar a avut posibilitatea de a dezbate legalitatea reţinerii efectului pozitiv al lucrului judecat, ea nu invocă o vătămare care să nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea actului procedural pretins neregulamentar, cum impune art. 175 alin. (1) C. proc. civ.

Critica subsecventă, prin care recurenta reproşează instanţei de apel că a calificat greşit acţiunea, drept contestaţie la tabelul de creanţe şi, în consecinţă, că ar fi încălcat competenţa judecătorului-sindic, este lipsită de corespondent în decizia atacată.

În realitate, instanţa de apel confirmă o alteritate în obiectul celor două procese, dar constată că acest fapt nu este de natură să permită derularea celui de faţă, atât pentru că este prohibit de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior - că reclamanta datorează pârâtei sume de bani în temeiul fiecăruia dintre cele trei contracte de lucrări -, dar şi pentru că finalitatea lui este modificarea creanţelor din tabelul definitiv întocmit în procedura insolvenţei.

Aserţiunea privind pretinsa încălcare a competenţei judecătorului-sindic în soluţionarea prezentei cereri va fi înlăturată fără a fi analizată pe fond, odată ce nu a fost invocată în limitele art. 130 alin. (2) C. proc. civ.

Conexe acestei critici sunt şi cele prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autoarea recursului invocă nelegalitatea statuării curţii de apel privind admisibilitatea exercitării acţiunii de faţă exclusiv în procedura insolvenţei, apreciind-o contrară art. 58, 99, 100, 106, 111 şi 115 din Legea nr. 85/2014.

Contrar susţinerii recurentei, la baza respingerii pretenţiilor sale nu stă convingerea instanţei de apel că prejudiciile rezultând din abaterile constatate de Curtea de Conturi pot fi recuperate numai pe calea contestaţiei împotriva măsurii administratorului judiciar. Autoarea recursului decelează greşit silogismul pentru care s-a reţinut că pretenţiile sale sunt incompatibile cu actul de jurisdicţie precedent şi care va fi explicat de Înalta Curte în cuprinsul prezentei decizii, la momentul soluţionării criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

Criticile prin care se invocă, în temeiul ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., lipsa motivării sunt nefondate, curtea de apel expunându-şi cu claritate considerentele, împrejurare ce a permis recurentei să îşi exercite drepturile procesuale propunând un recurs vast, susţinut de numeroase şi diverse critici.

Lipsită de substanţă este şi aserţiunea privind interzicerea accesului la justiţie, dar şi incertitudinea expusă de autoarea căii de atac în privinţa motivelor pentru care acţiunea sa a fost respinsă.

Înalta Curte notează, preliminar, că dreptul de acces la justiţie nu este unul absolut, că el poate suporta îngrădiri legale care să corespundă unui scop legitim, iar autoritatea de lucru judecat răspunde unui astfel de scop.

Cererea introductivă a fost respinsă ca nefondată, iar nu ca inadmisibilă, constatându-se, la finalul unui silogism care a valorificat deopotrivă efectele generate de procedura insolvenţei unuia dintre creditorii-debitori reciproci, cât şi natura şi consecinţele actelor de control ale Curţii de Conturi, că pretenţia concretă urmărită de A. nu mai poate fi valorificată.

Nu numai că aceste considerente sunt coerente, clare şi lipsite de contradicţii, dar ele fundamentează o soluţie legală, astfel cum se va arăta în examinarea motivelor de casare circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., prin care recurenta, pe de o parte, contestă valorificarea autorităţii de lucru judecat a sentinţei civile nr. 708/06.02.2019, pronunţată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă prin respingerea celui de al treilea petit şi, diametral opus, apreciază încălcată hotărârea judecătorească anterioară, prin respingerea capătului al doilea de cerere.

Critica prin care recurenta a susţinut că nu este întrunită tripla identitate - de părţi, obiect şi cauză - este nefondată, de vreme ce condiţia referită interesează numai efectul negativ al lucrului judecat, iar curtea de apel a valorificat funcţiunea sa pozitivă, procedând la rezolvarea în fond a acţiunii, cu asigurarea consecvenţei în judecată, prin respectarea constatărilor din primul proces.

Restul obiecţiilor expuse de recurentă în baza acestui motiv de recurs vor fi încadrate şi analizate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât vizează aplicarea de către instanţa de control judiciar devolutiv a normelor de procedură ce reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, respectiv a art. 430 şi 431 alin. (2) C. proc. civ.

Va fi înlăturat motivul de recurs prin care autoarea căii de atac evocă neîntrunirea identităţii de părţi, bazată pe faptul că, în dosarul nr. x/2016, calitatea lor era inversată.

Este adevărat că producerea efectelor autorităţii de lucru judecat este subordonată identităţii părţilor în calitatea lor juridică, eadem condicio personarum, dar condiţia este îndeplinită şi când, astfel cum se întâmplă în cauză, în al doilea proces, aceleaşi părţi, în calităţi inversate, dezbat drepturi care derivă din conţinutul raportului juridic tranşat în procesul anterior.

Combătând congruenţa de cauză, recurenta a afirmat că prezenta acţiune este o cerere în pretenţii, în contrast cu dosarul nr. x/2016, contestaţie împotriva măsurilor administratorului judiciar.

Din perspectiva obiectului, a relevat că suma de 299.543,39 RON nu a format obiectul cauzei anterioare şi că procedura insolvenţei nu obligă debitoarea să deducă judecătorului-sindic pretenţiile împotriva propriilor creditori.

Înalta Curte constată că cele două procese nu sunt caracterizate de cauze diferite, iar faptul că au, fără îndoială, un obiect distinct nu se opune recunoaşterii efectului pozitiv al lucrului judecat al hotărârilor din dosarul nr. x/2016, care este incidentă în temeiul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., dată fiind identitatea de chestiuni litigioase.

Efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune că soluţia dată pe cale incidentală unui aspect litigios al procesului se impune ulterior, fără posibilitatea celeilalte părţi de a demonstra contrariul. Mai mult, deşi puterea lucrului judecat se fundamentează pe contradictorialitatea dezbaterii părţilor asupra aspectelor litigioase şi pe dezlegarea jurisdicţională a instanţei, acest efect este recunoscut şi tranşării unui aspect controversat al procesului, produsă în amontele soluţiei, dacă fără ea nu s-ar fi putut ajunge la soluţia regăsită în dispozitiv.

În speţă, primul proces este reprezentat de contestaţiile formulate în procedura insolvenţei recurentei A., în legătură cu creanţa intimatei C., fiind, deci, utilă evocarea art. 102 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, care obligă toţi creditorii cu creanţe anterioare împotriva debitoarei să formuleze cereri de admitere a creanţelor în termenul fixat prin hotărârea de deschidere a procedurii; acestea sunt supuse verificării de către administratorul judiciar, potrivit art. 105 alin. (1) şi 106 alin. (1) din lege, iar rezultatele pot fi contestate conform art. 111.

În acest cadru legal, trebuie conchis că hotărârea judecătorească pronunţată în dosarul nr. x/1016 - prin care au fost soluţionate deopotrivă contestaţia creditoarei şi cea a debitoarei - a tranşat, la 10.10.2016, valoarea creanţei C. împotriva A..

Distinct de aceasta şi relevant pentru cauza pendinte, examinarea în concret a considerentelor judecătorului-sindic reflectă că fixarea creanţei C. împotriva A. a presupus ca antecedent logic stabilirea valorii fiecărui contract, a facturilor emise şi a plăţilor efectuate şi, de aceea, opus susţinerii recurentei, nu doar valorii finale a creanţei deţinute de C. în temeiul contractului nr. x/2010 împotriva A. - suma de 211.687,31 RON - i se ataşează valoarea de adevăr judiciar, ci întregului raţionament al instanţei.

Totodată, acest raţionament - care precedă în mod necesar şi justifică dezlegarea că C. este creditorul A. -, trebuie considerat că include şi concluzia implicită că, la 10.10.2016, creanţa de 211.687,31 RON deţinută de C. nu era stinsă, total sau parţial.

Aşa fiind, statuarea curţii de apel în privinţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este legală, întrucât, contrar art. 431 alin. (2) C. proc. civ., cererea reclamantei a propus ipoteze incompatibile dezlegării date de judecătorul-sindic: fie că valoarea contractului nr. x/2010 este inferioară valorii totale pe care sentinţa civilă nr. 708/06.02.2019 a stabilit-o ca datorată de reclamantă în baza acestui contract, fie că acea creanţă, recunoscută pârâtei, era stinsă.

Recurenta a combătut acest efect obligatoriu, ce i se opune la nivel probatoriu în cauza de faţă, prin susţinerea că suma de 299.543,39 RON - pretinsă prin capătul al treilea de cerere -, nu a făcut în mod expres obiectul disputei judiciare anterioare şi, de altfel, nici nu putea face, pentru că rezultă din acte de control ulterioare ale Curţii de Conturi.

Argumentul nu poate fi primit, întrucât este construit pe o viziune eronată asupra etiologiei şi naturii juridice a actelor de control - raportul din 20.12.2013, decizia nr. 5/17.01.2014, raportul de follow-up şi decizia nr. 5/1/08.12.2017, emise de Curtea de Conturi - inapte să contureze o cauză nouă prezentului proces şi, astfel, să îl emancipeze de cel derulat în insolvenţă; concomitent, ignoră efectul pe care Legea nr. 85/2014 îl produce asupra cererii de faţă.

Aplicarea în cauză a deciziei nr. 19/2019 - validată pentru considerentele expuse în precedent de Înalta Curte - ca şi dispoziţiile legale incidente - art. 21 şi urm. din Legea nr. 94/1992 şi Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, aprobat prin Hotărârea plenului Curţii de Conturi nr. 130/2010 - atrage, pe de o parte, concluzia că actele de control sunt fundamentate chiar pe informaţiile şi documentele puse la dispoziţie de entitatea controlată şi, pe de altă parte, că acestea nu produc efecte directe faţă de terţi, cum este pârâta din cauza de faţă.

De aceea, cum actele de control sunt lipsite de vocaţia de a detaşa cauzal prezentul proces de primul, trebuie conchis că ambele pun în discuţie răspunderea contractuală a executantului C. pentru încălcarea obligaţiilor asumate potrivit contractelor de lucrări nr. x/2010, y/2010 şi 38/2010, faptă ilicită comisă anterior anului 2016, când C. a solicitat înscrierea în tabelul creanţelor împotriva A. şi, deci, aflată în perimetrul factual pe care s-a întemeiat judecătorul-sindic, când a tranşat creanţa deţinută de pârâta din prezenta cauză.

În aceste condiţii, Înalta Curte confirmă soluţia instanţei de control judiciar devolutiv şi conchide că statuările din dosarul nr. x/2016 au autoritate de lucru judecat în temeiul efectului pozitiv, iar soluţiile date celor două apeluri şi soluţia de respingere a capătului al treilea de cerere sunt corecte.

Reţinând aceste considerente, instanţa supremă va examina recursul formulat în privinţa soluţiei date celui de doilea de cerere, de respingere a cererii de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale în sumă de 44.785,29 RON şi 6.879,56 RON, în baza contractelor nr. x/2010 şi y/2010.

Instanţa de apel a admis apelul pârâtei şi a respins capătul de cerere, cu motivarea că judecătorul-sindic a analizat prin considerentele sentinţei nr. 708/2019 raporturile contractuale dintre părţi şi a conchis că, inclusiv după emiterea facturilor de stornare nr. 2479 şi 2480 din 29.09.2015, reclamanta păstrează calitatea de debitor.

Obiecţia de nelegalitate este construită pe ipoteza că instanţa de apel a ajuns la această concluzie validând o compensaţie prefigurată de expertul judiciar prin raportul întocmit.

Această premisă este, însă, o conjectură, greşit dedusă din considerentele prin care instanţa de prim control judiciar a justificat reţinerea efectului pozitiv al lucrului judecat derivând din hotărârea judecătorului-sindic din dosarul nr. x/2016, asupra cărora instanţa supremă a statuat anterior.

În aceste condiţii, critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care se invocă depăşirea limitelor învestirii şi, deci, încălcarea principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, deci a art. 9 şi 14 alin. (6) C. proc. civ., va fi înlăturată, fără a fi analizată pe fond.

Lipsită de temeinicie este şi aserţiunea fundamentată pe pct. 6 al aceluiaşi articol, care impută lipsa unei analize privind condiţiile compensaţiei; un atare raţionament era inutil şi, mai mult, de natură a plasa instanţa de apel într-o ipoteză de motivare contradictorie, câtă vreme aceasta şi-a fundamentat, în principal, soluţia pe efectul pozitiv al lucrului judecat generat de litigiul derulat în procedura insolvenţei şi tranşat de judecătorul sindic prin sentinţa sus-amintită.

Este vădit nefondată şi critica prin care autoarea recursului invocă nesoluţionarea excepţiei autorităţii de lucru judecat a respectivei sentinţe - sentinţa nr. 708/2019 a Tribunalului Bucureşti - în legătură cu acest capăt de cerere. Argumentele aduse în concret reprezentau apărări de fond, cărora instanţa de control judiciar devolutiv le-a răspuns, indicând că aceleaşi raţiuni pentru care efectul pozitiv se opune analizei pe fond a capătului nr. 3 de cerere sunt cele ce determină înlăturarea aserţiunilor similare ale reclamantei, în privinţa celui de al doilea capăt de cerere.

Motivul de recurs prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea şi aplicarea greşită a art. 1.538 alin. (4) C. civ. va fi înlăturat, întrucât decizia recurată nu confirmă concluzia recurentei că pretenţiile i-ar fi fost respinse pentru nedovedirea unui prejudiciu.

Este lipsită de legătură cu silogismul instanţei de apel susţinerea prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., autoarea recursului apreciază că decizia atacată încălcă statuarea judecătorului-sindic, potrivit căreia obligaţia de plată ce revine A. în temeiul contractelor nr. x/2010 şi y/2010 este condiţională.

Instanţa de apel a constatat că hotărârea judecătorului-sindic impune în cauza de faţă ca lucru judecat premisa că, la 10.10.2016 când s-a deschis procedura insolvenţei A., aceasta nu era ea însăşi creditoare a pârâtei C., pentru sume achitate nedatorat. Consecutiv, a apreciat legal că reclamanta nu are dreptul să obţină condamnarea pârâtei la plata de dobânzi legale şi, deci, că al doilea capăt de cerere este nefondat. Acest raţionament este deplin concordant cu dezlegările judecătorului-sindic din dosarul nr. x/2016, cuprinse în sentinţa nr. 708/2019 a Tribunalului Bucureşti, a cărei autoritate de lucru judecat a fost, deci, conservată.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, Înalta Curte constată că niciunul dintre motivele invocate de recurentă nu a avut aptitudinea de a demonstra nelegalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator special D. şi prin administrator judiciar B.., împotriva deciziei nr. 608 din 19 octombrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 iunie 2023.