Rent repayment for power-line corridor upheld, growth-loss compensation claim denied

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursului şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caraş-Severin, secţia I civilă la data de 13.11.2018, reclamanta Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. a chemat în judecată pe pârâta Comuna Dognecea, prin Primar, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să oblige pârâta să-i restituie suma de 940.888,27 RON, (din care 758.906,19 RON reprezintă suma încasată de pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creştere pe anul 2015, iar suma de 181.982,08 RON reprezintă chirie aferentă anului 2017), la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării şi până la restituirea efectivă a sumelor datorate, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 127/06.02.2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civile, complet specializat în judecarea cauzelor cu profesionişti, din cadrul aceluiaşi tribunal.

Prin sentinţa civilă nr. 119/01.04.2019, Tribunalul Caraş-Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 818/A/28.10.2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul şi a schimbat sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumelor de 940.888,27 RON, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plăţii şi până la restituirea efectivă a debitului şi de 19.520,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond şi apel.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâta, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Prin decizia nr. 2096/13.10.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, a admis recursul, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2018.

Prin decizia nr. 251/A/13.04.2022, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins ca nefondat apelul reclamantei.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei, reţinerea cauzei spre rejudecare şi anularea sentinţei tribunalului cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din toate fazele procesuale.

Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 1.341-1.344, raportate la art. 1.635-1.647 C. civ., art. 7, art. 9 şi art. 20 C. proc. civ., precum şi a celor din H.G. nr. 841/2015, fiind respinsă în mod nelegal solicitarea sa de restituire a sumei de 758.906,19 RON, încasată de către pârâtă cu titlu de contravaloare pierdere de creştere pe anul 2015, în baza facturii nr. x/04.11.2015 şi O.P. nr. x/10 11.2015.

Evocând faptul că instanţa de apel a dat eficienţă deciziei nr. 67/21.02.2017 a Curţii Constituţionale, a susţinut că în mod greşit aceasta nu a făcut aplicarea art. 14 din Legea nr. 255/2010, potrivit căruia scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, din fondul forestier naţional, se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008.

A susţinut că excepţia de la plata taxelor prevăzută la art. 14 din Legea nr. 255/2010 se aplică întocmai în ceea ce priveşte exproprierile realizate de către stat prin reprezentanţii săi, în speţă recurenta; acest aspect rezultă şi din faptul că, ulterior publicării deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, prin art. I pct. 17 din Legea nr. 233/2018, au fost introduse două noi alineate în sensul arătat la art. 14 din Legea nr. 255/2010.

Potrivit recurentei, art. 14 din Legea nr. 255/2010, astfel cum a fost modificat, stabileşte exonerarea de la plata taxelor prevăzute de Codul silvic, respectiv atât a chiriei, cât şi a celorlalte taxe - taxa pentru scoaterea definitivă a terenurilor din fondul forestier naţional şi cheltuielile de instalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv.

În continuare, a arătat că prin decizia de casare, instanţa supremă a tranşat asupra modului de interpretare a deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, stabilind în mod definitiv, aplicabilitatea prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010.

A relevat că art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 încalcă prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, în sensul că stabileşte condiţia ca predarea terenului prevăzut la alin. (1) să se facă pe bază de proces-verbal de predare-primire după achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv.

În opinia recurentei, nu este necesară includerea acestei excepţii într-un alt act normativ cu caracter inferior, cum este H.G. nr. 841/2015, iar orice derogare de la un act normativ se poate face doar printr-un act normativ de putere egală sau superioară; or, condiţionarea făcută prin art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 conduce la o veritabilă modificare a unei legi organice (art. 14 din Legea nr. 255/2010), printr-un act normativ de putere inferioară, ceea ce este prohibit de lege.

Prezentând pe larg aspecte legate de Legea nr. 255/2010, nota de fundamentare a H.G. nr. 841/2015 şi motivul emiterii actului administrativ, evidenţiind că a fost necesar pentru scoaterea temporară a unor terenuri din fondul forestier naţional şi realizarea obiectivului "LEA 400 kV Reşiţa (România) - Pancevo (Serbia), tronson I", recurenta a afirmat că nu avea niciun interes sau motiv întemeiat să conteste vreun document, atât timp cât nicio dispoziţie legală nu stabileşte vreo sumă de bani dintre cele reglementate de art. 41 şi art. 42 din Codul silvic, în sarcina sa.

Totodată, a susţinut că H.G. nr. 700/2014 a fost emisă în legătură strânsă cu art. 5 din Legea nr. 255/2010 şi art. 4 alin. (3) din Legea nr. 123/2012, în vederea declanşării procedurii de expropriere a imobilelor proprietate privată care constituie coridorul de expropriere a obiectivului de investiţii aflat în discuţie.

A subliniat că sumele menţionate în cuprinsul H.G. nr. 700/2014 nu au nicio legătură cu cele care fac obiectul prezentului litigiu, instanţele de fond reţinând că terenul pe care au fost realizate lucrările invocate de către reclamantă aparţine domeniului public al U.A.T. Dognecea.

Referitor la dispoziţia dată asupra sumei solicitate cu titlu de chirie aferentă anului 2017, în cuantum de 181.982,08 RON, a invocat de asemenea încălcarea şi aplicarea greşită a art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 7 şi 20 C. proc. civ., art. 1.341-1.344, raportate la art. 1.635-1.647 C. civ., susţinând că prin memoriul de apel au fost aduse critici ce priveau sumele solicitate în ansamblu, cu titlu de contravaloare pierdere de creştere şi chirie anuală, cu atât mai mult cu cât pretenţiile fuseseră formulate printr-un singur capăt de cerere.

La data de 28.07.2022, intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii recursului, pentru nerespectarea termenului legal de declarare şi, respectiv, a nulităţii recursului, pentru lipsa motivelor de nelegalitate, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La data de 11.08.2022 recurenta a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; niciuna din părţi nu şi-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 26.04.2023, instanţa de recurs, constituită în complet de filtru, a respins excepţia tardivităţii recursului, reţinând că hotărârea atacată a fost comunicată recurentei la 18.05.2022, astfel cum rezultă din dovada aflată la dosar apel, iar recursul a fost declarat la 16.06.2022, potrivit ştampilei aplicate de oficiul poştal pe plicul de la dosar recurs, cu respectarea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 485 C. proc. civ., calculat conform art. 181 din acelaşi cod, precum şi excepţia nulităţii recursului, apreciind că dezvoltarea criticilor invocate de recurentă face posibilă încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea pe fond a căii de atac cu citarea părţilor.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu prealabil şi doar pentru a facilita deplina înţelegere a considerentelor prezentei decizii, se impune reluarea pe scurt a situaţiei de fapt statuate şi necontestate în cadrul etapelor devolutive ale litigiului, precum şi a parcursului procesual al cauzei.

Astfel, ca prim aspect, prezintă relevanţă împrejurarea că diferendul dintre părţile litigante a apărut în contextul în care recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice TRANSELECTRICA S.A. (în continuare "TRANSELECTRICA"), în calitate de expropriator în numele Statului Român, în temeiul Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes naţional, judeţean şi local cu modificările şi completările ulterioare şi H.G. nr. 53/2011 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 255/2010 cu modificările şi completările ulterioare, a demarat procedurile de expropriere şi scoatere din fondul forestier a terenurilor necesare realizării obiectivului de investiţii de interes naţional "LEA 400 kV de interconexiune Reşiţa (România)-Pancevo (Serbia)", sens în care Guvernul României a adoptat H.G. nr. 700/2014 pentru aprobarea indicatorilor tehnico-economici şi declanşarea procedurii de expropriere, iar în vederea scoaterii temporare din fondul forestier a terenurilor necesare realizării obiectivului de interes naţional menţionat, a adoptat H.G. nr. 841/2015. În cursul implementării proiectului, recurenta-reclamantă a fost condiţionată în efectuarea lucrărilor de plata în favoarea intimatei-pârâte a taxelor prevăzute de art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 privind Codul silvic republicată, pentru scoaterea temporară din fondul forestier naţional a terenurilor proprietatea publică a UAT Comuna Dognecea, în valoare de 940.888,27 RON, reprezentând 758.906,19 RON contravaloare pierdere de creştere pentru anul 2015 şi 181.982,08 RON chirie aferentă anului 2017.

Litigiul a fost generat în condiţiile în care recurenta-reclamantă a apreciat că îi sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 255/2010, ce instituie o exceptare de la plata taxelor prevăzute de Codul silvic în cazul realizării unor obiective de interes naţional, în contextul în care Curtea Constituţională, prin decizia nr. 67/2017, a constatat neconstituţionalitatea art. 14 numai sub aspectul neacordării despăgubirilor cuvenite persoanelor fizice şi persoanelor juridice de drept privat. Astfel, recurenta-reclamantă a apreciat inexistenţa unei baze legale a încasării sumelor de bani respective de către intimata-pârâtă şi, corelativ, incidenţa instituţiei plăţii nedatorate, în temeiul căreia a solicitat acesteia restituirea lor, potrivit art. 1341-1344 C. civ.

Sub un al doilea aspect, Înalta Curte reţine că dacă instanţele devolutive de prim control judiciar au fost în consens în privinţa inaplicabilităţii în cauză a efectelor deciziei nr. 67/2017 a Curţii Constituţionale, dedusă din împrejurarea că terenul pe care a fost realizat obiectivul de interes naţional de către reclamanta TRANSELECTRICA aparţine domeniului public al UAT Dognecea, aceleaşi instanţe s-au situat pe poziţii divergente în ceea ce priveşte caracterul datorat/nedatorat al sumelor disputate, pronunţând ca urmare soluţii diametral opuse. Astfel, în primul ciclu procesual curtea de apel a admis apelul reclamantei împotriva sentinţei prin care se respinseseră pretenţiile acesteia, pe care a schimbat-o cu consecinţa admiterii acţiunii astfel cum fusese formulată, reţinând că plata sumelor pretinse a fost nedatorată în contextul incidenţei în cauză a exceptării reclamantei de la plata taxelor, în aplicarea art. 14 din Legea nr. 255/2010 şi că H.G. nr. 841/2015 nu se poate constitui într-un temei legal pentru efectuarea şi încasarea plăţii. Urmare a respingerii excepţiei de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 şi casării cu trimitere a acestei hotărâri de către instanţa supremă, curtea de apel, în al doilea ciclu procesual, a respins apelul reclamantei ca nefondat, confirmând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii de aceasta şi reţinând, pe de o parte, că plata sumei pretinse cu titlu de contravaloare pierdere de creştere pentru anul 2015 a fost, dimpotrivă, datorată, în contextul deplinei aplicabilităţi a H.G. nr. 841/2015 care înlătură în cauză incidenţa excepţiei statuate de art. 14 din Legea nr. 255/2010 iar, pe de altă parte, că soluţia primei instanţe sub aspectul sumei pretinse cu titlu de chirie aferentă anului 2017 nu a fost criticată de reclamantă în apel.

Acestea sunt aşadar, circumstanţele în care instanţa supremă va păşi la analiza criticilor de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, pe fondul recursului, Înalta Curte reţine că, invocând motivul de casare statuat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a înţeles să reproşeze instanţei de apel încălcarea şi aplicarea greşită a art. 14 din Legea nr. 255/2010, a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 şi, pe cale de consecinţă, a art. 1341-1344, raportate la art. 1635-1647 C. civ., arătând că se încadrează în situaţia de excepţie prevăzută de textul legal cu forţă juridică superioară şi aplicabilitate directă, iar, ca atare, plata făcută intimatei-pârâte apare ca fiind nedatorată.

Preliminar, instanţa supremă notează chestiunea esenţială pe care au avut-o de tranşat instanţele şi de care depinde soluţionarea cauzei, respectiv aceea dacă recurentei-reclamante îi sunt opozabile prevederile derogatorii de la Legea nr. 255/2010 ale art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, ce instituie în sarcina acesteia obligaţia de plată a unor taxe în schimbul preluării terenurilor forestiere destinate realizării unui obiectiv de interes naţional, ori ea beneficiază de protecţia art. 14 din lege şi, prin urmare, este exceptată de la îndeplinirea acestei obligaţii.

Subsecvent, subliniază că această problemă de drept a fost rezolvată definitiv la nivelul Înaltei Curţi, în primul ciclu procesual, în cadrul creat prin invocarea de către reclamantă a excepţiei de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, statuări care se impun cu titlu imperativ în rejudecare deopotrivă părţilor litigante, cât şi instanţelor, potrivit art. 501 C. proc. civ.

Respingând excepţia de nelegalitate a prevederilor art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015, instanţa supremă a reţinut că obligaţia de plată a fost stabilită în sarcina intimatei printr-un act normativ aflat în vigoare şi care şi-a produs pe deplin efectele, atât la data plăţii, cât şi la momentul soluţionării apelului, acesta condiţionând predarea terenurilor de achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei şi de întreţinere a acesteia până la revenirea la situaţia anterioară; că, deşi reclamanta avea vocaţia de a beneficia de scutirile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 255/2010, nu este nimic nelegal ca legiuitorul să deroge în mod expres în situaţia dată, printr-un act cu caracter individual, în sensul ca predarea terenului să se facă după achitarea contravalorii pierderii de creştere determinate de exploatarea masei lemnoase înainte de vârsta exploatabilităţii tehnice şi a cheltuielilor de reinstalare a vegetaţiei forestiere şi de întreţinere a acesteia până la realizarea stării de masiv; că, indiferent de caracterul de act normativ inferior Legii nr. 255/2010 al H.G. nr. 841/2015, voinţa şi opţiunea legiuitorului, susţinută de raţiuni economico-sociale, eminamente de interes naţional, de a stabili în sarcina statului, prin reprezentanţii săi, obligarea la plata unor taxe ori despăgubiri, trebuie respectată; că beneficiarul final al acestor cheltuieli va fi statul, în calitate de proprietar al fondului forestier naţional; finalmente, că prin H.G. nr. 841/2015 nu a fost stabilită în sarcina reclamantei vreo obligaţie de a achita sume de bani cu titlu de chirie, aspect care urmează a fi analizat de instanţa de apel în rejudecare.

Potrivit art. 501 C. proc. civ., " (1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul.(…) (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (…)" Textul legal citat reia regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs. Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea. Această abordare a fost confirmată în cadrul controlului de constituţionalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, impunându-se, pentru identitate de raţiune, şi actualului cadru legislativ, Curtea Constituţională subliniind, pe de o parte, că îndrumările date de instanţa de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activităţii cu caracter jurisdicţional desfăşurate de instanţa de control judiciar, iar pe de altă parte, că instituirea acestei obligaţii a apărut din necesitatea nereiterării erorilor săvârşite prin pronunţarea hotărârii desfiinţate, soluţia contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac şi la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Raportând aceste consideraţii la obiectul prezentului recurs, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere a respectat cu acurateţe prevederile legale precitate şi autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare. Astfel, instanţa supremă reiterează că, în rejudecare, curtea de apel s-a pronunţat în limitele casării, confirmând soluţia de respingere a pretenţiilor deduse judecăţii de reclamantă, prin reţinerea împrejurării că plata sumei pretinse cu titlu de contravaloare pierdere de creştere pentru anul 2015 a fost datorată, faţă de deplina aplicabilitate a H.G. nr. 841/2015 şi neincidenţa în cauză a exceptării statuate de art. 14 din Legea nr. 255/2010, astfel încât nu este îndeplinită condiţia legală privind lipsa unui temei juridic pentru justificarea încasării sumelor de bani de către pârâtă, în acord cu prevederile art. 1341 C. civ. Soluţia de respingere a cererii de restituire a sumei pretinse cu titlu de chirie aferentă anului 2017 a fost menţinută în considerarea faptului că reclamanta nu ar fi formulat critici în apel circumscrise acestui aspect.

Înalta Curte subliniază faptul că statuările sale din primul ciclu procesual, circumscrise respingerii excepţiei de nelegalitate a art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 şi inaplicabilităţii prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010 în ceea ce priveşte sumele vizând contravaloarea pierderii de creştere pentru anul 2015, intrate în puterea lucrului judecat, se impun deopotrivă şi în această fază procesuală, perspectivă din care toate criticile recurentei-reclamante vizând încălcarea şi aplicarea greşită în cauză de către instanţa de apel a prevederilor art. 14 din Legea nr. 255/2010, art. 1 alin. (12) din H.G. nr. 841/2015 şi, pe cale de consecinţă a art. 1341-1344, raportate la art. 1635-1647 C. civ., nu mai pot constitui obiect al vreunei controverse. Din aceleaşi considerente va fi înlăturată şi susţinerea recurentei vizând impactul modificărilor aduse Legii nr. 255/2010 prin Legea nr. 233/2018, acesta fiind irelevant în condiţiile în care respectivele modificări doar au pus în acord legea organică cu decizia Curţii Constituţionale nr. 67/2017 şi erau în vigoare la data soluţionării excepţiei de nelegalitate în cauză.

În acest moment al analizei, instanţa supremă impune părţilor concluzia că, sub aspectul sumei reprezentând contravaloarea pierderii de creştere pentru anul 2015, legalitatea deciziei atacate a fost consolidată prin consensul deplin al acesteia cu prevederile art. 501 C. proc. civ. şi, implicit, cu autoritatea de lucru judecat a deciziei de casare, context faţă de care motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi primit.

Nelegalitatea deciziei atacate transpare însă dintr-o altă perspectivă, respectiv sub aspectul soluţiei asupra căreia s-a oprit instanţa devolutivă în ceea ce priveşte cererea reclamantei de restituire a sumei reprezentând contravaloare chirie aferentă anului 2017.

Confirmând soluţia de respingere a acestei cereri de către prima instanţă care a realizat o analiză globală şi nu diferenţiată a celor două categorii de sume - obiect al pretenţiilor deduse judecăţii -, curtea de apel a înlăturat îndreptăţirea reclamantei la restituirea sumei de 758.906,19 RON, reprezentând contravaloare pierdere de creştere pe anul 2015, pentru motivele deja arătate, precum şi îndreptăţirea acesteia la restituirea sumei de 181.982,08 RON, reprezentând chirie aferentă anului 2017, apreciind că nu a contestat în mod distinct pe calea apelului modul de soluţionare a cauzei sub acest din urmă aspect.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii".

Invocând acest motiv de casare, reclamanta a susţinut încălcarea de către instanţa devolutivă a normelor legale care reglementează îndatorirea instanţei de a asigura respectarea şi de a respecta ea însăşi principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancţiunile prevăzute de lege.

În acest context, Înalta Curte reţine prevederile art. 22 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., potrivit cărora,,(1) Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile. (2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (…)"

La o cercetare atentă a actelor dosarului, instanţa supremă confirmă susţinerile din recurs ale reclamantei în sensul că aceasta a învestit instanţa cu un singur capăt de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la restituirea sumei totale de 940.888,27 RON plătită nedatorat şi reprezentând contravaloare pierdere de creştere pe anul 2015, în valoare de 758.906,19 RON şi chirie aferentă anului 2017, în valoare de 181.982,08 RON, cu dobânda legală aferentă. Aceeaşi examinare este de natură să infirme, totodată, statuările instanţei de apel care practic nu a mai procedat la o analiză pe fond a temeiniciei şi legalităţii acestor pretenţii cu ocazia rejudecării, deşi rezultă cu evidenţă faptul că reclamanta a criticat în ansamblu, pe calea apelului, soluţia de respingere a pretenţiilor de către prima instanţă, solicitând reformarea în totalitate a sentinţei, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată, în virtutea efectului devolutiv al apelului, ocazie cu care să fie avute în vedere toate susţinerile sale din cele două faze procesuale. Această împrejurare este de altfel confirmată chiar prin considerentele deciziilor pronunţate de curtea de apel în ambele cicluri procesuale (pagina 2 din decizia nr. 818/A/28 octombrie 2019 şi, respectiv, pagina 4 din decizia nr. 251/A/13.04.2022, ambele ale Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă).

Astfel, interpretând logic şi sistematic maniera în care reclamanta a înţeles să învestească atât prima instanţă, cât şi instanţa de prim control judiciar, Înalta Curte apreciază că aceasta a formulat veritabile critici de nelegalitate şi netemeinicie împotriva modului de soluţionare a pretenţiilor deduse judecăţii în ansamblul lor şi nu segmentat pe categorii de sume pretinse, solicitând o devoluţiune totală a judecăţii în calea de atac, context în care, în aplicarea textului legal citat ce consacră principiul rolului activ al judecătorului, instanţa de apel avea îndatorirea să pună în discuţia părţilor şi să tranşeze toate aspectele circumscrise soluţionării fondului cauzei, inclusiv prin solicitarea unor lămuriri suplimentare de natură să configureze cu exactitate cadrul procesual sub aspect obiectiv. Or, neprocedând în această modalitate şi reţinând, fără temei, dihotomia pierderi de creştere/chirie şi, corelativ, faptul că reclamanta nu a înţeles să critice pe calea apelului soluţia pe componenta chiriei aferente anului 2017, curtea de apel nu a cercetat fondul cauzei sub acest aspect, încălcând prevederile imperative ale art. 477-478 C. proc. civ. referitoare la limitele efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi s-a apelat şi pricinuind astfel reclamantei o vătămare - constând în pronunţarea unei soluţii nefavorabile, în raport de care nu se poate exercita controlul judiciar -, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii în condiţiile art. 175 alin. (1) şi art. 179 C. proc. civ., împrejurare în care devine incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Ca o consecinţă a admiterii recursului şi casării deciziei din apel, în rejudecarea căii devolutive de atac declarate de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, de respingere a pretenţiilor acesteia cu privire la restituirea sumei reprezentând contravaloare chirie aferentă anului 2017, Înalta Curte va reţine cu prioritate statuările obligatorii, potrivit art. 501 C. proc. civ., ale deciziei sale din primul ciclu procesual, în sensul că H.G. nr. 841/2015 nu a stabilit în sarcina acesteia o obligaţie de a achita vreo sumă de bani cu acest titlu.

În continuare, notează că în cauză este necontestat faptul că, în cursul executării obiectivului de interes naţional în discuţie, respectiv la nivelul anului 2017, reclamanta a efectuat plăţi în favoarea pârâtei, în valoare de 181.982,08 RON reprezentând chirie aferentă anului 2017, potrivit facturii nr. x/27.06.2017 şi O.P. nr. x/19.07.2017, pretinse în conformitate cu prevederile art. 42 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 46/2008, cu modificările şi completările ulterioare, privind Codul silvic.

Or, în condiţiile neincidenţei în cauză a prevederilor speciale şi derogatorii de la legea nr. 255/2010 ale H.G. nr. 841/201- prin care se impuneau reclamantei obligaţii circumscrise exclusiv pierderii de creştere şi reinstalării vegetaţiei forestiere -, aceasta apare ca fiind beneficiara deplină a exceptării de la plata sumelor cu titlu de chirie anuală statuate de dispoziţiile imperative ale art. 14 alin. (1) din lege, în forma în vigoare la data efectuării plăţii, potrivit cărora "Scoaterea, definitivă ori temporară, a terenurilor necesare pentru obiectivele de interes naţional, judeţean şi local din circuitul agricol şi, respectiv, din fondul forestier naţional se exceptează de la plata taxelor prevăzute la art. 92 alin. (4) din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv a taxelor şi a celorlalte sume datorate potrivit art. 33 alin. (2) lit. h), art. 36 alin. (2), art. 41 şi 42 din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 42 alin. (3) lit. h) din Legea îmbunătăţirilor funciare nr. x, republicată, cu completările ulterioare".

Soluţia se impune din perspectiva faptului că norma care statuează respectiva obligaţie bănească în situaţia ocupării temporare a unui teren din fondul forestier naţional şi stabileşte astfel un raport obligaţional de tipul celui pretins de pârâta beneficiară a plăţii efectuate este înlăturată de la aplicare de norma derogatorie conţinută de art. 14 din Legea nr. 255/2010, care reglementează expressis verbis beneficiul scutirii de la plată, conflictul dintre normele juridice concurente evocate neputând fi soluţionat decât în favoarea celor din urmă.

În concluzie, Înalta Curte impune părţilor concluzia potrivit căreia, plasată pe premisa inexistenţei unei obligaţii de plată a taxei cu titlu de chirie anuală în favoarea pârâtei, ca efect direct al scutirii legale, achitarea acesteia de către reclamantă apare ca fiind lipsită de cauză şi, prin urmare, nevalabilă, ceea ce o îndrituieşte pe aceasta la restituirea plăţii în condiţiile art. 1341 alin. (1) C. civ. în conformitate cu care "Cel care plăteşte fără a datora are dreptul la restituire. (…)"

Cu alte cuvinte, acest fapt juridic licit generează un raport juridic în conţinutul căruia se regăseşte obligaţia celui ce şi-a sporit patrimoniul din eroare, de a restitui plata nedatorată, încasată nejustificat.

În consecinţă, văzând că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale în materia plăţii nedatorate, nefiind incidente situaţiile de excepţie care opresc restituirea, prevăzute la art. 1341-1343 C. civ., instanţa supremă, constatând că sunt fondate motivele de apel invocate şi că sentinţa primei instanţe este nelegală şi netemeinică, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., va admite apelul reclamantei, cu consecinţa reformării în parte a hotărârii, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei achitate de reclamantă, cu titlu de chirie aferentă anului 2017 fără a fi datorată, în temeiul art. 1341 şi art. 1344, raportate la art. 11635-1637 şi art. 1639 C. civ.

Cu referire la dobânda penalizatoare aferentă sumei de restituit, aceasta apare justificată, faţă de prevederile art. 1489 alin. (1), art. 1523 şi art. 1535 alin. (1) C. civ., prin raportare la cele ale art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, având natura juridică a daunelor-interese moratorii, cu titlu sancţionator, calculate de la scadenţă până la data plăţii efective. Instanţa supremă notează că faţă de contextul juridic caracterizat prin caracterul derogator şi prioritar al normei speciale cuprinse în art. 14 din Legea nr. 255/2010 în raport cu norma generală cuprinsă în Codul silvic, care presupunea aplicarea ab initio a principiului general de drept specialia generalibus derogant şi a prevederilor art. 10 din C. civ. potrivit cărora "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege", în cauză nu se poate reţine că intimata-pârâtă s-ar afla la adăpostul bunei-credinţe în ceea ce priveşte încasarea de la recurenta-reclamantă a sumei disputate cu titlu de chirie, în sensul art. 1645 alin. (1) C. civ., perspectivă din care data scadenţei obligaţiei de restituire coincide cu data plăţii nedatorate, respectiv 19.07.2017.

Faţă de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., găsind întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul, cu consecinţa casării deciziei atacate şi reţinerii cauzei spre rejudecare, în urma căreia, admiţând apelul reclamantei, va reforma în parte sentinţa, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei achitate de reclamantă în mod nedatorat cu titlu de chirie pentru anul 2017 şi la plata accesoriilor, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Potrivit art. 453 raportat la art. 494 C. proc. civ., reţinând culpa procesuală în sarcina intimate-pârâte, ca parte căzută în pretenţii, aceasta va fi obligată şi la plata cheltuielilor de judecată avansate de recurenta-reclamantă în cursul procesului, reprezentând contravaloarea taxelor judiciare de timbru achitate în fazele procesuale fond - proporţional cu admiterea pretenţiilor -, apel şi recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva deciziei nr. 251/A/13.04.2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia recurată şi, reţinând cauza spre rejudecare:

Admite apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Naţională de Transport al Energiei Electrice "TRANSELECTRICA" S.A. împotriva sentinţei civile nr. 119/01.04.2019, pronunţată de Tribunalul Caraş Severin, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi în consecinţă:

Schimbă în parte sentinţa apelată, în sensul că:

Admite în parte cererea de chemare în judecată.

Obligă pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 181.982,08 RON, încasată în mod nedatorat cu titlu de chirie aferentă anului 2017, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la 19.07.2017 până la data plăţii efective.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Obligă intimata-pârâtă la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 9.489,28 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond, apel şi recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.