Validity of State-Owned Real Estate Transfers Under Communist Cooperative Law and Sufficiency of Factual Findings in Property Revindication

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la 09.11.2011 sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B., prin lichidator judiciar C.I.I. C., D. S.R.L. şi Biroul Executorului Judecătoresc E., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a actului de adjudecare din 31.12.2007, emis de B.E.J. E. în dosarul nr. x/2006, prin care a fost vândut, la licitaţie publică, imobilul situat în Constanţa, Bd. x, nr. 63 (denumit "F.") şi a actelor care au stat la baza licitaţiei, precum şi evacuarea pârâtelor din acest imobil.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 111, art. 399 şi art. 401 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, art. 5 şi art. 480 C. civ. de la 1864 şi art. 177 din Legea nr. 109/1996.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţiile necompetenţei materiale a tribunalului, faţă de cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 399 şi art. 401 C. proc. civ. de la 1865, inadmisibilităţii acţiunii, în temeiul art. 111 din acelaşi cod şi art. 177 din Legea nr. 109/1996, şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor cu privire la capătul de cerere având ca obiect evacuarea din imobil. Pe fond, a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat, în raport cu decizia nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2009, solicitând respingerea acţiunii.

La rândul său, pârâta S.C. D. S.R.L. a invocat, prin întâmpinare, aceleaşi excepţii, însă a susţinut inadmisibilitatea acţiunii şi din cauza lipsei procedurii prealabile prevăzută de art. 7201 C. proc. civ. de la 1865. A mai invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capetele de cerere având ca obiect nulitatea actului de adjudecare şi a actelor care au stat la baza licitaţiei, în raport cu decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2009; pe fond, a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

La 26.01.2012, reclamanta a depus cerere de renunţare la judecata în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc E., iar la 03.04.2012 a precizat obiectul acţiunii sale ca fiind revendicarea imobilului "F." şi temeiul juridic al acesteia, respectiv art. 555 şi art. 563 C. civ.

La termenul din 15.05.2012, reclamanta a arătat, din nou, că obiectul acţiunii sale este revendicare imobiliară şi că nu mai insistă în cel de-al doilea capăt de cerere privind evacuarea, iar la 18.05.2012 a depus o cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită instanţei obligarea pârâtelor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul denumit "F.", situat în Constanţa, Bd. x.

Prin încheierea din 04.09.2012, tribunalul a stabilit că, faţă de precizările reclamantei, excepţiile invocate de pârâţi au rămas fără obiect, mai puţin excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru lipsa procedurii prealabile, pe care a respins-o ca nefondată; a mai reţinut că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, invocat prin întâmpinare este o apărarea de fond.

Prin încheierea din 20.11.2012, tribunalul a dispus suspendarea judecăţii cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., de la 1865, până la soluţionarea definitivă a cauzei penale obiect al dosarului nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa.

La termenul din 27.02.2019, cauza a fost repusă pe rol, iar prin încheierea de la acelaşi termen, tribunalul a admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a B.E.J. E..

Prin sentinţa civilă nr. 1472/21.12.2020, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei, precum şi cererea acesteia de obligarea a pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, şi a obligat reclamanta la plata către pârâta S.C. D. S.R.L. a sumei de 1.755,25 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea sentinţei, tribunalul a reţinut că prin actul de adjudecare din 31.12.2007, emis în dosarul de executare nr. 34/920/2006 de B.E.J. E., pârâta S.C. D. S.R.L. a adjudecat imobilul situat în Constanţa, Bd. x, compus din teren în suprafaţă de 163 mp şi construcţia formată din subsol,2 şi 3 şi mansardă, cu o suprafaţă construită la sol de 158,29 mp, cu număr cadastral x. A stabilit că în cauză este aplicabil C. civ. de la 1864, iar prin prisma condiţiilor acţiunii în revendicare, în raport cu actele dosarului, relevând cronologic transmiterea imobilului revendicat, în perioada cuprinsă între anul 1937, când G. l-a cumpărat, până în anul 2005, când a ajuns în patrimoniul B., fiind apoi vândut la licitaţie publică către adjudecatara pârâtă, a statuat că reclamanta nu a făcut dovada deţinerii nelegitime a imobilului "F. " de către pârâta S.C. D. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel A..

Prin cererea de apel, apelanta-reclamantă a criticat hotărârea primei instanţe a arătând că nu a comparat titlurile părţilor pentru a stabili care este preferabil şi nici nu a avut în vedere specificul sistemului cooperatist şi regimul proprietăţii în perioada regimului comunist, astfel că a ajuns la o soluţie greşită, întrucât actele de la dosar şi prevederile legale aplicabile relevă că pârâtele B. şi S.C. D. S.R.L. au fost împroprietărite ilegal.

Prin decizia civilă nr. 238/14.06.2022, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi a respins apelul ca nefondat.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut că premisa admiterii acţiunii în revendicare o constituie proba dreptului de proprietate al reclamantei, prin deţinerea unui titlu asupra imobilului revendicat, care să fie preferabil actului de adjudecare din 31.12.2007 deţinut de intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L.

Prin prisma criticilor aduse de apelanta-reclamantă privind interpretarea, de către prima instanţă, a actelor prin care a operat transferul proprietăţii bunului imobil revendicat, curtea de apel a arătat că sistemul proprietăţii socialiste, de stat sau cooperatiste, era total diferit de un sistem de întemeiat pe proprietatea privată, fiind asimilat proprietăţii de stat, nu celei particulare, spre deosebire de reglementarea regimului juridic actual al cooperativelor. În continuare, curtea de apel a prezentat regimul proprietăţii de stat, socialiste, prin prisma dispoziţiilor Constituţiei din 1952 şi Decretului nr. 199/1949 emis de Prezidiul Marii Adunări Naţionale al Republicii Populare Române, care permiteau mutarea repetată a unui bun dintr-un patrimoniu în altul.

Instanţa de apel a relevat şi prevederi ale Legii nr. 6/1970 cu privire la organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum, care permiteau ca, odată cu înfiinţarea sau desfiinţarea de întreprinderi şi uniuni teritoriale componente, să aloce bunuri între patrimoniile acestora, cu valoare de acte de dispoziţie, nu doar de administrare. Astfel, a reţinut că, în temeiul acestei legi, prin Hotărârea Plenarei C. civ. al H. din 22 - 23.03.1978 s-a dispus transferul mijloacelor fixe de la Uniunea Centrală a Cooperativelor de Consum - I. către organizaţiile şi întreprinderile cooperaţiei de consum, iar ulterior, în temeiul deciziei nr. 67/24.04.1979 şi a circularei nr. 6393/15.05.1979, emise de I., imobilul "F." a fost transferat de la U.J. C. civ. Constanţa la B., prin adresa nr. x/14.02.1980, astfel că toate aceste înscrisuri au avut ca efect juridic transferul proprietăţii către B., a cărei succesoare este pârâta B..

A mai reţinut curtea de apel că transmiterea proprietăţii bunurilor imobile între unităţile cooperaţiei de consum, prin decizii administrative, fără plată, era permisă de Legea nr. 6/1970, acestea fiind calificate drept mijloace fixe.

În ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil cooperativelor de consum ulterior anului 1989, când proprietatea cooperatistă a fost transformată din proprietate de stat, publică, în proprietate privată, instanţa de apel a invocat Decretul-lege nr. 67/1990 emis de J. şi Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi a cooperaţiei de credit; a reţinut că, în temeiul legii menţionate, A. a devenit succesoarea Uniunii Judeţene a Cooperativelor de Consum, iar entităţile ce făceau parte din cooperaţia de consum deveneau proprietare doar ale patrimoniului efectiv avut şi preluat în bilanţ la 01.01.2005. Or, în speţă, din raportul de expertiză contabilă care atestă situaţia financiară a antecesoarei reclamantei la 28.02.2005, rezultă că imobilul "F." nu se afla în patrimoniul acesteia, ci, la 31.12.1995, se afla în patrimoniul B., ca parte a capitalului propriu, devenit activ incorporabil în sensul art. 160 din Legea nr. 109/1996.

În finalul considerentelor deciziei din apel, instanţa a reţinut că apelanta-reclamantă nu a făcut dovada proprietăţii nici pentru teren, fiindu-i respinsă notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Împotriva deciziei curţii de apel, a declarat recurs A., solicitând casarea şi rejudecarea de către instanţa de recurs, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată, constatării dreptului său de proprietate asupra imobilului revendicat, obligării pârâtei S.C. D. S.R.L. să-i lase în deplină proprietate şi posesie acest imobil şi pârâtelor la plata tuturor cheltuielilor de judecată reprezentând taxe de timbru şi onorarii de expert efectuate în dosar.

Prin memoriul de recurs, după evocare succintă a situaţiei de fapt, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a art. 18 din Legea nr. 6/1970, art. 11 teza a doua din Decretul nr. 144/1958, art. 644-645 C. civ..de la 1864, art. 160 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) şi art. 64 alin. (2) din Legea nr. 1/2005.

Astfel, a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că, în regimul proprietăţii socialiste, transferul proprietăţii între entităţile cooperatiste opera prin acte administrative ale organelor de stat şi decizii ale conducerii sistemului cooperatist, fără plată şi fără respectarea formei autentice a actului, iar regulile stricte de transfer se aplicau doar în ipoteza transmiterii bunurilor către terţi, şi a interpretat greşit art. 120 din Legea nr. 1/2005, reţinând că entităţile membre ale cooperaţiei de consum judeţene deveneau proprietare pe patrimoniul deţinut şi preluat prin bilanţ la 01.01.2005. Totodată, a arătat că instanţa de prim control judiciar nu a examinat regimul juridic al terenului revendicat, ci doar a menţionat aceleaşi decizii administrative, care priveau întreg imobilul compus din teren în folosinţă şi construcţie în proprietate.

Recurenta-reclamantă a afirmat că, prin prisma art. 1.169 C. civ. de la 1864, şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat, istoricul dobândirii acestui drept fiind confirmat de instanţa de apel, în timp ce pârâta B. a opus doar adresele nr. x/14.02.1980, nr. y/14.02.1980 şi nr. 2075/15.02.1980, ce nu pot echivala unei donaţii, lipsind forma autentică, precum şi acte contabile şi certificat fiscal, care nu au efect constitutiv sau translativ de proprietate, astfel că prezumţia de proprietate a acestei pârâte nu este mai puternică decât a reclamantei.

A mai arătat că apărarea intimatei, privind transferul proprietăţii fără plată corespunzător regimului proprietăţii socialiste din anul 1980, a fost preluată de instanţa de apel, fără a avea în vedere că art. 813 - 814 C. civ. de la 1864 impunea forma autentică pentru contractul de donaţie. Totodată, a menţionat că nici argumentul din considerentele deciziei recurate potrivit căruia intimata-pârâtă s-a comportat, încă de la preluare, ca adevărat proprietar, nu este relevant, deoarece obiectul cererii nu este uzucapiunea, mod de dobândire a proprietăţii, prin posesie neîntreruptă.

O altă critică formulată de recurentă vizează reţinerea de către instanţa de apel a succesiunii entităţilor cooperatiste, în temeiul Legii nr. 6/1970, art. 190 din Legea nr. 109/1996 şi art. 120 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 1/2005, fără a examina însă, pe baza probatoriului, care dintre entităţile respective a probat existenţa unui drept de proprietate valabil, în patrimoniul său, asupra imobilului revendicat. A susţinut că instanţa de apel porneşte, de la început, pe o premisă greşită, apreciind că legea în vigoare permitea transferul proprietăţii prin decizii administrative, fără plată şi în lipsa formei autentice, deşi, nici Legea nr. 6/1970, nici Decretul-lege nr. 67/1990, nu cuprind o astfel de reglementare; aşadar, dreptul de proprietate al autoarei recurentei nu a suferit modificări în temeiul acestor acte normative, iar ulterior, prin actele subsecvente preluării imobilului "F." de către reclamantă de la K., prin lichidare, acesta nu a fost transmis în proprietatea B., ci doar în administrarea acestei entităţi.

Faţă de aceste argumente, recurenta-reclamantă a subliniat faptul că, asupra imobilului revendicat, purtau două drepturi: dreptul de proprietate al A. şi dreptul de administrare constituit, în perioada 1974-2007, în favoarea B..

În continuarea, evocând dispoziţiile art. 160 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 109/1996, art. 6 lit. j) din art. 64 l alin. (2) din Legea nr. 1/2005, autoarea căii de atac a arătat că dovezile administrate nu au confirmat dobândirea proprietăţii imobilului revendicat de către B. anterior intrării în vigoarea a Legii nr. 109/1996, iar bunul nu poate fi inclus în partea indivizibilă a patrimoniului acestei entităţi, în sensul dispoziţiilor legale anterior citate, astfel că nu a probat deţinerea unui titlu care să poată fi comparat cu cel al reclamantei.

A mai susţinut că înregistrarea în contabilitate a imobilului şi achitarea obligaţiilor fiscale nu au caracter translativ de proprietate, iar efectuarea unor investiţii sau închirierea acestuia nu au relevanţă pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, nici măcar cu privire la imobilul construcţie, întrucât intimata-pârâtă B. nu a făcut dovada dobândirii dreptului de proprietate prin modurile enumerate de art. 644 şi art. 645 C. civ. de la 1864.

Pe temeiul art. 6 alin. (6) şi art. 565 din Legea nr. 287/2009, art. 56 şi art. 76-77 din Legea nr. 71/2011, a arătat că intabularea imobilului revendicat în cartea funciară, pe numele intimatei-pârâte S.C. D. S.R.L. nu face dovada dreptului de proprietate a acesteia, nu are efect constitutiv, ci doar de opozabilitate faţă de terţi, bunul imobil fiind dobândit de această societatea de la un neproprietar.

Recurenta-reclamantă a conchis că, în procesul de comparare a titlului său, care a dobândit bunul imobil direct de la proprietara K., prin lichidare, cu cel al intimatei-pârâte S.C. D. S.R.L., constând în actul de adjudecare emis în cadrul executării silite a unui neproprietar, titlul său are preferinţă, fiind mai bine caracterizat.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., temeiul juridic fiind precizat, la primul termen în recurs, ca fiind art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, susţinând neîncadrarea criticilor în motivele de casare, iar pe fond respingerea ca nefondat.

În argumentarea excepţiei, intimata-pârâtă a arătat că recurenta-reclamantă formulează critici privind aprecierea probelor şi a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, care nu sunt veritabile motive de recurs, fiind invocate formal, iar hotărârea recurată este clară şi cuprinde toate motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi toate elementele necesare pentru a permite controlul legalităţii în calea de atac.

Pe fondul recursului, în apărare, a susţinut că titlul său, respectiv actul de adjudecare emis la 31.12.2007 în dosarul nr. x/2006 al B.E.J. E., este valabil, fiind înscris în cartea funciară, deci opozabil tuturor. A invocat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2009, prin care s-a stabilit că actul de adjudecare este legal, iar potrivit art. 561 C. proc. civ. de la 1865, este titlu de proprietate.

Cu privire la dreptul de proprietate al B., asupra imobilului revendicat, a evocat cronologic înscrisurile de la dosarul cauzei care probează transferul acestui drept, precum şi dispoziţii legale în temeiul cărora s-au emis acte administrative cu valoare translativă, şi a susţinut că, prin toate acestea, a fost probat dreptul de proprietatea al entităţii executate silit, de la care a adjudecat imobilul, la licitaţie publică.

Faţă de dreptul de proprietate afirmat de recurenta-reclamantă, a menţionat că înscrisurile administrate în cauză de această parte nu fac dovada proprietăţii, fiind declaraţii fiscale, fără a avea valoarea unui titlu de proprietate.

De asemenea, cu privire la calitatea de succesoare a recurentei-reclamante a A., a susţinut că această entitate s-a reorganizat, în temeiul Legii nr. 1/2005, conform hotărârii adunării generale extraordinare din 07.03.2005, în două structuri independente, dintre care una este chiar recurenta-reclamantă, însă patrimoniul entităţii reorganizate a fost transferat celeilalte cooperative nou create, U.J. C. civ. Constanţa; însă, imobilul revendicat nu a fost preluat nici de către această entitate care a primi patrimoniul fostei structuri cooperatiste, deoarece acesta intrase, din anul 1980, în patrimoniul B., actuala intimată-pârâtă B., după cum rezultă şi din raportul de expertiză efectuat în cauză, care confirmă înregistrarea imobilului în evidenţele contabile ale B., ca parte a capitalului propriu, în partea indivizibilă a patrimoniului acesteia, în sensul art. 160 din Lega nr. 109/1996.

A arătat că nu există nicio dovadă că, după anul 1981, s-ar fi încheiat vreun act prin care să fie transferat bunul de la această cooperativă la reclamantă sau antecesoarea acesteia.

În dezbateri, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, stabilind că motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Analizând actele dosarului, precum şi decizia atacată, în limita controlului de legalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

În decizia atacată instanţa de apel a stabilit corect premisele învestirii prin raportare la natura, obiectul şi cauza acţiunii; instanţa a fost investită cu examinarea unei acţiuni în revendicare imobiliară sub auspiciile C. civ. de la 1864 care punea, în mod necesar, în analiză comparaţia titlurilor de proprietate ale părţilor situate pe poziţie de adversitate procesuală.

Astfel, această curte de apel a subliniat că are prioritate dovedirea, de către reclamantă, a deţinerii unui titlu de proprietate asupra bunului revendicat, aspect care trebuie dublat de analiza comparativă a titlului acesteia cu titlul de proprietate al succesoarei ei şi subsecvent, cu titlul de proprietate al adjudecatarului imobilului ce constituie obiectul procesului.

Prin urmare, raportul litigios presupunea o analiză a şirului transmisiunilor succesive având ca obiect imobilul revendicat, adică un examen minuţios al întregului lanţ de înstrăinări succesive, dar şi evaluarea efectului produs de fiecare act care a consfinţit aceste transferuri spre a se decide dacă, în contextul proprietăţii socialiste de stat, sub care s-au efectuat cele mai multe dintre acestea, s-a transmis dreptul real de proprietate ori dacă ele au avut ca obiect transmiterea definitivă ori temporară doar a unora dintre atributele reale ale acestui drept.

În acest context nu este lipsită de importanţă prezentarea cadrului politico-economic al regimului socialist şi concepţia despre proprietate a întregului sistem normativ al epocii comuniste, prezentarea cadrului legal privind organizarea şi funcţionarea sistemului cooperatist de stat în cadrul planificării economiei, însă ea nu poate constitui decât premisa examenului cauzei, iar nu justificarea lui.

De asemenea, o cauză litigioasă cu acest obiect nu poate avea la baza soluţiei adoptate concluzia unei expertize judiciare, care poate statua exclusiv asupra unor constatări de fapt, iar nu asupra unei situaţii juridice, chestiune care intră în competenţa exclusivă a instanţelor devolutive, ci impune un examen direct al tuturor actelor de transfer al bunului revendicat care se interpun între primul şi ultimul dintre ele.

Or, în măsura în care recurenta critică decizia din apel pentru lipsa examinării transmisiunilor succesive şi, implicit, pentru lipsa unei evaluări directe a tuturor înscrisurilor administrate ca probă, instanţa de recurs constată că o asemenea observaţie are caracter întemeiat.

Astfel cum s-a relevat deja, în mod consistent instanţa de apel a motivat decizia pronunţată pe prezentarea cadrului politic, economic şi social în perioada regimului totalitarist, ceea nu poate reprezenta decât o plasare a raportului juridic şi evoluţiei lui în timp. Această abordare nu poate însă degreva instanţa de analiza esenţială unei acţiuni în revendicare, o comparaţie a titlurilor.

Or, acest examen nu a fost în mod propriu realizat. Instanţa de apel s-a raportat, fără a examina conţinutul şi efectele lor, la două adrese prin care, după preluarea imobilului F. de către fosta UJCC Constanţa, această entitate juridică a dispus către B. efectuarea de înregistrări contabile. În concret, instanţa de apel a considerat că adresele nr. x/14.02.1980 şi nr. y/14.02.1980 reprezintă acte de transfer gratuit a mijloacelor fixe către autoarele pârâţilor, fără a justifica, pe baza cadrului normativ al vremii dacă acestea aveau aptitudinea de a genera efectele pe care decizia recurată le-a consolidat.

Pe lângă împrejurarea că instanţa de apel nu a justificat decizia de a plasa acestor adrese efectul translativ de proprietate asupra bunului imobil, tot astfel, nu a justificat, prin considerente apte să explice exhaustiv raţionamentul judiciar, care a fost situaţia juridică a tuturor entităţilor care s-au succedat în drepturi în legătura cu acest bun.

Nu au fost avute în vedere susţinerile esenţiale ale reclamantei, potrivit cărora art. 18 alin. (1) din Legea nr. 6/1970 statua că bunurile mobile şi imobile, mijloace fixe, proprietate a organizaţiei cooperaţiei de consum, nu puteau fi transmise în proprietate sau date în folosinţă decât numai cu plată şi în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege şi statut şi nici pe cele referitoare la art. 160 din Legea nr. 109/1996 care stabilea că la data retragerii din sistemul cooperaţiei, partea indivizibilă a proprietăţii cooperaţiei de consum nu putea fi însuşită de membrii retraşi, situaţie pe care apelanta a considerat-o deplin incidentă în cauză. O examinare exahaustivă a cadrului juridic incident la epoca fiecărei transmiteri se impunea nu doar din perspectiva utilităţii analizei de fond a cauzei, cât mai ales din cea legalităţii şi verificării valabilităţii transferurilor succesive de drepturi; în măsura în care instanţa de apel a concluzionat că transmiterea imobilului s-a făcut cu titlu gratuit către autorii pârâtei B., trebuia verificat dacă, în raport cu cadrul normativ evocat în cauză, modalitatea de trensfer adoptată de autorii părţilor a fost permisă de lege.

În contrapondere, s-a supus examinării apelului o apărare a cărei examinare a fost omisă. Intimaţii au susţinut repetat că problema litigioasă a fost tranşată prin hotărâri judecătoreşti anterioare, fiind astfel opusă în cauză decizia civilă nr. 1457/COM/03.11.2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. x/2009 cu privire la care instanţa de apel nu a dezvoltat niciun considerent, cu consecinţa afectării directe a caracterului adecvat a rezolvării judicioase a cauzei.

Nu trebuie, deopotrivă, omisă împrejurarea că judecarea litigiului a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluţionarea definitivă a cauzei penale ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa, ale cărei elemente au fost considerate, cu caracter interlocutoriu, a avea relevanţă în cauză.

Cu toate acestea, în examinarea apelului nu s-au avut în vedere statuările deciziei nr. 293/A/09.11.2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală prin care procesul penal a fost soluţionat, deşi această hotărâre a fost depusă la dosar; în acest fel, instanţa de apel a anulat efectul interlocutoriu al încheierii din 20.11.2012 a tribunalului, prin care s-a subliniat interferenţa decisivă între cele două litigii şi implicit a fost ignorată norma de drept care conferă autoritate de lucru judecat chestiunilor litigioase rezolvate prin decizia penală.

Modalitatea sintetică în care instanţa de apel a justificat în considerente soluţia pronunţată prin decizia atacată cu prezentul recurs nu premite, dincolo de aceste observaţii critice, verificarea concretă a modului de aplicare a legii.

Lipsa unui demers propriu-zis de identificare, în succesiunea corectă, atât a modului de înfiinţare şi transformare a entităţilor cărora li s-au constituit drepturi în legătură cu imobilul F. situat în Constanţa, Bd. x, cât şi a tuturor actelor de transfer care au vizat acest bun, sub aspectul conţinutului şi efectelor pe care acestea le-au produs, alăturat lipsei valorificării efectului lucrului judecat opus prin hotărârile judecătoreşti anterioare, evocate în proces conduc, în mod evident la constatarea insuficientei stabiliri a situaţiei de fapt.

Numai după o analiză completă şi clarificarea acestor repere instanţa de control judiciar poate verifica modul concret de aplicare a legii, spre a păşi la controlul aplicării legii în apel.

De aceea, constatând caracterul fondat al motivelor de recurs derivate din lipsa analizei concrete a tuturor elementelor apte să conducă la stabilirea situaţiei de fapt şi ignorarea valorii actelor juridice supuse examinării, care au condus la o motivare insuficientă, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) coroborat cu art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de la 1865, decizia atacată va fi în totalitate casată şi cauza trimisă instanţei de apel pentru o nouă judecată a apelului declarat în cauză, urmând ca în rejudecare instanţa de apel să dea efect îndrumărilor stabilite prin prezenta decizie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 238/14.06.2022, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de Insolvenţă şi Litigii cu Profesionişti şi Societăţi.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.