Insurance dispute arbitration validity and the requirement of a written arbitration agreement under the Civil Procedure Code.

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti la data de 28.09.2022 reclamanta A. S.A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 104 din data de 27.07.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2022.

Reclamanta a arătat că societatea pârâtă a înaintat acţiunea în pretenţii pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, înregistrată sub nr. x/2022, prin care a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 259,73 RON, reprezentând diferenţa contravalorii lipsei de folosinţă în urma evenimentului rutier din data de 11.08.2018, penalităţi de întârziere şi 550,00 RON cheltuieli arbitrale. A menţionat că suma de 7844,24 RON, reprezentând contravaloarea reparaţiei, a fost achitată la data de 07.03.2019, iar suma de 177,60 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a fost achitată la data de 08.05.2020.

Având în vedere faptul că între cele două societăţi nu a existat o convenţie arbitrală în vederea soluţionării litigiilor pe cale amiabilă, iar A. S.A. a arătat că nu doreşte soluţionarea diferendului de către instanţa arbitrală, în cauză fiind aplicabile prevederile art. 2 din Regulile de Procedură ale Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat, sens în care a arătat că în mod nelegal tribunalul arbitral s-a pronunţat asupra acţiunii în pretenţii formulate de B. S.R.L., neavând competenţă materială să judece.

Prin sentinţa civilă nr. 15 din 01.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă a fost admisă în parte cererea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 104/27.07.2022, pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Târgovişte în dosarul nr. x/2022, de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.,. A fost anulată hotărârea arbitrală nr. 104/27.07.2022 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în Dosarul nr. x/2022 şi trimisă cauza la Judecătoria Oradea, competentă material şi teritorial.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâta B. S.R.L. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta invocă lipsa calităţii de reprezentant legal al reclamantei A. S.A. în ceea ce priveşte formularea acţiunii în anulare, motivat de lipsa împuternicirii legale de la dosarul cauzei, în temeiul art. 810 din C. civ.

Recurenta susţine că instanţa de fond a reţinut că fără o convenţie arbitrală valabilă sub forma clauzei compromisorii sau a compromisului între părţi, nu poate exista arbitraj, indicând în acest sens art. 549 C. proc. civ. conform căruia convenţia arbitrală se poate încheia fie sub forma unei clauze compromisorii, înscrisă în contractul principal, ori stabilită într-o convenţie separată la care contractul principal face trimitere, fie sub forma compromisului.

În ceea ce priveşte Norma ASF nr. 18/2017, instanţa de fond a apreciat că reglementează procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea unităţilor enunţate chiar în titlul normei, însă o acţiune în pretenţii îndreptată împotriva unei societăţi de asigurări, cum este prezenta cauză, nu face parte din obiectul reglementat de normă.

Curtea a mai reţinut că, şi în condiţiile în care s-ar considera că prin "Petiţie", se înţelege orice pretenţie pe care ar putea să o aibe un terţ prejudiciat la care într-adevăr se referă art. 7 alin. (3) din Norma ASF nr. 18/2017 împotriva unei societăţi de asigurări, context în care aceasta normă s-ar aplica în prezenta cauză, faptul că, în cuprinsul acesteia se menţionează că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, respectiv în cazul persoanelor fizice entitatea de soluţionare alternativă a litigiilor C., iar în cazul persoanelor juridice medierea sau arbitrajul", arbitrajul poate fi aplicat în cazul persoanelor juridice, însă nu este obligatoriu, ca urmare a alegerii unui reclamant, fără ca pârâta din acţiunea arbitrală să fie de acord, cu soluţionarea acţiunii pe calea arbitrajului.

Faţă de considerentele menţionate anterior, recurenta susţine că instanţa de fond a dat o altă interpretare faţă de cea avută în vedere de Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare, care prevede ca statele membre să stabilească în legislaţia naţională o procedură de arbitraj sau o procedură care să ofere garanţii comparabile.

Conform dispoziţiilor Legii nr. 24/27.03.2000, Norma nr. 18/2017 emisă de ASF reprezintă un act normativ cu caracter special, ale cărui dispoziţii au caracter de lege ceea ce atrage aplicabilitatea acesteia în cauză întrucât este o lege specială ale cărei dispoziţii au prioritate faţă de normele generale, respectiv faţă de dispoziţiile art. 548 din C. proc. civ.

Recurenta consideră sentinţa civilă atacată ca fiind nelegală şi netemeinică, reţinerile instanţei de fond neavând fundament juridic, întrucât atât legiuitorul european, cât şi cel naţional a prevăzut ca oricare dintre părţi să se poată adresa pentru soluţionarea diferendului dintre acestea, unei instanţe de soluţionare alternativă a litigiului, alegând în funcţie de situaţie, fie procedura C., fie arbitrajul în funcţie de speţă, deci nu a prevăzut ca alegerea să fie de comun acord, ci a lăsat la latitudinea reclamantului această posibilitate fără a fi necesar vreun acord de la pârât în alegerea procedurii, fiind efectiv atributul exclusiv al reclamantului în alegerea procedurii. Faptul că pârâtul îşi da sau nu consimţământul în acest sens sau nu, nu produce niciun efect juridic în acest sens.

Conform art. 541 din C. proc. civ. arbitrajul este o jurisdicţie alternativă având caracter privat, prin urmare legiuitorul nu obliga la soluţionarea conflictelor între persoane fizice sau juridice prin intermediul instanţelor judecătoreşti ci recunoaşte dreptul acestora de a apela la metode alternative de soluţionare a litigiilor.

Arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale, încheiată conform dispoziţiilor din C. proc. civ., şi care poate avea forma unei clauze contractuale (clauza compromisorie) sau a unui act scris încheiat ulterior unui contract (compromis). Aceasta are ca obiect arbitrajul, normele privind constituirea tribunalului arbitrai, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitrai trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv eventuale proceduri prealabile de soluţionare a litigiului, repartizarea între părţi a cheltuielilor arbitrale şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

Aşadar, regula este că înainte să ajungă pentru soluţionarea unui litigiu de instanţa arbitrală, părţile trebuie să fi optat pentru aceasta această modalitate de a se soluţiona conflictul dintre ele, într-un cadru contractual.

Însă, există domenii de activitate, în cauză asigurările, unde se poate considera că se aplică o excepţie de la această regulă, inclusiv de la natura voluntară a arbitrajului.

Practic prin Norma ASF nr. 18/2017 care are caracter de lege, s-a produs o derogare de la regula convenţiei arbitrale în domeniul asigurărilor.

Recurenta consideră că este greşită interpretarea că în lipsa unui acord privind judecarea litigiului pe calea alternativă, instanţa jurisdicţională nu poate soluţiona cererea de arbitrare.

Dispoziţiile C. proc. civ. - legea generală - prevăd ca fiind nescrisă o eventuală alegere a competenţei de soluţionare a litigiului. Cum nu se face o referire expresă dacă este prohibită o clauză cu privire la competenţa teritorială, si cum nu se poate adăuga la lege, se concluzionează că legiuitorul a avut în vedere şi competenţa materială a celor două instanţe, respectiv cea statală şi cea jurisdicţională.

Chiar Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie, în art. 23 pct. 5 şi 6, stabileşte modalitatea de plată a despăgubirilor, atunci "când părţile nu se înţeleg".

Competenţa de soluţionare a litigiilor este dată, expres de lege, motiv pentru care nu se impune existenţa unei astfel de convenţii sau clauze compromisorii, care este chiar interzisă de legiuitor.

Trebuie avut în vedere şi faptul că tribunalul arbitral este recunoscut prin chiar dreptul comun - C. proc. civ. -în Cartea a IV-a, unde o normă generală permite ca în administrarea acestei jurisdicţii, părţile litigante şi tribunalul competent să stabilească reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun. Singura condiţie este ca aceste reguli derogatorii să nu fie contrare ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel, este lăsată posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme inferioare -regulamentele de arbitraj.

Concluzionând recurenta consideră că tribunalul arbitral poate soluţiona orice petiţie sub forma cererii care are la bază pretenţiile şi procedurile născute din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terţilor prin accidente de vehicule şi tramvaie şi a Normei nr. 18/2017 a Autorităţii de Supraveghere Financiară asupra evoluţiei arbitrajului în România, fiind o competenţă alternativă a acestei instanţe în faţa instanţelor statale.

Înalta Curte, analizând recursul din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge ca nefondat pentru considerentele care urmează:

Prin memoriul de recurs recurenta a invocat lipsa calităţii de reprezentant legal al reclamantei motivat de lipsa împuternicirii legale de la dosarul cauzei în ceea ce priveşte acţiunea în anulare, în temeiul art. 810 din C. civ., excepţie care se reţine ca nefondată.

Înalta Curte constată că această excepţie a fost soluţionată de instanţa de fond care a reţinut că, din înscrisurile aflate la dosar rezultă că semnatarii acţiunii în anulare, respectiv directorul general are drept de reprezentare şi că acesta a dat împuternicire coordonatorului Direcţiei Juridice, aşadar criticile recurentei prin care se susţine contrariul sunt nefondate.

Recurenta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se arată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Norma ASF nr. 18/2017, instanţa de fond a dat o altă interpretare faţă de cea avută în vedere de Directiva 2009/138/CE privind accesul la activitate şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare, care prevede ca statele membre să stabilească în legislaţia naţională o procedură de arbitraj sau o procedură care să ofere garanţii comparabile.

Înalta Curte va înlătura această critică având în vedere că dispoziţiile Directivei 2009/138/CE nu sunt de natură să inducă ipoteza neobligativităţii existenţei convenţiei arbitrale pentru utilizarea arbitrajului ca alternativă la instanţele de judecată, ci doar asigurarea unui mecanism eficient de protejare a asiguraţilor prin existenţa unor remedii procesuale adecvate.

În consecinţă, textul de lege indicat, respectiv dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Norma ASF nr. 18/201, a fost corect interpretat şi aplicat în cauză, în condiţiile în care acesta nu prevede derogări de la regimul juridic al arbitrajului, astfel cum acesta este reglementat de C. proc. civ.

Recurenta a susţinut că Norma nr. 18/2017 emisă de ASF reprezintă un act normativ cu caracter special, ale cărui dispoziţii au caracter de lege ceea ce atrage aplicabilitatea acesteia în cauză ca lege specială ale cărei dispoziţii derogă de la art. 548 din C. proc. civ.

Şi această critică va fi reţinută ca nefondată având în vedere că din chiar titlul actului rezultă că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare".

După ce se prezintă modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se afirmă că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare."

Se pune astfel accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Înalta Curte va înlătura şi critica prin care recurenta consideră că sentinţa atacată este nelegală întrucât atât legiuitorul european cât şi cel naţional ar fi prevăzut ca oricare dintre părţi să se poată adresa pentru soluţionarea diferendului dintre acestea, unei instanţe de soluţionare alternativă a litigiului, alegând în funcţie de situaţie, fie procedura C., fie arbitrajul în funcţie de speţă, deci nu ar fi prevăzut ca alegerea să fie de comun acord, ci a lăsat la latitudinea reclamantului această posibilitate fără a fi necesar vreun acord de la pârât în alegerea procedurii, fiind efectiv atributul exclusiv al reclamantului în alegerea procedurii, lipsa consimţământului pârâtului în acest sens neproducând niciun efect juridic.

Potrivit dispoziţiilor din Cartea a-IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., arbitrajul se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Aşadar, procedura arbitrală nu poate fi utilizată în lipsa unei convenţii arbitrale, după cum corect a reţinut şi instanţa de fond, Norma invocată făcând trimitere la dispoziţiile legale în vigoare, acestea fiind în speţă dispoziţiile C. proc. civ., de la care nu se poate deroga.

În consecinţă, acţiunea în anulare a fost soluţionată prin aplicarea corectă a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că instanţa de apel nu a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017 privind procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare, ci dispoziţiilor C. proc. civ., reţinând ca nelegală învestirea Tribunalului arbitral în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum aceasta este reglementată prin art. 548 şi urm. C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentei, Norma ASF nr. 18/2017 nu reprezintă o excepţie de la regula existenţei convenţiei arbitrale, excepţiile fiind de strictă interpretare, iar nu deduse pe cale de interpretare, cum se susţine de către recurentă.

În acest sens este de menţionat Decizia Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, conform căreia, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită. Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrată sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

Faptul că potrivit art. 541 C. proc. civ. se stipulează că în administrarea arbitrajului părţile litigante şi tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun nu înseamnă că legiuitorul a lăsat deschisă posibilitatea unei părţi litigante să uzeze de această procedură în lipsa unei convenţii arbitrare.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, printr-un act normativ cu forţa juridică a Normei ASF neputându-se deroga de la dispoziţii de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, fiind de esenţa procedurii arbitrale.

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se constată că recurenta nu a formulat critici care să corespundă ipotezelor prevăzute de acesta.

Pentru raţiunile înfăţişate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 15 din 01.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 15 din 01.02.2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. prin lichidator judiciar provizoriu - practicianul în insolvenţă D..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2023.