Contractual liability for declassification of organic goods: scope of appellate review and res judicata effect on jurisdictional objections

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 5 septembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 116.632,58 Euro (echivalentul în RON al sumei: 535.413,52 RON) reprezentând prejudiciul ce a rezultat în patrimoniul reclamantei ca urmare a neexecutării obligaţiilor contractuale asumate prin Contractul de inspecţie nr. 9 din 5 martie 2015, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1350, art. 1531 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1675 din 30 mai 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România şi a respins acţiunea ca nefiind de competenţa instanţelor române.

Prin decizia civilă nr. 222 R din 11 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1675 din 30 mai 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza instanţei de fond pentru continuarea judecăţii.

Prin sentinţa civilă nr. 2716 din 23 decembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B., fiind respinsă ca neîntemeiată cererea expertului de majorare a onorariului.

Prin decizia civilă nr. 1949A/2021 din 2 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia de netimbrare a apelului formulat de apelantul expert C.. A respins ca nefondat apelul formulat de apelantul C. împotriva sentinţei civile nr. 2716 din 23 decembrie 2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata B.. A respins ca inadmisibilă excepţia necompetenţei generale, calificată ca excepţia necompetenţei instanţelor române, invocată de intimată. A admis apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, a anulat sentinţa apelată şi a reţinut cauza pentru rejudecare pe fond.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a amânat pronunţarea asupra obiecţiunilor formulate de apelantă, prin apărător, la data de 25 ianuarie 2022 şi a pus în vedere apelantei să depună la dosarul cauzei înscrisurile care atestă efectuarea procedurii de prelevare a probelor efectuate la momentul preluării mărfii de la D. şi să comunice aceste înscrisuri intimatei, în termen de 10 zile, acordându-se termen de judecată la 3 martie 2022.

Prin încheierea din 25 ianuarie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus în ceea ce priveşte obiecţiunile formulate, necesitatea ca intimata-pârâtă să facă anumite precizări referitoare la aspectele puse în discuţie de apelanta-reclamantă, sens în care s-a comunicat intimatei-pârâte adresă, prorogându-se discutarea obiecţiunilor după efectuarea acelor precizări.

Prin încheierea din 3 martie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pus în vedere apelantei-reclamante să indice în scris dacă au fost şi când au fost comunicate intimatei-pârâte aspectele referitoare la modalitatea de încărcare a produselor de la beneficiarul D., încheierea procesului-verbal de prelevare cu această ocazie, rezultatele analizelor efectuate, cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată ce se va acorda.

Prin încheierea din 14 aprilie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a pus în vedere intimatei să depună la dosarul cauzei traducerea corespondenţei prin e-mail şi a tuturor înscrisurilor de care înţelege să se folosească, cu cel puţin 2 săptămâni înainte de termenul de judecată ce se va acorda.

Prin încheierea din 19 mai 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a amânat pronunţarea la 2 iunie 2022.

Prin decizia civilă nr. 929 din 9 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respinsă ca nefondată cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L..

Împotriva acestei decizii şi a încheierilor de şedinţă din 20 ianuarie 2022, 25 ianuarie 2022, 3 martie 2022, 14 aprilie 2022 şi 19 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat recurs principal reclamanta S.C. A. S.R.L..

Pârâta B. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022.

Prin memoriul de recurs, reclamanta a invocat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a fondului, precum şi obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata din toate fazele procesuale.

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta arată că acesta derivă din încălcarea obligaţiei instanţei de a stabili adevărul judiciar în cauză, pe baza unei situaţii de fapt pe deplin clarificate, ceea ce semnifică o încălcare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

În cauza de faţă, prin modalitatea de statuare în fapt, deciziei îi lipseşte calitatea de a stabili adevărul, în măsura în care instanţa de apel a subliniat în considerentele hotărârii că este imposibil de evaluat, care este situaţia concretă a mărfii exportate în Italia şi cine este, în mod concret, persoana responsabilă pentru prejudiciul suportat de reclamantă.

În continuare, recurenta face o amplă descriere a situaţiei de fapt existente în cauză, context în care susţine că instanţa de apel nu a lămurit deplin starea de fapt şi, deşi a considerat probele îndestulătoare, a soluţionat procesul menţinând o stare de echivoc şi încălcând rolul său activ în funcţia concretă de realizare a justiţiei. Astfel, în mod decisiv, instanţa de apel a stabilit că pe baza unei situaţii de fapt pe care nu o poate decela din perspectiva elementelor răspunderii contractuale, se justifică respingerea acţiunii, lăsând nerezolvat întreg procesul judiciar al cărui scop era esenţial legat de clarificarea faptelor, a autoratului şi a vinovăţiei, iar nu de negarea stabilirii lor.

Din această perspectivă, recurenta consideră că, prin această modalitate de rezolvare a cauzei, instanţa de apel şi-a încălcat rolul principal şi a nesocotit obligaţia de a lămuri pe deplin cauza în scopul corectei aplicări a legii.

Astfel, prin hotărârea recurată se reţine greşit că nu s-a "identificat în mod concret fapta ilicită contractuală, reprezentată de încălcarea unei obligaţii asumate de intimată prin contractul încheiat", precum şi faptul că reclamanta nu a invocat nerespectarea de către pârâtă a unor termene nerezonabile, în condiţiile în care, prin răspunsul la întâmpinare formulat la fond - înaintea primului termen de judecată conform art. 204 alin. (1) C. proc. civ. s-au reclamat deciziile pârâtei luate cu mari întârzieri.

Din această perspectivă, a ignorării de către instanţă a motivelor invocate de reclamantă cu privire la obligaţiile contractuale asumate, precum şi întârzierea în luarea deciziilor, deşi instanţa de apel a invocat nerespectarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în realitate tocmai aceste dispoziţii procedurale sunt încălcate prin hotărârea dată - aspecte ce se subsumează motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, prin hotărârea atacată se reţine că recurenta nu ar fi făcut dovada "unui termen în care intimata trebuia să analizeze situaţia", or şi din această perspectivă hotărârea este nelegală pentru nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la admisibilitatea probelor - art. 255 C. proc. civ. şi încuviinţarea acestora - art. 258 C. proc. civ., cu referire la respingerea probei cu înscrisurile deţinute de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale -solicitate expres prin cererea de apel, instanţa încălcând astfel principiile fundamentale ale procesului civil pe care este obligată de dispoziţiile art. 20 C. proc. civ. să le respecte, şi anume dreptul la un proces echitabil - art. 6 alin. (1) C. proc. civ. şi rolul judecătorului în aflarea adevărului - art. 22 alin. (2) din acelaşi act normativ.

În acest context, recurenta susţine că procedurile enumerate concret în cadrul cererii de probatorii sunt deţinute de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, având în vedere dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. î) şi k) ale Ordinului MADR nr. 181/2012 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică, precum şi cele ale art. 3 alin. (1) lit. k) şi r) ale Ordinului MADR nr. 895/2016 pentru aprobarea regulilor privind organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor de inspecţie şi certificare/organismelor de control şi de supraveghere a activităţii organismelor de control, în agricultura ecologică.

În acest sens, recurenta arată că a făcut dovada faptului că a solicitat Ministerului aceste documente, acesta precizând că sunt confidenţiale.

Prin urmare, pe baza acestor proceduri, recurenta consideră că se poate stabili dacă intimata a acţionat în conformitate pe întreaga perioadă şi în final la data de 24 aprilie 2017, când pârâta a declasat întreaga cantitate de marfă pe baza informaţiilor primite din Italia, deşi anterior marfa fusese preluată de reclamantă de la D. cu statusul de produs ecologic, precum şi când a revenit în data de 18 mai 2017 declasând doar cantitatea de 205.78 tone, iar pentru cantitatea de 74.24 tone a menţinut statutul de produs ecologic.

Totodată, se susţine că prin încheierile recurate, instanţa de apel a respins aceste probe, deşi erau necesare şi utile aflării adevărului, context în care se critică şi faptul că a fost respinsă şi proba solicitată prin cererea de apel de efectuare a unei noi expertize, având în vedere complexitatea documentelor prezentate şi a informaţiilor tehnice conţinute, pe care instanţa, evident că nu le-a putut decela.

Din perspectiva menţionatelor dispoziţii, recurenta solicită instanţei să reţină că instanţa de apel a încălcat normele de procedură indicate şi a analizat în mod superficial fondul cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului.

Critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1350 şi art. 1531 C. civ.

În acest sens, recurenta susţine că aşa cum a dovedit, deşi obligaţia clarificării statusului produsului - ecologic sau convenţional aparţinea intimatei, după o lungă perioadă de incertitudine, aceasta a aplicat sancţiunea declasării întregii cantităţi de marfă, iar apoi a revenit şi a ridicat sancţiunea pentru o parte din produs, menţinând-o doar pentru cealaltă parte, astfel că sancţiunea declasării a fost aplicată în condiţiile în care pârâta nu a efectuat probe asupra produsului, deşi prin contract era obligată la apariţia suspiciunii.

Aşadar, contrar celor reţinute de instanţa de apel, dispoziţiile evocate sunt incidente, fiind întrunite condiţiile răspunderii contractuale şi cum fapta ilicită contractual era dovedită se impunea analiza de către instanţă şi a celorlalte condiţii ale răspunderii contractuale.

Astfel, intimata este obligată la repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile şi inacţiunele sale care au condus la vânzarea de către reclamată a unei cantităţi de marfa la un preţ mai mic, precum şi la suportarea de către recurentă a unor costuri suplimentare de transport, depozitare, inspecţie şi analize de laborator, stocare, în legătura cu modalitatea aplicării de către pârâta a sancţiunii "declasării" mărfii din produs obţinut din agricultura ecologică în produs convenţional.

Prin urmare, instanţa de apel a ignorat obligaţiile legale ale intimatei, care acţionează într-un cadru expres reglementat, prin norme legale care îi reglementează activitatea ce face obiectul contractului încheiat între părţi.

Astfel, contractul încheiat între părţii vizează tocmai această activitate reglementată a intimatei, iar acţiunile şi inacţiunile intimatei ce au produs prejudiciul reclamantei vizează tocmai sancţiunea "declasării" la care actele normative indicate fac referire, cu trimitere expresă la măsurile detaliate pe care organismul de inspecţie şi certificare intenţionează să le aplice atunci când se identifică nereguli şi/sau încălcări, respectiv procedurii de verificare a neconformităţilor care să cuprindă documentele ce indică măsuri detaliate pe care unitatea din România intenţionează să le aplice în caz de suspiciuni, conform prevederilor art. 91 din Regulamentul (CE) nr. 889/2008, sau în cazul identificării de nereguli şi/sau încălcări (catalogul de sancţiuni).

În acest sens, se susţine că prin hotărârea dată au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 31 din Regulamentul (CE) nr. 889/2008, în condiţiile în care probele administrate dovedesc încadrarea în excepţia prevăzută la alin. (2).

Prin cererea de recurs incident pârâta a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., admiterea acestuia, casarea hotărârii şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată ca nefiind de jurisdicţia instanţelor române, cu cheltuieli de judecată.

Astfel, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, întrucât din analiza cererii introductive de instanţă, se observă faptul că temeiul de drept al cererii este reprezentat de art. 1.350 şi art. 1.531 din C. civ.. Prin urmare, reclamanta solicită angajarea răspunderii civile contractuale a intimatei şi obligarea la repararea integrală a prejudiciului suferit de către aceasta în raport cu prevederile contractului de inspecţie încheiat în data de 5 martie 2015, astfel că, contractul de inspecţie evocat reprezintă în cauză izvorul drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor faţă de care instanţa de judecată este chemată să soluţioneze pricina.

În acest sens, recurenta arată că instanţa de recurs urmează să aibă în vedere faptul că din preambulul contractului rezultă în mod clar faptul că acesta se încheie între ABG şi A., aceste două părţi fiind unicele titulare ale drepturilor şi obligaţiilor la care se face referire în contract şi Termenii şi Condiţiile Generale.

Prin urmare, faţă de temeiul de drept al cererii care permite circumstanţierea prezentei cauze ca reprezentând o pricină contractuală, ţinând seama de faptul că raporturile juridice generate de încheierea contractului de inspecţie s-au executat integral între ABG şi A. (în acest sens instanţa de recurs urmează să aibă în vedere împrejurarea că deciziile de certificare se iau în exclusivitate în Austria, si nu în România), ceea ce implică faptul că şi eventualele pretenţii ale A. trebuie să fie valorificate în contradictoriu cu ABG şi clauza atributivă de competenţă din cuprinsul Termenilor şi Condiţiilor Generale, recurenta consideră că instanţele de judecată din România nu sunt competente să soluţioneze prezenta cauză.

În acest context, recurenta supune atenţiei instanţei de recurs cronologia demersurilor procesuale prin care a invocat critici referitoare la competenţă, aspecte în raport cu care susţine că în prezenta cauză ne aflăm în situaţia unei necompetenţe generale, absolute, de ordine publică şi care poate fi invocată de către părţi în orice stadiu al pricinii faţă de dispoziţiile art. 130 alin. (1) C. proc. civ., situaţie în care sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., faţă de împrejurarea că hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a unei instanţe. De altfel, chiar dacă s-ar admite punctul de vedere al instanţei de apel, respectiv acela că în cauză este o chestiune de competenţă internaţională, soluţia este identică având în vedere că în fapt necompetenţa internaţională reprezintă de asemenea o necompetenţa generală a instanţelor române pentru o categorie specială de litigii, respectiv cele care prezintă un element de extraneitate, ceea ce nu exclude de la aplicare prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. care nu fac nicio diferenţă între cele două "tipologii" de necompetenţă, idee pe care în mod greşit a acreditat-o instanţa de apel.

Prin întâmpinarea depusă la 3 noiembrie 2022, intimata B. a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu cheltuieli de judecată.

SC A. S.R.L. a depus la 30 decembrie 2022, peste termenul prevăzut de art. 208 C. proc. civ., întâmpinare la recursul incident prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, având în vedere că, în cauza de faţă excepţia necompetenţei generale a instanţelor din România a primit o dezlegare definitivă prin decizia civilă nr. 222/2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, hotărâre judecătorescă pronunţată în calea extraordinară a recursului şi care nu poate fi atacată cu recurs, context în care solicită, în principal respingerea recursului ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea recurentei-pârâte, depus la 30 decembrie 2022, S.C. A. S.R.L. a solicitat respingerea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă şi admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris şi depus la dosar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 19.01.2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 9.03.2023 Înalta Curte a admis în principiu recursurile.

La termenul din data de 22 iunie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursurile şi a reţinut următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.,

În argumentarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine încălcarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. de către instanţa de apel deoarece nu a fost stabilit adevărul în cauză, respectiv nu a fost lămurită deplin starea de fapt şi a soluţionat procesul menţinând o stare de echivoc, fiind încălcând, în esenţă, rolul său activ.

Astfel, arată recurenta, prin hotărârea recurată s-a reţinut în mod nelegal că nu s-a identificat fapta ilicită contractuală, reprezentată de încălcarea unei obligaţii asumate de intimată prin contractul încheiat, precum şi faptul că reclamanta nu a invocat nerespectarea de către pârâtă a unor termene nerezonabile.

Din această perspectivă a ignorării motivelor invocate cu privire la obligaţiile contractuale asumate, precum şi a celor care vizează întârzierea pârâtei în luarea deciziilor, deşi s-a reţinut nerespectarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că tocmai aceste dispoziţii procedurale sunt încălcate prin hotărârea dată - aspecte ce se subsumează motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate, în cauză nefiind încălcate dispoziţiile procedurale care prevăd admisibilitatea şi administrarea probelor şi nici alte norme procedurale care să atragă sancţiunea nulităţii, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Analizând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a stabilit situaţia de fapt pe baza probelor administrate în cauză, reclamanta nereuşind să facă dovada unei alte situaţii de fapt, respectiv nu a dovedit existenţa faptei ilicite care să antreneze răspunderea pârâtei.

Curtea de apel a motivat situaţia de fapt reţinută, răspunzând prin argumente punctuale aspectelor invocate de către reclamantă şi analizând cauza prin prisma materialului probator administrat în cauză.

Împrejurarea că instanţa de apel a dat prevalenţă în cadrul analizării coroborate a probelor administrate cauzei, unor elemente factuale în detrimentul altora, reprezintă o operaţiune juridică subordonată procesului evaluării dovezilor administrate cauzei, proces reglementat de art. 264 C. proc. civ. şi care este apanajul exclusiv al instanţelor de judecată devolutive ale fondului cauzei.

Instanţa de recurs este limitată exclusiv la exercitarea controlului de legalitate, potrivit art. 483 alin. (3) şi ale art. 488 C. proc. civ., în cadrul recursului neputându-se supune controlului analizarea situaţiei de fapt sau a probelor administrate de instanţele devolutive.

În consecinţă, instanţa de apel a exercitat rolul activ prevăzut de art. 22 C. proc. civ., dând posibilitatea reclamantei să propună şi să administreze probele necesare dovedirii pretenţiilor însă această posibilitatea a fost raportată la condiţiile legale prevăzute de art. 255 C. proc. civ. în sensul că probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.

În aceste condiţii, susţinerile recurentei că instanţa nu a lămurit pe deplin starea de fapt are legătură directă cu exercitarea de către aceasta a principiului disponibilităţii prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor.

Cu alte cuvinte, reclamanta are sarcina dovedirii pretenţiilor prin probe admisibile şi apte să soluţioneze cauza, legiuitorul stabilind limite în ceea ce priveşte posibilitatea administrării oricărei probe dacă aceasta nu este utilă şi pertinentă pentru soluţionarea cauzei.

În exercitarea atribuţiilor conferite de lege instanţa de fond a cenzurat administrarea probelor pe care nu le-a considerat utile soluţionării cauzei, respectiv proba cu adrese către autorităţi publice, fără ca acest lucru să constituie o încălcarea a rolului activ sau a principiului disponibilităţii.

Potrivit art. 249 C. proc. civ. cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

Modul în care reclamanta a înţeles să-şi dovedească pretenţiile se regăseşte în situaţia de fapt reţinută de instanţă, iar faptul că s-a reţinut că nu au fost dovedite pretenţiile nu reprezintă o chestiune de nelegalitate a deciziei atacate sub aspectul nerespectării normelor procedurale.

Raportat la considerentele anterioare, Înalta Curte va înlătura şi criticile prin care recurenta susţine că hotărârea este nelegală pentru nerespectarea dispoziţiilor procedurale referitoare la admisibilitatea probelor - art. 255 C. proc. civ. şi încuviinţarea acestora - art. 258 C. proc. civ., cu referire la respingerea probei cu înscrisurile deţinute de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, deoarece cum s-a arătat, instanţa de judecată este suverană în aprecierea utilităţii şi pertinenţei probelor, în cauză nefiind încălcate principiile fundamentale ale procesului civil şi anume dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) C. proc. civ. şi rolul judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

În consecinţă vor fi înlăturate şi criticile formulate în privinţa încheierilor recurate prin care instanţa de apel a respins probele cu adrese către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, având în vedere că instanţa le-a considerat nenecesare şi neutile cauzei.

Contrar susţinerilor recurentei instanţa de apel a analizat fondul cauzei, iar soluţia de menţinere a hotărârii primei instanţe a fost determinată nu de încălcarea normelor procedurale ci ca urmare a nedovedirii de către reclamantă a obligaţiilor asumate de pârâtă prin contract, chestiuni care excedează informaţiilor pe care o terţă persoană, respectiv o instituţie publică le-ar putea furniza.

În susţinerea criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a invocat încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv art. 1350 şi art. 1531 C. civ.

În acest sens, recurenta a susţinut că, deşi obligaţia clarificării statusului produsului - ecologic sau convenţional aparţinea intimatei, după o lungă perioadă de incertitudine, aceasta a aplicat sancţiunea declasării întregii cantităţi de marfă, iar apoi a revenit şi a ridicat sancţiunea pentru o parte din produs, menţinând-o doar pentru cealaltă parte, astfel că sancţiunea declasării a fost aplicată în condiţiile în care pârâta nu a efectuat probe asupra produsului, deşi prin contract era obligată.

Înalta Curte constată că, deşi această critică este invocată ca reprezentând o ipoteză prevăzută de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate se referă la modul de interpretare a probelor de către instanţa de apel în sensul că greşit nu s-a reţinut ca fiind întrunite condiţiile răspunderii contractuale şi că ar exista fapta ilicită.

Motivul de casare menţionat vizează nelegalitatea hotărârii în condiţiile în care prin decizia atacată au fost încălcate normele de drept material.

Expunerea de către recurentă a situaţiei de fapt ca fiind greşit reţinută şi indicarea generică a textelor de lege care reglementează răspunderea contractuală fără precizarea în concret a modului în care au fost încălcare normele de drept material nu atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât nu vizează nelegalitatea hotărârii ci eventuala netemeinicie a acesteia.

Pentru aceleaşi considerente vor fi înlăturate şi celelalte critici prin care recurenta susţine că pârâta este obligată la repararea prejudiciului cauzat prin acţiunile şi inacţiunele sale care au condus la vânzarea de către reclamată a unei cantităţi de marfa la un preţ mai mic, precum şi la suportarea de către recurentă a unor costuri suplimentare în legătura cu modalitatea aplicării de către pârâta a sancţiunii "declasării" mărfii.

De asemenea sunt critici de netemeinicie şi cele prin care se susţine că prin hotărârea dată au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 31 din Regulamentul (CE) nr. 889/2008, întrucât chiar recurenta arată că probele administrate dovedesc încadrarea în excepţia prevăzută la alin. (2) a acestui regulament.

Or, trimiterea la probe nu vădeşte legalitatea hotărârii ci eventual netemeinicia sa, aspect care nu face obiectul căii de atac a recursului.

Analizând recursul incident, Înalta Curte îl va reţine ca nefondat pentru considerentele ce succed.

În susţinerea recursului recurenta-pârâtă a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., arătând că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe.

Înalta Curte reţine că soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte excepţia necompetenţei generale a instanţelor române a fost aceea de respingere a acestei excepţii ca inadmisibile motivat de faptul că pârâta a invocat-o prin întâmpinare, iar nu prin declararea unui apel principal sau incident, context în care s-a reţinut că excepţia invocată nu poate fi analizată, deoarece nu a fost invocată printr-unul din mijloacele procedurale adecvate, ceea ce înseamnă că raportat la dispoziţiile art. 430 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., soluţionarea acestei probleme de drept a dobândit autoritate de lucru judecat şi nu mai poate fi reiterată.

Având în vedere că excepţia a fost respinsă ca inadmisibilă, iar nu pe fond, Înalta Curte va analiza exclusiv criticile ce privesc soluţia pronunţată.

Criticile recurentei-pârâte sunt nefondate.

Excepţia necompetenţei generale a instanţelor române este o excepţie de ordine publică ce poate fi invocată de părţi ori de către judecător, potrivit art. 130 alin. (1) C. proc. civ., în orice stare a pricinii.

Acest principiu nu poate contraveni regulilor procedurale care prevăd modul de exercitare a căilor de atac precum şi normelor care reglementează autoritatea de lucru judecat.

Prin încheierea din data de 25.04.2018 pronunţată de prima instanţă s-a stabilit competenţa generală, materială, teritorială şi funcţională a instanţei, această încheiere având caracter interlocutoriu.

Aşadar, pentru a combate această soluţie, recurenta-pârâta era ţinută de promovarea apelului (principal sau incident) împotriva acestei încheierii, o astfel de neregularitate neputând fi invocată ulterior, prin întâmpinare.

Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ., soluţionarea unei probleme de drept dobândeşte autoritatea de lucru judecat provizorie încă de la data pronunţării, partea interesată putând împiedica dobândirea autorităţii de lucru judecat în mod definitiv asupra soluţiei date prin promovarea căii de atac, iar nu prin invocarea excepţiei în cadrul întâmpinării formulate.

Prin urmare, deşi excepţiile procesuale absolute pot fi invocate în orice etapă a procesului, chiar şi în faţa instanţei de recurs, aceasta nu înseamnă că pot fi reiterate de titularul ei în fiecare etapă procesuală, întrucât odată soluţionată de instanţa în faţa căreia a fost invocată, reformarea soluţiei nu poate opera decât prin formularea căii de atac împotriva actului de procedură prin care instanţa s-a pronunţat asupra excepţiei.

Având în vedere că recurenta-pârâtă nu a înţeles să urmeze căile procedurale adecvate susţinerii acestei excepţii, soluţia instanţei de apel este legală, motiv pentru care criticile recurentei vor fi reţinute ca nefondate.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2022, 25 ianuarie 2022, 3 martie 2022, 14 aprilie 2022 şi 19 mai 2022 şi a deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă. Totodată, va respinge ca nefondat şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierilor din 20 ianuarie 2022, 25 ianuarie 2022, 3 martie 2022, 14 aprilie 2022 şi 19 mai 2022 şi a deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 929 din 9 iunie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2023.