Abusiveness of fixed interest rate clauses under Consumer Protection Law and legal effect of rejected administrative actions on individual litigation

Şedinţa publică din data de 22 iunie 2023

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 26.11.2018 a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, sub nr. x/2018, cererea prin care reclamanta A., a chemat în judecată pe pârâţii B. S.A., C. (Olanda), D. prin mandatar Colectare Recuperare Creanţe CRC S.R.L., solicitând:

1.să se constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze inserate în conţinutul contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007 încheiat cu pârâta B. S.A.:

1.1. Clauza privind rata dobânzii curente de 4,5 % p.a. (art. 4.2. prima teză din Contract) şi clauza privind dobânda revizuibilă, a cărei rată este supusă modificării unilaterale de către pârâtă în conformitate cu libera apreciere a acesteia ("fără a fi obligat în nici un fel") şi în funcţie de evoluţia indicelui de referinţă Libor 6M + 4% p.a., fără a fi necesar consimţământul reclamantului consumator, cu referire la modalitatea aducerii noilor nivele de dobândă la cunoştinţa împrumutaţilor şi cea a considerării ca acceptate a acestora (art. 4.4. din Contract);

1.2. Clauza privind dobânda penalizatoare/anatocism (art. 4.5. din Contract);

1.3. Clauzele referitoare la taxa de evaluare a proprietăţii aduse în garanţie, conform notei nr. x din dala de 25.10.2007, a comisionului de acordare de 2% din valoarea creditului (3.895 CHF) şi a comisionului de administrare perceput lunar, în sumă de 0,15% din soldul total al creditului, ale căror niveluri sunt supuse revizuirii pe parcursul Contractului în funcţie de politica de creditare a pârâtei şi fără consimţământul împrumutaţilor (art. 5.1. lit. b), c) şi f), precum şi art. 5.4. din Contract);

1.4. Clauza privitoare la scadenţa (exigibilitatea) anticipată a creditului (art. 13.6 şi art. 13.7. din Contract);

1.5. Clauza de cesiune a contractului (art. 15.1. şi art. 15.2. din Contract);

1.6. Clauza atributivă de competentă a soluţionării litigiilor în favoarea instanţelor de la sediul băncii pârâte din Bucureşti (art. 15.14. din Contract).

2.să se constate nulitatea absolută parţială a "Contractului de cesiune de creanţă în legătură cu anumite credite" din 31 martie 2009, încheiat între pârâtele B. şi C. (OLANDA), cât priveşte cesionarea drepturilor provenind din contractul de nr. x/30.10.2007 şi contractul de vânzare-cumpărare cu garanţie imobiliară autentificat Ia BNP E. prin încheierea de autentificare nr. x/30.10.2007, şi subsecvent, a contractului numit "Cesiune de creanţă în legătură cu anume credite" din 26 iunie 2015, încheiat între C. (Olanda) şi D., la data de 25.06.2015, cât priveşte cesionarea drepturilor provenind din prima cesiune, precum şi să se dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul restabilirii raporturilor contractuale dintre părţi, în condiţiile anterioare fiecărei cesiuni;

3.să fie obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate necuvenit (art. 994 C. civ.) urmare a practicării clauzelor abuzive nule absolut relativ la dobânda revizuibilă, dobânda penalizatoare, taxa de evaluare a proprietăţii, comisionul de acordare a creditului şi clauza de cesiune a contractului/creanţei (cu consecinţa nulităţii contractelor de cesiune), începând cu data plăţii şi până la data restituirii integrale a sumelor (componenta a repunerii părţilor în situaţia anterioară ca efect al nulităţii absolute a clauzelor care iradiază retroactiv; în speţă intervine răspunderea civilă delictuală a pârâtelor pentru fapta ilicită constând în încălcarea interdicţiei legale de a insera clauze abuzive în contract, urmată de culegerea fructului/beneficiului realizat/rezultat din practicarea clauzelor abuzive), precum şi la plata dobânzii legale aferente sumelor încasate necuvenit de pârâte în temeiul clauzelor abuzive nule absolut (restituitio în integrum);

4.să se constate caracterul incert al creanţei (în ceea ce priveşte întinderea sa), la data formulării cererii de executare silită (04.01.2013) de către pârâta C. (Olanda), prin mandatar Colectare Recuperare Creanţe CRC S.R.L..

Pârâtele B. S.A., D., C., au formulat întâmpinare prin care au solicitat, pe cale de excepţie, anularea ca netimbrat a capătului de cerere privind nulitatea absolută parţială a contractelor de cesiune ca netimbrat şi respingerea ca inadmisibil a capătului de cerere privind constatarea caracterului incert ai creanţei.

Pârâtele au solicitat respingerea ca nefondate a celorlalte capete de cerere şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 14 şi 12 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, şi art. 148-151, 192 şi 194-195 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 467din 21.05.2019 a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 13272 din 31 octombrie 2019 pronunţată de Judecătoria Timişoara, secţia I civilă a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 10 din 22 ianuarie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a stabilit competenţa de soluţionare în primă instanţă a acţiunii în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin sentinţa civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş a admis excepţia netimbrării. A anulat ca netimbrat petitul 2 subpunctul 2 al acţiunii având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţă din data de 26 iunie 2015. A admis excepţia inadmisibilităţii petitului 4 al acţiunii. A respins ca inadmisibilă cererea reclamantei, având ca obiect constatarea caracterului incert al creanţei la data formulării cererii de executare silită. A admis în parte acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A., C. (Olanda), D. prin mandatar Colectare Recuperare Creanţe CRC S.R.L. şi cu intervenientul F.. A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a următoarelor clauze din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007: clauza prevăzută la art. 4.5 din contract privind dobânda penalizatoare; clauzele prevăzute la art. 5.1 lit. b) şi c) privind comisionul de acordare a creditului şi comisionul de administrare a creditului şi clauza prevăzută la art. 5.4 din contract privind posibilitatea revizuirii unilaterale a comisioanelor. A obligat pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzelor constatate drept abuzive şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume, de la data plăţii până la restituirea integrală către reclamantă. A respins în rest acţiunea ca neîntemeiată. A obligat fiecare dintre pârâte la plata către reclamantă a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, sumă rezultată în urma compensării cheltuielilor de judecată acordate parţial reclamantei (2000 RON), în măsura pretenţiilor admise, cu cheltuielile de judecată în cuantum de 800 RON acordate pârâtelor.

Prin apelul înregistrat la data de 23 august 2021, apelanta-reclamantă A. a solicitat schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii acţiunii aşa cum a fost formulată şi precizată, cu excepţia solicitării privitoare la constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei referitoare la taxa de evaluare a proprietăţii aduse în garanţie; cu cheltuieli de judecată.

Prin apelul înregistrat la data de 14 septembrie 2021, apelantele-pârâte B. S.A., C. (Olanda) şi D. au solicitat admiterea căii de atac aşa cum a fost formulată, raportat la dispoziţiile art. 480 alin. (2) din C. proc. civ. schimbarea în parte a hotărârii atacate şi, în urma rejudecării, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată, ca fiind nefondată; cu cheltuieli de judecată în măsura dovedirii acestora, iar în măsura în care dovada cheltuielilor de judecată constând în onorariul avocaţial nu va fi efectuată în termenul prevăzut de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ., apelantele-pârâte şi-au rezervat dreptul de le recupera pe cale separată.

Prin decizia nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, a fost respins apelul declarat de apelantele-pârâte B. S.A., C. (Olanda) şi D., împotriva sentinţei civile nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. şi cu intimatul-intervenient F.. A fost admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. S.A., C. (Olanda) şi D. şi cu intimatul-intervenient F.. A fost schimbată în parte sentinţa civilă nr. 79 din 23 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, şi în consecinţă s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei prevăzută la art. 4.4 din contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/30.10.2007. Au fost obligate pârâtele la restituirea sumelor încasate în baza clauzei prevăzute de art. 4.4, peste dobânda contractuală de 4,5% pe an şi la plata dobânzii legale remuneratorii aferente acestor sume de la data plăţii până la restituirea integrală către reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recursuri reclamanta A. şi pârâtele B. S.A., C. (Olanda) şi D..

Recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a G. pentru pârâte, în privinţa cererii reclamantei de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune precum şi cu privire la acordarea cheltuielilor de judecată.

Referitor la recursul formulat împotriva încheierilor de şedinţă din 28 martie 2022 şi 2 mai 2022, recurenta-reclamantă arată că soluţia instanţei de apel este nelegală cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al avocatului pârâtelor, sens în care invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici recurenta-reclamantă arată că, din contractele de asistenţă juridică depuse de reprezentantul pârâtelor la dosar, se observă că lipseşte dovada calităţii de reprezentant pentru B. S.A. şi C. Olanda deoarece prin contractele de asistenţă juridică nr. x/1.07.2016 şi nr. x/1.07.2016 bis, părţile au limitat obiectul contractului doar la acţiunile derivând din Legea nr. 77/2016. Prin contractul de asistenţă juridică nr. x/2.11.2016 şi actele adiţionale, părţile au urmărit eludarea dispoziţiilor legale imperative care interzic reprezentarea convenţională a unei persoane juridice de către altă persoană juridică, avocatul prestând serviciile nu în favoarea clientului ci a mandatarului clientului, pe numele căruia emite factura şi în sarcina căruia se naşte obligaţia de plată.

În concluzie, recurenta-reclamantă arată că reprezentarea convenţională trebuie să aibă loc prin avocat ales direct, iar nu prin mandatar. Prin urmare, cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat efectuate prin mandatar nu trebuie acordate deoarece eludează dispoziţiile art. 84 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa de apel, prin încălcarea prevederilor legale, respectiv art. 80 alin. (1), art. 84 alin. (1), art. 86 prima teză, art. 151 alin. (2) C. proc. civ., a considerat că pârâtele sunt reprezentate legal în faţa instanţei de judecată, ca atare încheierile menţionate sunt nelegale.

Recursul împotriva deciziei nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă vizează cererea reclamantei de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţe din data de 26 iunie 2015 încheiat între pârâtele H. şi Credit plus D. precum şi cu privire la cererea reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Referitor la cererea reclamantei de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţe din data de 26 iunie 2015 încheiat între pârâtele H. şi Credit plus D. recurenta-reclamantă invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta contestă soluţia instanţei de apel pe aspectul menţionat arătând că decizia atacată este nelegală întrucât clauzele 15.1 şi 15.2 din contract sunt lovite de nulitate absolută, sancţiune care se răsfrânge în planul nulităţii absolute a contractelor de cesiune de creanţă.

Cesiunea I şi, subsecvent, Cesiunea II sunt veritabile cesiuni de contract lovite de nulitate absolută, iar în măsura în care Cesiunea I este prohibită de lege, aceiaşi sancţiune va fi aplicabilă şi Cesiunii I, subsecventă primei cesiuni.

Prin art. 24 din Legea nr. 190/1999 legiuitorul restrânge posibilitatea transmiterii creanţelor ipotecare la mecanismul cesiunii de creanţă, fără a reglementa şi alte modalităţi de transmitere a creanţei ipotecare.

Recurenta arată că între cesiunea creanţei şi cesiunea contractului nu există echivalenţă, prima este reglementată de vechiul C. civ., iar cea de a doua, nu este reglementată, prin urmare cesiunea din data de 31.03.2019 s-a realizat în absenţa oricăror dispoziţii legale, ceea ce are consecinţe şi asupra celei de a doua cesiuni.

În ceea ce priveşte cererea de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului numit "Cesiune de creanţă în legătură cu anumite credite" din 26 iunie 2015, recurenta apreciază nelegale considerentele deciziei prin care s-a reţinut că obiectul cesiunii l-a constituit doar un credit neperformant, lipsit de garanţii şi nu un credit ipotecar şi că nu ar fi incidente dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 190/1999.

Raţionamentul instanţei este greşit şi pentru faptul că nicăieri în cuprinsul Cesiunii II nu s-a făcut vreo referire la natura juridică a creanţei cesionate.

Ceea ce nu s-a putut transmite în mod valabil prin Cesiunea I din 31.03.2009, nu se putea transmite prin Cesiunea II din data de 26 iunie 2015, în consecinţă, câtă vreme creditorul cesionar nu poate face dovada îndeplinirii condiţiilor de autorizare la data încheierii cesiunilor de creanţă, înseamnă că alte persoane juridice nu aveau capacitatea de folosinţă specială necesară pentru desfăşurarea acestei tranzacţii, iar lipsa acestei autorizaţii se sancţionează cu nulitatea absolută a celor două cesiuni.

Recurenta arată că, în raport cu prevederile legale stipulate la art. 1 alin. (2), art. 24 alin. (1), art. 33 din Legea nr. 190/1999, nici cesionarele, nici mandatara nu îndeplinesc cerinţele legale întrucât aceste entităţi private nespecializate pe piaţa bancară sunt sustrase de la regimul de reglementare şi supraveghere instituit de banca centrală, clauza de cesiune fiind în temeiul legii, prin ea însăşi abuzivă.

Creditorii cesionari nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de O.U.G. nr. 50/2010 deoarece nu au calitatea de creditor în sensul art. 70 alin. (2) coroborat cu art. 7 pct. 5 din acelaşi act normativ, deoarece nu sunt instituţii de acelaşi tip cu cedentul.

Recurenta critică şi soluţia instanţei de apel privind cheltuielile de judecată solicitate în apel, sens în care invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. arătând că hotărârea este nelegală deoarece, ca urmare a respingerii apelului pârâtelor şi de admitere a apelului propriu, instanţa ar fi trebuit să îi acorde cheltuielile de judecată în raport cu dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., dovezile privind efectuarea cheltuielilor aflându-se la dosar.

Recurentele-pârâte invocă motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ. solicitând admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei atacate şi respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2015, făcând confuzie între autoritatea de lucru judecat şi puterea lucrului judecat.

Deşi între cele două cauze nu există identitate de părţi, obiect şi cauză, instanţa trebuia să aibă în vedere că problemele de drept privind comisionul de acordare şi de administrare sunt deja dezlegate de altă instanţă şi nu mai pot face obiectul altei analize.

În dosarul nr. x/2015 iniţiat de ANPC şi care a avut în vedere contractele de credit standard preformulate şi utilizate de bancă în mod curent, a fost analizat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi administrare, instanţa de judecată reţinând în mod definitiv caracterul neabuziv al acestor clauze.

Aşadar, arată recurentele, constatarea pretinsului caracter abuziv al celor două clauze constituie o chestiune de drept care a făcut obiectul judecăţii definitive a unei instanţe judecătoreşti, iar decizia nr. 38/2017 a Curţii de Apel Bucureşti prin care s-a constatat caracterul neabuziv al acestor comisioane se bucură de prezumţia de lucru judecat, iar dezlegarea dată acestei chestiuni de drept se impune şi celorlalte părţi care ar putea introduce o acţiune având acelaşi obiect.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentele susţin că în ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 4.4. din contractul de credit, soluţia instanţei de apel este greşită deoarece, deşi sunt citate dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora variaţia dobânzii trebuie să fie legată de un indice de referinţă prevăzut în contractul de credit, instanţa a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze privind dobânda.

Instanţa de apel nu a verificat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda din perspectiva tuturor condiţiilor legale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ci a reţinut caracterul abuziv doar pe considerentul că acest text de lege instituie o prezumţie de drept, în temeiul căreia clauzele abuzive cuprinse în contractele de adeziune prezintă caracter abuziv.

Reţinând faptul că prevederile contractuale referitoare la dreptul băncii de a modifica dobânda nu au fost negociate şi că această clauză este lipsită de transparenţă, instanţa de apel a avut în vedere o situaţie de ansamblu, iar nu analiza criteriilor stabilite de legiuitor pentru determinarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Prin analiza "comportamentului băncii de-a lungul raportului contractual cu debitorii", instanţa stabileşte un criteriu propriu de determinare al caracterului abuziv al clauzelor, adăugând astfel la lege.

Recurentele susţin că modul de calcul al dobânzii are la bază elemente obiective care ţin de situaţia pieţei financiar-bancare la un moment dat, în contract fiind menţionate elementele indicatorii ce permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale.

Sintagma "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" prevăzută de Legea nr. 193/2000 nu poate fi redusă la o exprimare clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical ci la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Având în vedere transpunerea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 instanţa trebuia să stabilească cu prioritate dacă are dreptul de a analiza caracterul abuziv al clauzei privind dobânda prin raportare la modalitatea de exprimare într-un limbaj clar şi inteligibil.

Potrivit art. 4.2 coroborat cu art. 2.4 din contractul de credit, la data încheierii contractului, dobânda curentă este de 4,5 % pe an şi este fixă în primele 12 luni şi variabilă ulterior, în consecinţă, debitorii aveau cunoştinţă încă de la data încheierii contractului că dobânda variază în funcţie de dobânda de referinţă a creditoarei, existând posibilitatea modificării acesteia.

Pe cale de consecinţă, ar fi fost vorba de o clauză abuzivă dacă în contract nu s-ar fi menţionat elementele indicatorii care-i permit băncii modificarea unilaterală a dobânzii curente contractuale, respectiv în cazul neindicării niciunui criteriu care să-i dea băncii acest drept, lăsând la libera sa apreciere majorarea dobânzii.

Prin perfectarea unui contract cu dobânda de referinţă variabilă a băncii la care s-a adăugat marja de 4 puncte procentuale, debitorii şi-au asumat riscul majorării dobânzii iniţiale în funcţie de costul resurselor de creditare, ca atare instanţa a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privind dobânda.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului pe considerentul lipsei calităţii de reprezentant al avocatului recurentelor-pârâte în declararea recursului şi, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

La dosar a depus întâmpinare şi intimata-intervenientă I., care, referitor la excepţia lipsei de reprezentant al avocatului pârâtelor, a invocat Decizia nr. 19/2018 pronunţată de ÎCCJ în dezlegarea unei chestiuni de drept. Cu privire la constatarea nulităţii parţiale a contractului de cesiune de creanţă, susţine argumentele recurentei-reclamante.

Recurentele-pârâte au formulat întâmpinare prin care au invocat nulitatea recursului reclamantei pentru nemotivare, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 19.01.2023, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 9.03.2023 examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 raportat la art. 494 C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte a respins-o reţinând că recurenta-reclamantă a dezvoltat critici care pot fi circumscrise motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Prin aceiaşi încheiere a fost prorogată discutarea excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a recurentelor-pârâte şi au fost admise în principiu recursurile.

La termenul din data de 22 iunie 2023, în conformitate cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte a luat în examinare recursurile şi a reţinut următoarele:

Recursul reclamantei este întemeiat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1), pct. 5,6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a reiterat în recurs excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentelor-pârâte atât în ceea de priveşte modul de soluţionare al acestei excepţii prin decizia atacată dar şi cu privire la formularea cererii de recurs de către reprezentantul convenţional al recurentelor-pârâte, criticile fiind aceleaşi.

Astfel, prin recursul formulat împotriva încheierilor de şedinţă din 28 martie 2022 şi 2 mai 2022, prin care a fost soluţionată această excepţie recurenta-reclamantă arată că soluţia instanţei de apel este nelegală deoarece din contractele de asistenţă juridică depuse de reprezentantul pârâtelor la dosar lipseşte dovada calităţii de reprezentant pentru B. S.A. şi C. Olanda în condiţiile în care prin contractele de asistenţă juridică nr. x/1.07.2016 şi nr. x/1.07.2016 bis, părţile au limitat obiectul contractului doar la acţiunile derivând din Legea nr. 77/2016.

Recurenta mai arată că prin contractul de asistenţă juridică nr. x/2.11.2016 şi actele adiţionale, părţile au urmărit eludarea dispoziţiilor legale imperative care interzic reprezentarea convenţională a unei persoane juridice de către altă persoană juridică, reprezentarea convenţională trebuind să aibă loc prin avocat ales direct, iar nu prin mandatar.

În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentelor-pârâte în formularea recursului Înalta Curte o va reţine ca nefondată având în vedere că la dosarul cauzei, respectiv fila x, se află împuternicirea avocaţială a reprezentantului convenţional al recurentelor-pârâte.

Referitor la soluţionarea de către instanţa de apel a excepţiei lipsei calităţii de reprezentant al recurentelor-pârâte prin încheierile din 28 martie 2022 şi 2 mai 2022, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a avut în vedere documentele necesare dovedirii calităţii de reprezentant convenţional al pârâtelor, respectiv contractele de asistenţă juridică emise de Societatea Civilă Profesională de Avocaţi G. din care rezultă că această societate este împuternicită de recurentele-pârâte să le reprezinte în prezentul dosar.

Prin recursul împotriva deciziei nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă recurenta-reclamantă invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) lit. 6 şi 8 C. proc. civ. şi critică soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea cererii de constatare a nulităţii absolute parţiale a contractului de cesiune de creanţe din data de 26 iunie 2015 încheiat între pârâtele H. şi Credit plus D. precum şi cea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura cauzei.

Analizând cererea de recurs Înalta Curte reţine că recurenta nu a relevat în ce mod ar fi incident motivul de recurs menţionat, acesta fiind menţionat doar generic.

Cu privire la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care are în vedere încălcarea normelor de drept material, recurenta susţine că soluţia instanţei de apel este nelegală întrucât clauzele 15.1 şi 15.2 din contract sunt lovite de nulitate absolută, sancţiune care se răsfrânge în planul nulităţii absolute a contractelor de cesiune de creanţă.

De asemenea, recurenta susţine că dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 190/1999 se referă la cesiunea creanţelor ipotecare şi nu la cesiunea contractelor de credit ipotecar astfel că legiuitorul restrânge posibilitatea transmiterii creanţelor ipotecare la mecanismul cesiunii de creanţă, fără a reglementa şi alte modalităţi de transmitere a creanţei ipotecare.

Criticile recurentei-reclamante sunt nefondate.

Referitor la dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 190/1999 recurenta-reclamantă nu invocă încălcarea sau aplicarea greşită a acestora de către instanţa de apel ci faptul că acest text de lege nu prevede operaţiunea concretă de cesionare realizată de pârâte, fapt ce ar atrage nulitatea contractului de cesiune.

În legătură cu natura contractului de cesiune a cărei nulitate s-a solicitat, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile legale precitate nu se aplică întrucât creditul care a format obiectul cesiunii a fost un credit neperformant, lipsit de garanţii, iar potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 93/2009, puteau încheia contracte de cesiune şi alte categorii de entităţi decât creditorii profesionişti.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei instanţa de apel, deşi a reţinut neaplicabilitatea art. 24 din Legea nr. 190/1999, a indicat temeiul legal al cesiunii a cărei nulitate este susţinută în cauză.

În consecinţă nu pot fi reţinute susţinerile recurentei că cesiunea contractului din data de 31.03.2019 s-ar fi realizat în absenţa oricăror dispoziţii legale, iar acest lucru ar avea consecinţe şi asupra celei de a doua cesiuni.

Faptul că în cuprinsul contractului de cesiune nu s-a făcut vreo referire la natura juridică a creanţei cesionate nu atrage nulitatea contractului din 26 iunie 2015, cum greşit susţine recurenta.

Cu referire la natura creanţei cesionate instanţa de apel a reţinut că art. 24 din Legea nr. 190/1999 nu este incident având în vedere că creditul a fost declarat exigibil anticipat urmare a neplăţii ratelor creditului, iar imobilul a fost executat silit la data de 5.09.2014. Or, dacă ar fi avut loc cesiunea unei creanţe ipotecare, cum susţine recurenta, cesionarul ar fi dobândit dreptul de ipotecă aferent creditului ipotecar pentru investiţii imobiliare. Însă, în cauza de faţă imobilul ipotecat a fost adjudecat în procedura de executare silită la data de 05.09.2014, asadar creanta cesionată nu a fost una ipotecară, ci una rezultată în urma procedurii de executare silită.

În consecinţă, ceea ce a făcut obiectul transmisiunii prin contractul de cesiune încheiat din 26 iunie 2015 încheiat între C. (OLANDA) şi D. nu a fost o creanţă ipotecară ci o creanţă simplă, negarantată cu ipotecă a cărei calificare în categoria pierdere permitea a fi achiziţionată şi de alte entităţi decât creditorii profesionişti conform art. 2 alin. (3) din Legea nr. 93/2009, în cauză nefiind aplicabile prevederile art. 24 din Legea nr. 190/1999, cum corect s-a reţinut prin decizia atacată.

Pentru argumentele arătate anterior, vor fi înlăturate şi susţinerile prin care se arată că, în raport cu prevederile legale stipulate la art. 1 alin. (2), art. 24 alin. (1) şi art. 33 din Legea nr. 190/1999, nici cesionarele, nici mandatara nu îndeplinesc cerinţele legale întrucât sunt entităţi private nespecializate pe piaţa bancară şi ca atare sunt sustrase de la regimul de reglementare şi supraveghere instituit de banca centrală, clauza de cesiune fiind în temeiul legii, prin ea însăşi abuzivă.

Recurenta a criticat şi soluţia instanţei de apel privind cheltuielile de judecată solicitate în apel, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ. arătând că hotărârea este nelegală deoarece, ca urmare a respingerii apelului pârâtelor şi admitere a apelului propriu, instanţa ar fi trebuit să îi acorde cheltuielile de judecată în raport cu dispoziţiile art. 451-453 C. proc. civ., dovezile privind efectuarea cheltuielilor aflându-se la dosar.

Înalta Curte constată că şi această critică este nefondată având în vedere că instanţa de apel a motivat respingerea acestei cereri ca urmare a lipsei actelor depuse în probaţiune pe acest aspect, în sensul cerut de dispoziţiile art. 452 C. proc. civ. astfel că nu se poate reţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, cele reclamate de către recurenta-reclamantă sunt elemente care ţin de temeinicia respingerii cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată de către instanţa de apel, interpretarea probelor şi a chestiunilor de fapt, ţinând de aprecierea instanţelor de fond.

Înalta Curte reţine că recursul recurentelor pârâte este fondat şi va fi admis în limitele şi pentru considerentele ce succed.

Recurentele-pârâte au invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. se arată că instanţa de apel a soluţionat greşit excepţia autorităţii de lucru judecat a hotărârii pronunţate în dosarul nr. x/2015 iniţiat de ANPC în care a fost analizat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare şi administrare, instanţa de judecată reţinând în mod definitiv caracterul neabuziv al acestor clauze.

Recurentele arată că această statuare în privinţa celor două clauze constituie o chestiune de drept care a făcut obiectul judecăţii definitive a unei instanţe judecătoreşti, iar decizia nr. 38/2017 a Curţii de Apel Bucureşti se bucură de prezumţia de lucru judecat, dezlegarea dată acestei chestiuni de drept impunându-se şi celorlalte părţi care ar putea introduce o acţiune având acelaşi obiect.

Critica nu este fondată.

Acţiunea care a făcut obiectul dosarului nr. x/2015 iniţiat de ANPC a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 12 şi art. 13 din Legea nr. 193/2000.

Potrivit art. 12 alin. (1) din lege, în cazul în care constată utilizarea unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, organele de control prevăzute la art. 8 vor sesiza tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, pentru a dispune încetarea utilizării clauzelor abuzive pentru viitor şi modificarea contractelor aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Conform art. 13 din acelaşi act normativ, instanţa, în cazul în care constată existenţa clauzelor abuzive în contract, obligă profesionistul să modifice toate contractele de adeziune în curs de executare şi să elimine clauzele abuzive din contractele preformulate, destinate a fi utilizate în cadrul activităţii profesionale, şi obligarea acestuia la publicarea pe site-ul propriu a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive.

Din analiza textelor menţionate rezultă că, în situaţia constatării caracterului abuziv al uneia sau mai multor clauze, prin acţiuni formulate de ANPC în temeiul acestor dispoziţii legale, băncii i se stabileşte obligaţia de a face cu referire la toate contractele de adeziune în curs de executare, ceea ce conduce la concluzia că, prin efectul legii, oricare consumator se poate prevala de soluţia instanţei, de hotărârea definitivă, ceea ce determină o opozabilitate ope legis, în considerarea acestor dispoziţii din legea specială, cu efect mai aplicat decât opozabilitatea prevăzută la art. 435 C. proc. civ.

În privinţa ipotezei în care cererea ANPC este respinsă cum este situaţia în cauză, raţionamentul este diferit, şi prin urmare şi concluzia.

Astfel, în situaţia respingerii acţiunii, art. 13 din lege este inaplicabil deoarece nu mai există legătura indirectă dintre dispozitivul hotărârii definitive şi contractul la care este parte consumatorul care formulează acţiunea individuală, ceea ce face ca în absenţa acestui aspect particular, să dispară fundamentul pentru reţinerea opozabilitatea hotărârii întemeiate pe legea specială sau versiunea atipică a efectului pozitiv întrucât nu se poate reţine nicio legătură între consumatorul reclamant şi litigiul anterior.

În cazul acesta, consumatorul este terţ în raport cu litigiul anterior, ca atare trebuie avută în vedere norma generală în materie de opozabilitate a hotărârii prevăzută de art. 435 C. proc. civ., şi anume că hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară.

Cu alte cuvinte, banca poate opune reclamantului hotărârea judecătorească anterioară, însă acesta poate face dovada contrară, ceea ce înseamnă că poate formula orice susţineri privind caracterul abuziv al clauzelor contestate, iar instanţa trebuie să facă analiza completă a acestora.

Raportat la aceste considerente Înalta Curte reţine ca nefondat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. întrucât în situaţia respingerii acţiunii iniţiate de ANPC şi întemeiate pe art. 12 şi 13 din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente dispoziţiile art. 430, art. 431 şi art. 435 C. proc. civ.

Având în vedere însă jurisprudenţa CJUE, Înalta Curte reţine că instanţa de apel nu a analizat caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de administrare şi de acordare a creditului, astfel cum acestea au fost interpretate prin decizia C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt.) ce are efect obligatoriu.

În această cauză, în care s-au ridicat probleme similare cu cele din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, CJUE a statuat că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de acordare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentele-pârâte susţin că în ceea ce priveşte clauza cuprinsă în art. 4.4. din contractul de credit, soluţia instanţei de apel este greşită deoarece, deşi sunt citate dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 190/1999 potrivit cărora variaţia dobânzii trebuie să fie legată de un indice de referinţă prevăzut în contractul de credit, instanţa a reţinut caracterul abuziv al acestei clauze privind dobânda.

Critica este fondată având în vedere că instanţa de apel nu a verificat caracterul abuziv al clauzei privind dobânda din perspectiva tuturor condiţiilor legale prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, ci s-a referit doar la Legea nr. 190/1999 care este o lege cadru privind creditul ipotecar pentru investiţii imobiliare.

Înalta Curte reţine faptul că prin Legea nr. 193/2000 a fost instituit cadrul legal al analizei caracterului abuziv al clauzelor din contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii.

În consecinţă, instanţa învestită cu analiza caracterului abuziv al unor clauze stipulate în astfel de contracte, trebuie să respecte criteriile de analiză a stabilite de lege chiar şi în condiţiile în care este aplicabilă în cauză şi o lege specială, respectiv Legea nr. 190/1999.

Criteriile legale de analiză sunt prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, pe care însă instanţa de apel nu le-a avut în vedere în determinarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda.

Faţă de considerentele reţinute, Înalta Curte reţine ca fondat motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. formulat de recurentele-pârâte, ceea ce are drept consecinţă casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei pentru rejudecare, instanţa de apel urmând să aibă în vedere jurisprudenţa CJUE în privinţa comisioanelor de administrare şi acordare credit precum şi criteriile legale de stabilire a caracterului abuziv al clauzelor prevăzute în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, reglementate prin dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

În raport cu cele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentelor-pârâte, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierilor din 28 martie 2022, 02 mai 2022 şi a deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă. Totodată, va fi admis recursul declarat recurentele-pârâte D. prin mandatar S.C. COLECTARE RECUPERARE CREANTE CRC S.R.L., C. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va fi casată decizia atacată şi trimisă cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant al recurentelor-pârâte.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierilor din 28 martie 2022, 02 mai 2022 şi a deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-intervenienţi-succesibili I. şi J..

Admite recursul declarat recurentele-pârâte D. prin mandatar S.C. COLECTARE RECUPERARE CREANTE CRC S.R.L., C. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 305/A din 16 mai 2022 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-intervenienţi-succesibili I. şi J..

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 iunie 2023.