Recharacterization of accounting offset as prescriptible compensation and start of limitation period for advance payments

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, din actele dosarului, constată următoarele:

1. Prin cererea înregistrată la data de 24 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Sectorul 3 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, a solicitat instanţei obligarea pârâtului să opereze în registrele sale contabile diminuarea soldului debitului cu care reclamanta este înregistrată în baza contractului de asociere nr. x/07.04.1997 cu sumele achitate în avans în perioada ianuarie- decembrie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 1783 din 9 octombrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii, ca prescrisă.

2. Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta A. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 1424 A din data de 14 octombrie 2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins apelul reclamantei ca nefondat.

3. Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei atacate şi, în aplicarea art. 497 coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

După prezentarea situaţiei de fapt, în dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispoziţiilorart. 22 alin. (4) şi art. 14 C. proc. civ., susţinând că, prin apelul formulat, a criticat recalificarea obiectului cererii de către instanţa de judecată, fără ca acest aspect să fi fost pus în discuţia părţilor, ambele instanţe ignorând acest aspect.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată, în esenţă, sub două aspecte.

Sub un prim aspect, s-a arătat că, drept consecinţă a calificării eronate a cererii, instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a prevederilor art. 35 C. proc. civ., precum şi a art. 1.266 şi art. 1.267 C. civ.

S-a susţinut că instanţa de apel, reţinând că reclamanta a formulat "o veritabilă acţiune în realizare, mai exact o cerere în obligarea pârâtului la plata sumei de 73.073 euro întemeiată pe art. 1.350 C. civ. ", a ignorat dispoziţiile art. 1.266 şi art. 1.267 C. civ., procedând peste voinţa părţilor, care stabiliseră un mecanism contabil simplu în ceea ce priveşte sumele achitate în avans pe perioada realizării lucrărilor de reconstrucţie a complexului.

S-a arătat că părţile au stabilit metoda de înregistrare a sumelor achitate în avans, prin scăderea acestora din eventualele datorii viitoare.

Potrivit recurentei, contrar celor agreate de părţi, instanţa de apel a considerat ca în cauză s-ar fi aplicat mecanismul compensării, iar acţiunea introductivă ar consta în pretenţii de plată întemeiate pe art. 1.350 C. civ.

A concluzionat recurenta că interpretarea instanţei referitoare la obiectul acţiunii ca fiind solicitarea plaţii sumei achitate în avans este vădit contrară voinţei părţilor, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, s-a invocat că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 2.524 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligaţiilor contractuale de a da sau de a face, prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute."

A afirmat recurenta că instanţa de apel, pornind de la premisa eronată că, prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat restituirea unor sume achitate nedatorat în anul 2015, iar nu că s-ar fi efectuat plăţi în avans pentru care părţile au stabilit un mecanism contractual de reglare contabilă, a stabilit greşit momentul de început al cursului prescripţiei extinctive, fiind aplicate în mod eronat prevederile art. 2.524 C. civ.

S-a susţinut în acest sens că instanţa de apel a apreciat fără temei că dreptul reclamantei la stingerea avansurilor achitate s-a născut la momentul efectuării acestor plăţi în avans, începând cu luna 2015.

Or, potrivit recurentei, părţile au avut în vedere că avansul va fi scăzut din datorii viitoare, datorii pe care reclamanta a început să le înregistreze în anul 2018, fapt confirmat de către pârâtă, care ar fi trebuit să efectueze operaţia de scădere în evidenţele contabile a datoriei înregistrate.

S-a apreciat că, prin raportare la convenţia părţilor, situaţia de fapt şi art. 2.524 C. civ., obligaţia care trebuia îndeplinită de pârâtă este reprezentată de diminuarea debitelor, prin scăderea acestora din sumele achitate în avans, respectiv efectuarea înregistrărilor contabile corespunzătoare, data la care această obligaţie a devenit exigibilă fiind data înregistrării de debite de către reclamantă, respectiv mai 2018. În consecinţă, termenul de prescripţie extinctivă împlinindu-se în mai 2021, rezultă că acţiunea a fost introdusă cu respectarea acestuia.

Prin urmare, în mod eronat instanţa de apel a analizat existenţa/inexistenţa unor acte întrerupătoare de prescripţie, întrucât termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit răspunsul intimatei-pârâte, apreciind că " pretinsa recunoaştere, pentru a putea constitui cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, trebuia să se refere la obligaţia concretă de recuperare a sumelor achitate în perioada ianuarie- decembrie 2015, pe care însă pârâta le apreciază corect efectuate în derularea contractului de asociere (adresa nr. x/13.06.2019) şi, ca atare, în mod just a reţinut instanţa de fond ca în cauză nu s-a făcut dovada unor astfel de acte ".

Potrivit recurentei, instanţa a considerat acest răspuns drept o contestare de către intimată a achitării sumelor în avans, aspect care nu este real, având în vedere răspunsul explicit al pârâtei la interogatoriul încuviinţat reclamantei.

4. Înalta Curte, analizând recursul formulat de reclamanta A. S.R.L., prin prisma criticilor de nelegalitate invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., susţinând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta afirmă încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (4) şi art. 14 C. proc. civ., criticând considerentele instanţei de apel prin care s-a reţinut că prima instanţă nu a încălcat limitele învestirii.

Se susţine că, prin apelul formulat, a fost criticată recalificarea obiectului cererii de chemare în judecată, ca urmare a faptului că nu a fost pusă în discuţia părţilor de către tribunal, instanţa de apel ignorând acest aspect.

Critica este nefondată.

Astfel cum rezultă din încheierea din 17 iulie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu prilejul discutării excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, reclamanta, prin avocat, a precizat că cererea are ca obiect o obligaţie de a face, arătând că a solicitat diminuarea soldului debitor cu care figurează în evidenţele pârâtei în anul 2018.

La interpelarea instanţei, care a solicitat reclamantului să specifice în temeiul cărei instituţii juridice a avut loc diminuarea, reclamanta a invocat o înregistrare contabilă, în confirmarea unei situaţii de fapt.

Instanţa a învederat că nu este doar o înregistrare contabilă, ci o imputaţie a plăţii sau o compensaţie, întrucât operaţia tehnică a înregistrării în contabilitate trebuie să aibă la bază o operaţiune juridică.

În continuare, la interpelarea instanţei, reclamanta a arătat că operaţiunea juridică este ordinea stingerii plăţii prevăzută atât de C. civ., cât şi de contractul dintre părţi, solicitând să se facă imputaţia plăţii cu sumele achitate pe tot parcursul contractului. Pretinde inexistenţa unui drept de creanţă al pârâtei pentru perioada ianuarie- decembrie 2015 şi nu contestă datoriile înregistrate începând cu anul 2018.

Instanţa, după punerea în discuţia prealabilă a părţilor, a dispus unirea excepţiei prescripţiei cu fondul cauzei, aratând că soluţionarea excepţiei ar putea antama chestiuni legate de fondul cauzei şi de calificarea acţiunii.

Totodată, cu ocazia discutării probelor, tribunalul a apreciat că, faţă de limitele învestirii, obiectul cererii de chemare în judecată şi precizările reclamantei din şedinţă, proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamantă, nu este utilă soluţionării cauzei, partea având posibilitatea să probeze plăţile efectuate cu înscrisuri, precum şi să prezinte modul în care consideră că trebuia efectuată imputaţia plăţii sau eventuala compensare a creanţelor reciproce.

Cu privire la precizarea reclamantei în sensul că nu poate fi vorba despre compensare, datoriile nefiind reciproce, tribunalul a învederat că, din motivarea în fapt a cererii, rezultă că sumele achitate pretins nedatorat reprezintă creanţa pârâtei faţă de reclamantă.

Faţă de lămuririle solicitate reclamantei, precizările acesteia din urmă şi constatările instanţei din cadrul şedinţei din 17 iulie 2020, Înalta Curte constată că prima instanţă a pus în discuţia părţilor obiectul cererii, prefigurând necesitatea calificării acesteia, în conformitate cu art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Prin apelul formulat reclamanta a invocat încălcarea limitelor învestirii, respectiv a dispoziţiilor art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., susţinând că prima instanţă nu ar fi pus în discuţia părţilor schimbarea obiectului şi temeiului cererii de chemare în judecată.

Or, în cuprinsul deciziei recurate, instanţa de apel a analizat în concret critica apelantei-reclamante, constatând caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, a arătat curtea că, referitor la încălcarea limitelor învestirii, respectiv a dispoziţiilor art. 9 şi art. 22 C. proc. civ., prin faptul că instanţa de fond nu ar fi pus în discuţia părţilor schimbarea obiectului şi temeiului cererii de chemare în judecată, critica apelantei-reclamante este nefondată. A reţinut în acest sens că prima instanţă nu a schimbat nici obiectul şi nici temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, ci a dat eficienţa juridică prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că a dat calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte găseşte judicioase constatările instanţei de apel, impunându-se concluzia că, în mod corect instanţa de apel, respingând apelul reclamantei, a constatat că tribunalul nu a încălcat dispoziţiile art. 9 şi 22 C. proc. civ.

Prin urmare, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă într-o primă critică aplicarea greşită a prevederilor art. 35 C. proc. civ., precum şi a dispoziţiilor art. 1.266 şi art. 1.267 C. civ.

S-a arătat că instanţa de apel, reţinând că reclamanta a formulat "o veritabilă acţiune în realizare, mai exact o cerere în obligarea pârâtului la plata sumei de 73.073 euro întemeiată pe art. 1.350 C. civ. ", a ignorat dispoziţiile art. 1.266 şi art. 1.267 C. civ., trecând peste voinţa părţilor, care stabiliseră un mecanism contabil simplu în ceea ce priveşte sumele achitate în avans.

Potrivit recurentei, interpretarea instanţei referitoare la obiectul acţiunii ca fiind obligarea pârâtei la plata sumei achitate în avans este vădit contrară voinţei părţilor, cu consecinţa incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica este nefondată, urmând a fi înlăturată.

Cu titlu prealabil, se impune a fi arătat că, în aplicarea art. 22 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., deşi reclamantul este suveran în privinţa modului în care formulează obiectul cererii, revine instanţei dreptul şi, totodată, obligaţia de a da calificarea juridică corectă acţiunii deduse judecăţii, în raport cu adevărata natură a litigiului.

Astfel, calificarea juridică a cererii, expresie a exercitării rolului activ al judecătorului, urmăreşte pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale.

Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la diminuarea soldului debitului cu care reclamanta figurează în baza contractului de asociere nr. x/07.04.1997 cu sumele achitate în avans în perioada ianuarie- decembrie 2015, pentru care nu datora plăţi.

Temeiul de drept indicat de reclamantă în susţinerea cererii este art. 1.350 C. civ., referitor la răspunderea contractuală.

În susţinerea cererii, reclamanta s-a prevalat de dispoziţiile art. 9 alin. (2) teza finală din contractul de asociere nr. x/07.04.1997, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 09.02.2006.

Prin întâmpinare, pârâtul a contestat dreptul de creanţă pretins de apelanta-reclamantă şi s-a opus solicitării de a se constata intervenită compensaţia între datoriile reciproce afirmate, invocând prescripţia extinctivă a dreptului material la acţiune în privinţa creanţei pe care reclamanta susţine că o deţine împotriva pârâtei.

Prin sentinţa primei instanţe s-a stabilit că cererea reclamantei nu are ca obiect o obligaţie de a face, ci realizarea unui drept de creanţă, respectiv dreptul la restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de reclamantă în perioada ianuarie - decembrie 2015, restituirea fiind solicitată sub forma compensaţiei cu debitele înregistrate ulterior în derularea contractului.

Prin decizia instanţei de apel s-a reţinut că acţiunea reclamantei, prin care urmăreşte să se diminueze cuantumul creanţei deţinute de pârâtă împotriva sa prin recunoaşterea faptului că reclamanta nu ar datora plăţi în perioada ianuarie - decembrie 2015, plăţile efectuate în această perioadă în valoare de 73.073 euro reprezentând, de fapt, un avans în contul debitelor ulterioare, este o acţiune în realizare prescriptibilă în termenul legal de 3 ani.

În acest sens, s-a arătat că, deşi acţiunea introductivă a avut ca obiect "obligarea pârâtei de operare în registrele sale contabile a diminuării soldului cu care reclamanta figurează restantă", existenţa expresiei "obligaţie de a face, de operare" în formularea primului petit al acţiunii nu are semnificaţia juridică a formulării unei acţiuni în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în condiţiile art. 35 C. proc. civ. sau a unei acţiuni având ca obiect o obligaţie de a face. Dimpotrivă, cererea reclamantei este o veritabilă acţiune în realizare, respectiv o cerere în obligarea pârâtei la plata sumei de 73.073 euro, întemeiată pe prevederile art. 1.350 C. civ., solicitându-se stingerea parţială a obligaţiilor prin modalitatea specifică a compensării, calificarea acţiunii de către prima instanţă fiind corectă.

S-a concluzionat că, faţă de obiectul cauzei, acţiunea apelantei este una în realizare, reclamanta urmărind, în esenţă, recuperarea sumei în cuantum de 73.073 euro, achitate într-o perioadă în care plăţile ar fi fost sistate conform art. 9 alin. (2) din contract, prin mecanismul contractual al compensării reglementat prin actul adiţional nr. x/09.02.2006 la contractul de asociere, cap. III, art. 9 alin. (2) teza finală.

Înalta Curte găseşte judicioase argumentele instanţei de apel în ceea ce priveşte calificarea dată cererii de chemare în judecată de către prima instanţă.

Reclamanta a solicitat instanţei obligarea pârâtului să opereze în registrele sale contabile diminuarea soldului debitului cu care reclamanta figurează înregistrată în baza contractului de asociere nr. x/07.04.1997 cu sumele achitate în avans în perioada ianuarie- decembrie 2015, interval de timp în care plăţile au fost sistate.

Instanţa de recurs constată că, deşi petitul cererii este exprimat în sensul unei obligaţii de a face, formularea reclamantei nu ilustrează riguros pretenţia dedusă judecăţii, prin urmare, s-a impus calificarea acesteia de către prima instanţă.

În realitate, demersul judiciar al reclamantei, în substanţa sa, a vizat, pe fondul neînţelegerilor dintre părţi, realizarea dreptului său de creanţă împotriva pârâtei în valoare de 73.073 euro, reprezentând plăţi efectuate în avans, fără a fi datorate, în perioada ianuarie- decembrie 2015 şi, totodată, compensaţia acestei creanţe cu datoria înregistrată ulterior faţă de pârâtă, conform art. 9 alin. (2) teza finală din contract.

Astfel, pretinzând existenţa unor plăţi nedatorate, reclamanta afirmă practic un drept de creanţă împotriva pârâtei, în baza căruia aceasta poate solicita restituirea respectivelor sume ori compensarea cu datoriile înregistrate faţă de pârâtă prin imputaţia plăţilor. În acest sens, însăşi reclamanta a solicitat în faţa primei instanţe realizarea imputaţiei plăţilor efectuate pe durata contractului or, potrivit art. 1.620 C. civ., atunci când mai multe obligaţii susceptibile de compensaţie sunt datorate de acelaşi debitor, regulile stabilite pentru imputaţia plăţii se aplică în mod corespunzător.

Apoi, diminuarea valorii debitelor înregistrate de reclamantă cu sumele plătite în avans, solicitată prin acţiune, mai înainte de a presupune o reglare din punct de vedere contabil, astfel cum susţine reclamanta, are la bază o operaţiune juridică, respectiv compensaţia.

Compensaţia este un mijloc de stingere a obligaţiilor existente între două părţi, fiecare dintre acestea fiind creditor şi debitor al celeilalte, principalul efect al acesteia constând în stingerea datoriilor până la concurenţa obligaţiei care are valoarea cea mai mică.

Clauza de la art. 9.2 teza finală din contract, astfel cum a fost modificat, care, în opinia recurentei, stabileşte un simplu mecanism contabil de reglare a sumelor plătite în avans, reprezintă, în realitate, o clauză de compensare a creanţelor, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel.

Prin urmare, cererea reclamantei are ca obiect o acţiune în realizarea unui drept pretins, astfel că, în mod corect a înlăturat instanţa de apel criticile apelantei reclamante în sensul greşitei calificări a cererii, constatând că, în realitate, reclamanta nu a dedus judecăţii o acţiune în constatarea existenţei sau inexistenţei unui drept, în condiţiile art. 35 C. proc. civ. şi nici o acţiune având ca obiect obligaţia de a face.

Ca o consecinţă, instanţa de apel nu a încălcat nici dispoziţiile art. 1.266 C. civ., "contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor" ori ale art. 1.267 C. civ., "clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului", criticile recurentei sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.

Sub un alt aspect, s-a invocat, în esenţă, că instanţa de apel a făcut aplicarea greşită a art. 2.524 alin. (1) C. civ., în ceea ce priveşte stabilirea momentului de început al termenului de prescripţie extinctivă.

A afirmat recurenta că instanţa de apel, pornind de la premisa eronată că, prin cererea dedusă judecăţii, s-a solicitat restituirea unor sume achitate nedatorat în anul 2015, iar nu diminuarea debitelor existente cu sumele plătite în avans prin mecanismul contractual de reglare contabilă, a stabilit în mod eronat momentul de început al cursului prescripţiei extinctive.

S-a susţinut în acest sens că instanţa de apel a apreciat fără temei că dreptul reclamantei la stingerea avansurilor achitate s-a născut la momentul efectuării acestor plăţi în avans, respectiv în anul 2015.

Potrivit recurentei, obligaţia care trebuia îndeplinită de pârâtă este reprezentată de diminuarea debitelor, prin scăderea sumelor achitate în avans, respectiv efectuarea înregistrărilor contabile corespunzătoare, această obligaţie devenind exigibilă la data înregistrării de noi debite (mai 2018).

În consecinţă, termenul de prescripţie extinctivă împlinindu-se în mai 2021, rezultă că acţiunea a fost introdusă cu respectarea acestuia (24.10.2019).

Prin urmare, în mod eronat instanţa de apel a analizat existenţa/inexistenţa unor acte întrerupătoare de prescripţie, întrucât termenul de prescripţie de 3 ani nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată.

A mai invocat recurenta că instanţa de apel a interpretat greşit răspunsul intimatei-pârâte, apreciind că "pretinsa recunoaştere, pentru a putea constitui cauză de întrerupere a cursului prescripţiei, trebuia să se refere la obligaţia concretă de recuperare a sumelor achitate în perioada ianuarie- decembrie 2015, pe care însă pârâta le apreciază corect efectuate în derularea contractului de asociere (...) şi, ca atare, în mod just a reţinut instanţa că nu s-a făcut dovada unor astfel de acte ".

Criticile sunt nefondate.

Premisa încălcării art. 2.524 alin. (1) C. civ., cu privire la momentul de început al termenului de prescripţie extinctivă, astfel cum a fost indicată de recurentă, o reprezintă calificarea greşită a cererii deduse judecăţii.

În opinia recurentei, obligaţia pârâtei de a diminua debitele cu sumele achitate în avans a devenit exigibilă în mai 2018, când reclamanta a început să înregistreze noi datorii, în raport cu scadenţa acestei obligaţii dreptul material la acţiune nefiind prescris.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, instanţa de apel în mod corect a respins apelul reclamantei, calificarea dată cererii, de acţiune în realizare, iar nu de obligaţie de a face, fiind judicioasă, cu consecinţa că dispoziţiile art. 2.524 alin. (1) C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Prin urmare, în ceea ce priveşte dreptul reclamantei în realizarea creanţei sale, fie prin restituirea sumelor achitate cu titlu de avans, fie prin compensarea acestora cu debite ulterioare, a stabilit instanţa devolutivă, în cadrul situaţiei de fapt, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie este data realizării plăţilor invocate de reclamantă, respectiv ianuarie- decembrie 2015.

Recurenta nu poate pretinde în calea de atac a recursului, în cadrul căreia se analizează exclusiv aspectele de legalitate a hotărârii, că punctul de plecare a termenului de prescripţie este altul decât cel reţinut de instanţele de fond în etapele devolutive ale procesului, în cadrul stabilirii situaţiei de fapt, pe baza probelor administrate.

Astfel cum a reţinut instanţa de apel, în raport cu data de început a termenului de prescripţie, reprezentată de data realizării plăţilor, dreptul la acţiune al reclamantei s-a prescris anterior introducerii cererii de chemare în judecată (24.10.2019).

Ca o consecinţă, fiind împlinit termenul de prescripţie şi având în vedere efectele pe care cauzele de întrerupere sau de suspendare le antrenează asupra cursului prescripţiei extinctive, potrivit art. 2.541 şi 2.534 C. civ., în mod corect se impunea ca instanţa de apel să analizeze eventuala incidenţă a acestor cauze.

Cu privire la faptul că instanţa de apel ar fi interpretat greşit răspunsul intimatei-pârâte, prin care aceasta a recunoscut plăţile efectuate de reclamantă, în sensul că recunoaşterea nu ar constitui cauză de întrerupere a prescripţiei, critica vizează interpretarea probatoriului or, situaţia de fapt şi probele administrate nu pot face obiectul reevaluării în recurs.

Prin urmare, se reţine caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, constatând lipsa incidenţei dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca, nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1424 A din 14 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1424 A din 14 octombrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.