Arbitration without written agreement in professional insurance disputes: jurisdiction of state courts despite ADR regulations

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

1. Prin cererea de arbitrare înregistrată pe rolul Tribunalului Permanent de Arbitraj Instituţionalizat sub nr. x/2022, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata B. S.A., a solicitat tribunalului ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 578,10 RON, reprezentând diferenţă contravaloare lipsă folosinţă, a sumei de 1.653,96 RON, reprezentând penalităţi de întârziere, în contextul evenimentului rutier din data de 30.10.2018, pentru autoturismul avariat cu numărul de înmatriculare x, pentru care s-a făcut cererea de plată a despăgubirii din cadrul dosarului de daună nr. x, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumei solicitate.

De asemenea, a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin hotărârea arbitrală nr. 99 din 27 iulie 2022 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat - Sediul Zonal Târgovişte s-a admis în parte cererea de arbitrare, sub aspectul cererii privind penalităţile solicitate pentru întârzierea plăţii parţiale.

A fost obligată pârâta B. S.A, la plata sumei de 578,10 RON, reprezentând diferenţa de despăgubire neplătită, sumă aferentă dosarului de daună x şi a penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi începând cu data de 13.03.2019, până la plata integrală a debitului principal.

De asemenea, a fost obligată pârâta şi la plata sumei 550,00 RON, reprezentând cheltuielile de judecată ocazionate reclamantei.

2. Împotriva acestei hotărâri a formulat acţiune în anulare B. S.A., solicitând anularea sentinţei arbitrale.

Prin sentinţa nr. 9 din data de 18 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II - a civilă pronunţată în dosarul nr. x/2022 s-a admis cererea în anulare formulată de reclamanta B. S.A.

A fost anulată hotărârea arbitrală nr. 99 din 25 iulie 2022 pronunţată de Tribunalul Permanent de Arbitraj Instituţionalizat-sediul Zonal Târgovişte, fiind trimisă cauza la Judecătoria Oradea, competentă material şi teritorial.

3. Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, a formulat recurs pârâta A. S.R.L., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei recurate iar, în rejudecare, respingerea acţiunii în anulare.

Cu titlu prealabil, recurenta a invocat, în temeiul art. 810 C. civ., excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal în ceea ce priveşte directorul general al reclamantei din acţiunea în anulare, solicitându-se a se constata şi lipsa împuternicirii legale de la dosar a consilierilor juridici mandataţi să reprezinte societatea de asigurare.

În argumentarea memoriului de recurs, după expunerea situaţiei de fapt, sub un prim aspect, recurenta a susţinut că instanţa de fond a dat o interpretare contrară scopului urmărit de legiuitorul european la adoptarea Directivei 2009/138/CE, prezentând transpunerea acesteia la nivel naţional prin Norma Autorităţii de Supraveghere Financiară (în continuare, "A.S.F.") nr. 18/2017, precum şi dispoziţii ale Directivei (UE) nr. 2016/97. Împrejurarea că reclamanta nu doreşte soluţionarea litigiilor prin arbitraj nu reprezintă, în viziunea recurentei, un impediment în soluţionarea litigiilor prin această metodă alternativă.

În continuare, recurenta a susţinut că sentinţa este nelegală, fiind lipsită de fundament juridic, din moment ce, atât legiuitorul european, cât şi cel naţional au prevăzut ca oricare dintre părţile unui litigiu de natura celui de faţă să poată utiliza un mijloc alternativ de soluţionare, care poate fi procedura C. sau arbitrajul, într-o situaţie ca cea de faţă. Recurgerea la aceste mecanisme reprezintă dreptul exclusiv de opţiune al reclamantului, fiind indiferent consimţământul pârâtului.

Continuând expunerea motivelor de recurs, autoarea acestuia a analizat incidenţa Normei A.S.F. nr. 18/2017 asupra arbitrajului, arătând că, potrivit art. 541 C. proc. civ., arbitrajul este o jurisdicţie alternativă cu caracter privat, iar legea recunoaşte dreptul de a apela la metode alternative de soluţionare a disputelor, fără a fi obligatorie deducerea acestora instanţelor judecătoreşti.

Recurenta a învederat că anumite domenii de activitate sunt exceptate de la regula caracterului voluntar al arbitrajului, acesta fiind cazul asigurărilor, unde Norma A.S.F. nr. 18/2017 derogă de la cerinţa încheierii convenţiei arbitrale, concordant reglementării europene, Directiva 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului. Intrată în vigoare la 01.08.2017, norma înlocuieşte, în viziunea recurentei, convenţia arbitrală, stabilind îndrumarea părţilor spre utilizarea modurilor alternative de soluţionare a disputelor. În continuare, şi-a ilustrat susţinerile citând dispoziţiile Normei nr. 18/2017, art. 4 alin. (3) şi (4), art. 5, art. 6 alin. (4), art. 7 alin. (3) şi (4), reiterând că arbitrajul permite soluţionarea litigiilor cu celeritate, flexibilitate şi costuri reduse, cu efectul degrevării instanţelor judecătoreşti.

Subsecvent, autoarea recursului a citat art. 542 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. pentru a arăta domeniile în care arbitrajul este permis, subliniind că persoanele juridice de drept public au facultatea de a încheia convenţii arbitrale, în anumite limite.

Evocând noţiunea de "cerere" din art. 30 C. proc. civ. şi de "petiţie" din art. 2 pct. 2 din Norma nr. 18/2017, recurenta a susţinut că legiuitorul a echivalat sesizarea instanţei statale cu cea a instanţei arbitrale.

A invocat, în continuare, dispoziţiile art. 115 pct. 2 C. proc. civ., deducând că, sub rezerva încălcării acestora, părţile într-un litigiu de asigurări pot sesiza fie instanţa statală, fie instanţa arbitrală.

Susţinând că Norma nr. 18/2017 este o normă metodologică, de punere în aplicare a Legii nr. 132/2017, recurenta a calificat drept greşită concluzia că, în lipsa unei convenţii arbitrale, instanţa arbitrală nu poate soluţiona cererea de arbitrare. Citând dispoziţiile Legii nr. 132/2017, art. 23 pct. 5 si 6, care fac referire expresă la soluţionarea alternativă a litigiilor, a arătat că nu este necesară o convenţie sau clauză compromisorie, care ar restrânge drepturile persoanei prejudiciate. Autoarea recursului a mai arătat că tribunalul arbitral, în administrarea jurisdicţiei sale, poate stabili reguli de procedură derogatorii de la dreptul comun, singura limitare fiind reprezentată de ordinea publică şi de dispoziţiile imperative ale legii, legiuitorul acordând posibilitatea completării unei legi ordinare, prin norme cu forţă juridică inferioară, cum ar fi regulamentele de arbitraj.

În continuare, recurenta a citat definiţia arbitrajului din art. 203 al Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului şi a evocat art. 11 din Constituţia României, care stabileşte prioritatea dreptului european faţă de dreptul naţional, pentru a conchide că, prin aplicarea Directivei 2009/138/CE, este adjudecată competenţa tribunalului arbitral în soluţionarea petiţiilor, sub forma cererii arbitrale, inclusiv a celor având ca obiect pretenţii şi proceduri derivând din Legea nr. 132/2017 şi Norma A.S.F. nr. 18/2017.

Într-o secţiune ulterioară a recursului, recurenta a expus considerente privind soluţionarea pe cale alternativă a litigiilor din domeniul asigurărilor, citând prevederile art. 7 pct. 4 lit. d) din Norma nr. 18/2017, care derogă de la forţa obligatorie a contractului, sprijinindu-şi concluzia pe dispoziţiile art. 1270 pct. 2 C. civ.

Referindu-se expres la dispoziţiile Legii nr. 132/2017 şi ale Normei A.S.F. nr. 20/2017, care dispun cu privire la clauzele generale şi speciale ale contractului RCA, autoarea recursului a arătat că, din cauză că acestea nu reglementează clauzele privind soluţionarea eventualelor litigii, Norma nr. 18/2017 acordă consumatorului (terţul păgubit) dreptul de a opta pentru o cale de soluţionare alternativă a litigiului (conciliere, arbitraj sau mediere).

Dezvoltându-şi susţinerea, a arătat că legea reglementează contractul RCA, iar părţile semnatare, deşi au posibilitatea de a suplimenta clauzele contractuale, nu pot restrânge drepturile persoanei prejudiciate, efect pe care l-ar avea o eventuală convenţie arbitrală încheiată între asigurat şi asigurător.

Faţă de aspectele expuse, recurenta a subliniat că lipsa convenţiei arbitrale în formă scrisă, cerută de art. 548 C. proc. civ. este complinită de art. 7 pct. 3 al Normei A.S.F. nr. 18/2017.

În finalul memoriului de recurs, recurenta a conchis, în ceea ce priveşte arbitrabilitatea litigiilor izvorâte din contractul RCA, că acestea nu fac parte din cele prevăzute de art. 542 pct. l C. proc. civ.

Intimata B. S.A. nu a depus întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă la data de 21 martie 2023.

Pentru soluţionarea recursului, prin rezoluţia din 16 mai 2023, s-a acordat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 21 iunie 2023, cu citarea părţilor.

4. Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal, întemeiată pe dispoziţiile art. 810 C. civ., în ceea ce priveşte directorul general al reclamantei din acţiunea în anulare, invocată de recurentă, solicitându-se a se constata, în consecinţă, lipsa împuternicirii consilierilor juridici mandataţi să reprezinte reclamanta, se constată că recurenta reiterează în recurs susţinerile nedovedite din etapa procesuală anterioară.

Mai mult, semnatarii acţiunii în anulare formulate împotriva hotărârii arbitrale au formulat şi întâmpinarea cu privire la cererea de arbitrare or, în faţa tribunalului arbitral, nu s-a invocat nicio neregularitate sub aspectul dreptului de reprezentare în ceea ce priveşte persoanele care au acţionat în numele societăţii de asigurare.

În continuare, Înalta Curte va înlătura motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constatând că acesta este invocat formal; recurenta nu argumentează nemotivarea hotărârii, prin raportare la cele trei ipoteze normative, lipsa motivării, motivare contradictorie ori integral străină de natura cauzei.

Vor fi reîncadrate şi analizate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5 raportat la art. 608 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., criticile subsumate de recurentă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la pretinsa atribuire, prin lege, a competenţei de soluţionare a litigiului către tribunalul arbitral, în lipsa convenţiei arbitrale.

Instanţa supremă constată că cererea de arbitrare formulată de recurentă a fost iniţiată de un profesionist şi întemeiată pe dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017; alin. (4) al textului legal evocat prevede că "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în termen de 10 zile de la data acceptării ofertei de despăgubire prevăzută la alin. (1) lit. a) sau de la data la care asigurătorul RCA a primit o hotărâre judecătorească definitivă sau acordul entităţii de soluţionare a litigiului cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească. (…)".

Norma nr. 18/2017 reglementează modul de soluţionare a petiţiilor privind activitatea societăţilor de asigurare şi reasigurare şi brokerilor de asigurare şi nu soluţionarea litigiilor derivând din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 132/2017. În acest sens, sunt relevante dispoziţiile art. 4 alin. (3) din Norma nr. 18/2017, care prevăd că, dacă rezolvarea aspectelor invocate de petenţi este determinată de modul de administrare a unor probe de natură tehnică şi juridică care nu privesc exclusiv aplicarea legislaţiei din domeniul asigurărilor, A.S.F. va îndruma persoanele fizice pentru soluţionarea litigiului prin intermediul entităţii de soluţionare alternativă a litigiilor în domeniul nonbancar, iar cele juridice prin mediere sau arbitraj "fără a fi restrâns dreptul acestora de a acţiona pe calea instanţei de judecată".

Deşi articolul 21 alin. (4) din Legea nr. 132/2017 face trimitere şi la "acordul entităţii de soluţionare a litigiului", litigiul de faţă nu este plasat în perimetrul celor care pot fi soluţionate de o atare entitate, nici titularul iniţial al creanţei şi nici recurenta neîndeplinind calitatea de "consumator", conform art. 2 pct. 2 din O.G. nr. 21/1992. De altfel, recurenta nu a invocat că ar fi învestit instituţia arbitrală ca "entitate de soluţionare a litigiului", în sensul O.G. nr. 38/2015.

Nici alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 132/2017 nu susţine interpretarea recurentei. Acesta prevede că "În cazurile în care despăgubirile se stabilesc prin soluţionarea alternativă a litigiilor sau prin hotărâre judecătorească, asigurătorul RCA acordă despăgubiri în baza acordului rezultat în urma soluţionării alternative a litigiului sau în baza hotărârii judecătoreşti rămase definitivă". Or, potrivit art. 606 C. proc. civ., arbitrajul se finalizează cu o hotărâre definitivă şi obligatorie, deci nu cu un acord, specific modalităţilor alternative neangajante de soluţionare a disputelor.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei şi, în acord cu curtea de apel, reţine că, într-un litigiu de natura celui de faţă, iniţiat de un profesionist, în lipsa unei convenţii arbitrale, competenţa de soluţionare a litigiului revine instanţei judecătoreşti.

Norma nr. 18/2017, stabilind că petenţii pot apela la "metodele alternative de soluţionare a litigiilor, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare" nu face decât să le semnaleze posibilitatea de a le folosi, fără a exonera petenţii de la obligaţia respectării condiţiilor prevăzute de legislaţia specială, dacă decid să le acceseze.

Criticile vizând greşita interpretare de către curtea de apel a Directivei 2009/138/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 25 noiembrie 2009 privind accesul la activitatea şi desfăşurarea activităţii de asigurare şi de reasigurare (Solvabilitate II) şi a Directivei (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului privind distribuţia de asigurări (reformare) vor fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind nefondate.

Recurenta invocă dispoziţii de drept unional care nu sunt aplicabile cauzei; art. 203 din Directiva 2009/138/CE se referă la asigurări de protecţie juridică, iar Directiva (UE) nr. 2016/97 a Parlamentului European şi a Consiliului priveşte distribuţia de asigurări, nefiind justificată încălcarea regulii priorităţii dreptului european faţă de dispoziţiile din dreptul naţional.

Mai mult, legislaţia Uniunii evocată de recurentă contrazice interpretarea acesteia, actele normative unionale stabilind că procedurile de soluţionare extrajudiciară, respectiv de arbitraj, sunt instituite în conformitate cu actele legislative relevante ale Uniunii şi din dreptul intern. Or, procedura iniţiată de recurentă şi finalizată cu hotărârea arbitrală anulată de curtea de apel, nu a respectat dispoziţiile legale din dreptul intern, faţă de care nu se poate susţine incidenţa unor norme derogatorii.

Pentru aceste motive, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 9 din 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 9 din 18 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.