Validity of institutional arbitration award in insurance claims without written arbitration agreement under ASF Norm 18/2017 and CPC

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata B. S.A., a solicitat tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 2.153 RON, reprezentând diferenţa neachitată a contravalorii reparaţiei, conform devizului Audatex şi a Facturii seria x nr. x, aferente autoturismului cu nr. de înmatricularee x, marca x, avariat în urma evenimentului rutier din data de 23.02.2021, pentru care s-a întocmit cererea de plată a despăgubirii în cadrul dosarului de daună nr. x, precum şi a penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi de întârziere aferente debitului principal, conform dispoziţiilor Legii nr. 132/2017.

Prin Hotărârea arbitrală nr. 3 din data de 3 ianuarie 2022, pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova a fost admisă acţiunea, fiind obligată pârâta B. S.A. să achite reclamantei suma de 2.153,53 RON, reprezentând diferenţă de sumă neachitată.

A fost admisă renunţarea la capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% aferente debitului principal.

Totodată, a fost obligată pârâta B. S.A. la plata către reclamantă a sumei de 2.050 RON cu titlu de cheltuieli arbitrale.

2. Împotriva acestei hotărâri a formulat acţiune în anulare şi cerere de suspendare a executării reclamanta B. S.A.

Prin sentinţa nr. 24 din 17 februarie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2021 a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu şi a fost declinată competenţa soluţionării cererii în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa nr. 65/2022 din 14 aprilie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Ploieşti.

Prin decizia nr. 1440 din 09 iunie 2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a fost stabilită competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa nr. 109/2022 din 22 septembrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2022 a fost admisă cererea, fiind anulată hotărârea arbitrală nr. 3 din 3 ianuarie 2022 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat în dosarul nr. x/2021.

A fost trimisă cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea.

De asemenea, a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii arbitrale nr. 3/03.01.2022 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Craiova.

3. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs pârâta din acţiunea în anulare, A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, modificarea în tot a sentinţei, cu consecinţa respingerii cererii în anulare formulate de B. S.A. iar, în subsidiar, modificarea în parte a sentinţei, în sensul trimiterii cauzei spre soluţionare Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Recurenta susţine că instanţa de fond a dat eficienţă cadrului general prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, respectiv Norma A.S.F. nr. 18/2017 şi a dat o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, respectiv art. 7 alin. (3) şi alin. (4) lit. d) din Norma ASF nr. 18/2017.

Potrivit recurentei, prin cererea în anulare formulată, B. S.A. a solicitat anularea hotărârii arbitrale nr. 3/03.01.2022 pronunţate de Tribunalul Permanent de Arbitraj Institutionalizat, iar curtea de apel a constatat greşit incidenţa în cauză a motivului de desfiinţare prevăzut de art. 613 alin. (3) lit. a) teza a II-a, cu referire la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerând Tribunalul Arbitral ca nefiind legal învestit cu soluţionarea litigiului, întrucât nu există o convenţie a părţilor în acest sens.

Apreciază recurentul, totodată, că precedenta instanţă a procedat greşit prin faptul că a dispus înaintarea cauzei spre soluţionare Judecătoriei Buftea, în condiţiile în care societatea de asigurare şi-a schimbat sediul social, pe parcursului procesului, în Bucureşti.

Se invocă faptul că în materia soluţionării petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare şi de reasigurare, consumatorul poate solicita soluţionarea litigiului prin arbitraj, fără a fi necesară o convenţie arbitrală, în baza cadrului special reglementat de Norma ASF nr. 18/2017, care a abilitat instanţa arbitrală să soluţioneze, la solicitarea consumatorului, litigiul din materia asigurărilor privind despăgubirile solicitate în temeiul contractului de asigurare (poliţa RCA).

Susţine recurenta că argumentele privind incidenţa în cauză a motivului de desfiinţare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt neîntemeiate, Tribunalul Arbitral fiind învestit prin lege, astfel că nu se impune existenţa unei convenţii a părţilor.

În speţă, norma specială o reprezintă art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma 18/2017 emisă de A.S.F., acest text de lege reprezentând o completare a dispoziţiei inserate în art. 7 alin. (3) din aceeaşi Normă. Apreciază relevantă trimiterea la câteva texte de lege incidente în materie, susţinând că Norma A.S.F. nr. 18/2017 deţine toate caracteristicile unei legi speciale, ale cărei dispoziţi au prioritate faţă de legea generală.

În conformitate cu art. 6 alin. (6) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, A.S.F. are mandat la nivelul Uniunii Europene şi, în exercitarea competenţelor sale, asigură convergenţa practicilor şi instrumentelor de supraveghere în aplicarea legii, reglementarilor adoptate în domeniul asigurărilor la nivel naţional şi la nivelul statelor membre.

Potrivit art. 8 alin. (16) din Legea nr. 237/2015, A.S.F.-ului i se dă competenţă în exercitarea atribuţiilor sale, în sensul emiterii de acte individuale sau, dacă este cazul sesizării instanţelor judecătoreşti.

Recurenta arată că aceeaşi autoritate are în competenţa sa şi stabilirea soluţiilor adecvate privind dificultăţile majore de aplicare a legislaţiei europene, în vederea facilitării supravegherii activităţilor de asigurare/reasigurare, ceea ce înseamnă că ea stabileşte şi emite acte normative pentru care colaborează împreună cu supraveghetorii din alte state membre şi cu Comisia Europeană.

Potrivit acestor texte de lege, A.S.F. a emis Norma nr. 18/2017, normă ce reprezintă o materializare în legislaţia românească a Directivei 2013/11/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 21.05.2013 privind soluţionarea alternativă a litigiilor în materie de consum şi de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 şi a Directivei 2009/22/CE.

Se invocă şi faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, statele comunitare nu pot justifica nerespectarea directivelor prin existenţa unor prevederi sau practici din sistemul său juridic. În cazul în care destinatarii nu transpun în legislaţia naţională obiectivele directivelor, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene dă dreptul cetăţenilor Uniunii Europene de a beneficia în mod direct de dispoziţiile acestora; în cazul în care un stat nu include dispoziţiile unei directive în legislaţia internă, acesta se face vinovat de încălcarea prevederilor art. 5 din Tratatul Comunităţii Europene.

Astfel, recurenta consideră că, în lumina textelor de lege enunţate, A.S.F. răspunde rolului şi competenţei sale şi emite Norma nr. 18/2017, prin care reuşeşte să armonizeze sistemul de drept din România cu dreptul Uniunii Europene în aria de soluţionare alternativă a litigiilor în materie de consum.

Din coroborarea celor două texte enunţate, respectiv art. 7 alin. (3) din Norma nr. 18/2017 şi art. 7 alin. (4) lit. d) din aceeaşi Normă, rezultă în mod evident că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, singura condiţie necesară pentru stabilirea competenţei instanţei arbitrale o constituie formularea cererii arbitrale de către consumator, aşa cum este în cauză.

În opinia recurentei, lipsa convenţiei arbitrale din contractul de asigurare, izvor al pretenţiilor solicitate prin cererea de arbitrare, este complinită de dispoziţiile Normei A.S.F. nr. 18/2017, mai concret de dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din această Normă, edictată în scopul apărării drepturilor asiguraţilor şi a promovării stabilităţii activităţii de asigurare în România de către Consiliul Autorităţii de Supraveghere Financiară.

Prin Norma A.S.F. nr. 18/2017 se completează dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 20/2017 cu prevederile privind modul în care eventualele litigii pot fi soluţionate, fiind acordat consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere), în funcţie de statutul juridic al acestuia (persoană fizică/persoana juridică).

Intimata-pârâtă B. S.A. nu a depus întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 5 decembrie 2022.

Pentru soluţionarea recursului, prin rezoluţia din data de 30 ianuarie 2023, s-a acordat termen de judecată, în şedinţă publică, la 26 aprilie 2023, cu citarea părţilor.

La termenul din 26 aprilie 2023 a fost amânată judecarea cauzei, fiind stabilit termen de judecată la 21 iunie 2023.

4. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, are în vedere situaţia în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material ce guvernează materia soluţionării alternative a litigiului prin arbitraj instituţionalizat, reglementată prin Norma A.S.F. nr. 18/2017, susţinând că nu este necesar acordul celeilalte părţi pentru a se urma calea alternativă de soluţionare, singura condiţie fiind cea a formulării unei cereri arbitrale de către consumator, tribunalul arbitral fiind învestit în temeiul legii, respectiv prin dispoziţiile art. 7 alin. (3) şi art. 7 alin. (4) lit. d) din Norma A.S.F. nr. 18/2017.

În raport de această argumentare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată incidenţa în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. şi nu a celui indicat de recurentă întrucât se invocă aplicarea greşită a unor norme de drept procesual, respectiv cele referitoare la arbitraj, iar nu de drept substanţial, impunându-se calificarea corespunzătoare a motivelor de nelegalitate invocate.

În continuare, Înalta Curte reţine caracterul neîntemeiat al criticilor recurentei, întrucât instanţa a ţinut cont de faptul că arbitrajul, potrivit dispoziţiilor din Cartea a IV-a, Titlurile I şi II C. proc. civ., se organizează şi se desfăşoară potrivit convenţiei arbitrale încheiate între părţi, cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a acestora, sub rezerva respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale legii.

Astfel cum se reţine şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 100 din 7 martie 2017, arbitrajul constituie o excepţie de la principiul, potrivit căruia, înfăptuirea justiţiei se realizează prin instanţele judecătoreşti şi reprezintă acel mecanism juridic eficient, menit să asigure o judecată imparţială, mai rapidă şi mai puţin formală, confidenţială, finalizată prin hotărâri susceptibile de executare silită.

Prin urmare, părţile pot stabili, prin convenţia arbitrală sau printr-un act adiţional încheiat ulterior, normele privind constituirea tribunalului arbitral, numirea, revocarea şi înlocuirea arbitrilor, termenul şi locul arbitrajului, normele de procedură pe care tribunalul arbitral trebuie să le urmeze în judecarea litigiului şi, în general, orice alte norme privind buna desfăşurare a arbitrajului.

În acest context, Curtea de Apel Craiova a soluţionat acţiunea în anulare făcând o aplicare corectă a prevederilor anterior menţionate, prin aceea că a dat prevalenţă dispoziţiilor art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind incidenţa în cauză a acestui motiv de desfiinţare a hotărârii arbitrale, în absenţa unei convenţii arbitrale, astfel cum este reglementată de art. 548 şi următoarele C. proc. civ.

Cu privire la Norma A.S.F. nr. 18/2017, se poate observa din chiar titlul actului că aceasta reglementează, în principal, "procedura de soluţionare a petiţiilor referitoare la activitatea societăţilor de asigurare". După ce detaliază modalitatea de derulare a unei asemenea proceduri, la art. 7 alin. (3) din Normă se arată că "în vederea soluţionării pe cale amiabilă a disputelor dintre societăţi, brokeri şi asiguraţi, contractanţi, beneficiari, persoane prejudiciate sau reprezentanţii acestora, la solicitarea uneia dintre părţi, se utilizează metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare." Se pune, astfel, accent pe faptul că soluţionarea amiabilă sau prin intermediul metodelor de soluţionare alternativă a litigiilor se face cu respectarea dispoziţiilor legale privitoare la acestea şi că, prin aceasta, nu se limitează dreptul părţilor de a se adresa instanţelor de judecată abilitate.

Fără a nega posibilitatea rezolvării unor asemenea categorii de litigii prin intermediul unor proceduri de soluţionare alternativă a litigiilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recurenta nu justifică o încălcare de către curtea de apel a priorităţii dispoziţiilor de drept european faţă de dispoziţiile dreptului intern, astfel încât această cale rămâne deschisă părţilor doar în condiţiile încheierii în scris a unei convenţii arbitrale, în temeiul unui act normativ cu forţa juridică superioară faţă de norma A.S.F. neputându-se deroga de la dispoziţiile de principiu ale C. proc. civ., care reglementează tocmai modalitatea în care poate interveni jurisdicţia alternativă, de esenţa procedurii arbitrale fiind compromisul părţilor.

Prin urmare, curtea de apel, în soluţionarea acţiunii în anulare a apreciat în mod corect incidenţa motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în anulare atunci când "tribunalul arbitral a soluţionat litigiul fără să existe o convenţie arbitrală sau în temeiul unei convenţii nule ori inoperabile".

Tot astfel, şi critica recurentei conform căreia, în mod greşit curtea de apel a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei Buftea, este neîntemeiată, în raport cu sediul asigurătorului de la momentul introducerii cererii de arbitrare împotriva acestuia şi faţă de dispoziţiile art. 107 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva deciziei sentinţei nr. 109/2022 din 22 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2022.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 109/2022 din 22 septembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2022.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.