Abusive interest rate clauses in consumer credit: prohibition on judicial substitution of contract terms and obligation to refer parties to assisted negotiations

Şedinţa publică din data de 21 iunie 2023

Deliberând asupra recursurilor şi subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 01.03.2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale cuprinse în art. 1.1 b, art. 2.4, art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4, art. 3.7, art. 3.12, art. 3.13, art. 3.14, art. 4.1 şi art. 5.5 din contractul de credit nr. x/07.10.2008 şi, în consecinţă, să constate nulitatea lor absolută, precum şi a actelor de modificare a ratei dobânzii emise în temeiul acestora, să le elimine pe cele privind dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii; au mai solicitat aplicarea unei dobânzi fixe de 5,5 % pe toată perioada contractuală până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar ulterior intrării în vigoare a ordonanţei, aplicarea unei dobânzi variabile formată din marja fixă a băncii + Libor la 6 luni, unde marja fixă a băncii este cea percepută la data la care s-a stabilit dobânda fixă iniţială de 5,5 %, stabilirea (îngheţarea) cursului de schimb franc elveţian-leu la cursul de schimb de 2,5331 RON/franc elveţian valabil la 07.10.2008, data semnării contractului de credit, curs care să fie valabil pe toată perioada de derulare a acestuia; au mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea sumelor plătite de către reclamanţi în mod nedatorat cu titlu de dobândă, comisioane şi diferenţe de schimb valutar, percepute în temeiul clauzelor contractuale abuzive, de la data încasării lor şi până la data încetării perceperii lor, la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data plăţii acestora şi până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 2342/22.11.2016, Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte acţiunea, a constatat caracterul abuziv şi, pe cale de consecinţă, nulitatea clauzelor din contractul de credit nr. x/07.10.2008 inserate la art. 1.1 lit. b)*), art. 2.4 şi 3.12 care vizează comisionul de procesare, art. 3.13 care vizează comisionul de plată anticipată, art. 3.14 care se referă la comisionul de administrare, art. 5.5 numai cu privire la teza care impune consumatorului să asigure bunurile imobile aduse în garanţie la o societate de asigurare agreată de bancă, art. 3.3 pentru teza care stabileşte că rata anuală a dobânzilor aniversare va fi cea în vigoare la momentul exercitării opţiunii şi art. 3.7 pentru teza care se referă la rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii, în cazul optării pentru dobânda aniversară fixă şi pentru teza care stabileşte că în cazul în care împrumutatul optează pentru dobânda aniversară revizuibilă, rata anuală a dobânzii în vigoare la momentul exercitării opţiunii va putea fi modificată în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica de credite a băncii, urmând să aducă la cunoştinţa împrumutatului noua rată a dobânzii în modalităţile menţionate în "Condiţiile generale de derulare a operaţiunilor bancare". A obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 1.543,36 franci elveţieni, cu titlu de comision de procesare şi suma încasată cu titlu de comision de administrare, la care se datorează şi dobânda legală calculată de la data reţinerii fiecărei sume şi până la data restituirii integrale. A respins cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.1, art. 3.3, art. 3.7, art. 4.1, precum şi cererile având ca obiect stabilirea cuantumului dobânzii, îngheţarea cursului de schimb franc elveţian-leu la cursul valabil la 07.10.2008 şi restituirea sumelor aferente împreună cu dobânda legală.

Prin sentinţa civilă nr. 432/07.03.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Specializat Cluj a completat dispozitivul sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a aceleiaşi instanţe, în sensul că a respins cererile având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 3.2 şi art. 3.4 din contractul de credit nr. x/07.10.2008 şi al actelor de modificare a ratei dobânzii.

Împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâta, iar împotriva sentinţei nr. 432/07.03.2017 a aceleiaşi instanţe, de completare a celei dintâi, au declarat apel reclamanţii.

Prin încheierea din 20.06.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a conexat apelul declarat în cauza 63/1285/2017 la apelurile înregistrate în dosarul nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 726/14.12.2017, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a respins apelul pârâtei, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat în parte sentinţa nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor stabilite în contractul de credit nr. x/07.10.2008, la art. 3.1, art. 3.3, art. 3.7, art. 4.6 (suportarea riscului valutar de către împrumutat), a stabilizat cursul de schimb valutar franc elveţian-leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit mai sus menţionat, pe toată durata acestuia, la cursul B.N.R. valabil la momentul semnării contractului, respectiv de 2,5331 RON/franc elveţian şi a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor reprezentând diferenţa dintre ratele calculate la cursul B.N.R. leu-franc elveţian de la data acordării creditului în temeiul contractului nr. x/07.10.2008 şi ratele efectiv achitate; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate. A admis apelul reclamanţilor declarat împotriva sentinţei civile nr. 432/07.03.2017 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor inserate la art. 3.2 şi 3.4 din contractul de credit nr. x/07.10.2008, a dispus restituirea către reclamanţi a sumelor reprezentând diferenţa dintre dobânda calculată şi cea percepută, prin aplicarea mecanismului stabilit prin clauza 3.2 din contract, în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, şi dobânda stabilită prin aplicarea marjei de 5,5% până la intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, iar pentru perioada ulterioară acestui moment, diferenţa dintre dobânda calculată şi percepută prin aplicarea aceluiaşi mecanism stabilit prin clauza 3.2, în funcţie de dobânda de referinţă a băncii, şi dobânda stabilită prin aplicarea marjei de 5,5% + LIBOR la 6 luni.

Împotriva acestei decizii, pârâta a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

Prin decizia nr. 2058/21.10.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 598/04.11.2021, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate de către reclamanţi şi pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj şi apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 436/07.03.2017 a aceleiaşi instanţe, pe care le-a schimbat în parte, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor de la art. 1.1 lit. b)*), art. 2.4 şi art. 3.12 din contractul de credit nr. x/07.10.2008, care vizează comisionul de procesare, art. 3.13 referitor la comisionul de plată anticipată, art. 3.14 privind comisionul de administrare şi cererea de restituire a sumelor de bani achitate cu acest titlu şi de obligare a pârâtei la plata dobânzilor legale aferente; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor de la art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4 şi art. 3.7, în ceea ce priveşte mecanismul de calcul al dobânzii ulterior primului an de derulare a contractului de credit; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei, iar pentru stabilirea consecinţelor ce decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzelor privind dobânda din contractul care face obiectul cauzei, a dispus ca toate părţile implicate să participe la negocieri asistate în vederea stabilirii ratei dobânzii aferente creditului contractat de către reclamanţi, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, fiind stabilit termen la 22.03.2022 pentru prezentarea rezultatelor negocierii.

La 27.12.2021 apelanţii-reclamanţi au înregistrat la dosar o cerere de lămurire şi/sau completare a deciziei civile nr. 598/04.11.2021.

Prin decizia din 01.02.2022, aceeaşi instanţă a dispus completarea deciziei civile nr. 598/04.11.2021, în sensul că aceasta din urmă poate fi atacată cu recurs odată cu decizia finală care va fi pronunţată după prezentarea rezultatelor negocierii şi a respins în rest cererea de lămurire/completare a hotărârii.

Ulterior, prin decizia civilă nr. 214/05.04.2022, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, în stabilirea consecinţelor ce decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzelor de la art. 3.1, art. 3.2, art. 3.3, art. 3.4 şi art. 3.7 privitoare la mecanismul de calcul al dobânzii ulterior primului an de derulare a contractului de credit nr. x/07.10.2008, a dispus în sensul că, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, dobânda variabilă se va calcula după formula LIBOR CHF 6M + marjă 2,38%, fixă pe toată durata de creditare, până la data de 31.12.2021 şi după formula SARON 3 luni + ajustarea de marjă de 0,0741% + marjă fixă de 2,38%, începând cu data de 01.01.2022. A obligat pârâta să restituie reclamanţilor sumele de bani achitate în plus cu titlu de dobândă, prin raportare la formula LIBOR CHF 6M + marjă 2,38%, începând cu 07.10.2009 şi până la data de 31.12.2021 şi prin raportare la formula SARON 3 luni + ajustarea de marjă de 0,0741% + marjă fixă de 2,38%, începând cu 01.01.2022 şi până la data plăţii; a obligat intimaţii-reclamanţi să plătească apelantei-pârâte suma de 2.962,82 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel şi recurs.

Împotriva deciziei nr. 598/04.11.2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâta, iar împotriva deciziei civile nr. 214/05.04.2022 a aceleiaşi instanţe a declarat recurs pârâta.

Prin memoriul de recurs, recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului lor împotriva sentinţelor civile nr. 2342/22.11.2016 şi nr. 432/07.03.2017 ale Tribunalului Specializat Cluj, cu consecinţa admiterii în totalitate a pretenţiilor formulate, în sensul constatării caracterului abuziv al tuturor clauzelor referitoare la dobândă şi la suportarea riscului valutar, cu restituirea sumelor aferente şi respingerii apelului intimatei C. S.A. declarat împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj.

În motivare, în ceea ce priveşte clauzele 1.1 lit. b), 2.4, 3.12 şi 3.14 din contract, privind comisioanele de procesare şi de administrare, reclamanţii au arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile instanţei supreme din decizia de casare, întrucât, în rejudecare, raportat la art. 501 C. proc. civ., aceasta ar fi trebuit să realizeze o analiză proprie a cerinţelor privind caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi de administrare în acord cu statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii). Or, instanţa de prim control judiciar s-a limitat la a relua considerentele din decizia de casare, fără a realiza propria analiză şi a reevalua situaţia de fapt, în condiţiile în care numai dezlegările problemelor de drept realizate de instanţa de casare sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.

În acest sens, au indicat considerentele deciziei recurate şi au subliniat că o astfel de împrejurare lipseşte hotărârea atacată de motivare şi reprezintă o încălcare a normelor de drept material, sub aspectul nerespectării criteriilor evidenţiate de jurisprudenţa C.J.U.E. în ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al unei clauze, criterii obligatorii în raport cu dispoziţiile Directivei nr. 93/13/CEE.

De asemenea, contrar instanţei de apel, recurenţii-reclamanţi au susţinut că prin considerentele deciziei din recurs nu s-a reţinut caracterul clar şi inteligibil al clauzelor privind cele două comisioane, ci obligaţia instanţei de apel de a evalua caracterul abuziv al clauzelor sus-menţionate prin raportare la decizia C.J.U.E. pronunţată în cauza C-621/17.

Au mai relevat că, în condiţiile lipsei de transparenţă a clauzelor contractuale, recurenta-pârâtă nu putea avea o aşteptare legitimă ca aceste comisioane să fie acceptate de către consumator cu prilejul negocierii lor.

Mai mult, autorii căii de atac au arătat că reţinerea efectului obligatoriu al deciziei C.J.U.E. sus-menţionate nu împiedica instanţa de apel ca, în rejudecare, să se raporteze şi la alte hotărâri ale instanţei europene, respectiv cele date în cauzele C-224/19 şi C-84/19, din care rezulta faptul că incumbă instanţei efectuarea unei verificări pentru a stabili dacă pentru suma percepută cu titlu de comision a existat o contraprestaţie din partea profesionistului.

În continuare, referitor la comisionul de procesare, au susţinut că instanţa de apel nu a analizat elementele concrete indicate de instanţa de recurs pentru a stabili dacă respectiva clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi a aplicat eronat considerentele deciziei C.J.U.E din cauza C-621/17.

De asemenea, au precizat că, în speţă, recurenta-pârâtă nu a indicat în concret serviciile furnizate în contraprestaţia comisionului de procesare şi că acest comision nu îşi găsea justificare în cuprinsul contractului, din moment ce viza perioada anterioară acordării creditului, iar recurenţii-reclamanţi nu au avut niciun control asupra activităţilor desfăşurate de recurenta-pârâtă.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, nu se putea reţine caracterul clar şi inteligibil al clauzei privind comisionul de procesare nici din perspectiva hotărârii C.J.U.E. din C-621/17, întrucât, chiar dacă serviciile aferente comisionului perceput nu trebuiau detaliate în contract, ei trebuiau să le cunoască, iar recurenta-pârâtă să le dovedească.

Făcând referire la cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, recurenţii-reclamanţi au relevat că din probatoriul administrat în cauză nu rezultă serviciile recurentei-pârâte furnizate în schimbul comisionului de procesare, iar cuantumul lui, în contextul în care debitorul avea obligaţia de a-şi achita dobânda contractuală, este de natură a crea, în defavoarea consumatorului, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.

Au mai susţinut că pentru comisioanele încasate, ei nu au beneficiat de niciun serviciu, că activităţile aferente lor fac parte din activitatea curentă a recurentei-pârâte şi că acest comision de procesare le-a fost impus de bancă, fără a fi consultaţi, de plata lui fiind condiţionată accesarea creditului.

Cât priveşte cerinţa bunei-credinţe, recurenţii-reclamanţi, evocând jurisprudenţa C.J.U.E., au arătat că, în speţă, nu se poate reţine că a avut loc o negociere a clauzei contestate sau că ei ar fi acceptat-o, de vreme ce lor le-a fost prezentată o ofertă nenegociabilă, iar costurile unor servicii neidentificabile le-au fost impuse.

Referitor la clauza privind comisionul de administrare, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că aceasta nu a fost negociată, nu este exprimată clar şi inteligibil şi că din analiza art. 3.14 din contract nu rezultă în mod concret activităţile pe care partea adversă le-a prestat în schimbul perceperii acestuia.

Potrivit autorilor căii de atac, împrejurarea că dispoziţiile art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010 permit perceperea unui comision de administrare nu este de natură să justifice inserarea în contract a unor clauze abuzive, întrucât dispoziţiile legale amintite, deşi permit perceperea acestui tip de comision, nu sunt de natură să suplinească lipsa negocierii şi a transparenţei clauzelor.

Totodată, au subliniat că din perspectiva noţiunii de limbaj clar şi inteligibil, potrivit hotărârii C.J.U.E. din cauza C-621/17, recurenţii-reclamanţi trebuiau informaţi, astfel încât să poată să cunoască serviciile furnizate în contraprestaţie, iar recurenta-pârâtâ trebuia să facă dovada prestării lor efective.

Conchizând, au arătat că rolul instanţei de apel, în rejudecare, nu a fost acela de a relua considerentele deciziei de casare, ci de a-şi motiva propria hotărâre, ţinând seama de toate considerentele cauzei C-621/17 (Gyula Kiss), dar şi de argumentele reclamanţilor.

Şi referitor la caracterul abuziv al art. 3.13 privind comisionul de rambursare anticipată, recurenţii-reclamanţi au afirmat că instanţa de apel nu a efectuat o analiză a apărărilor lor, ci doar s-a rezumat să reia considerentele instanţei supreme din hotărârea de casare, sens în care au apreciat că decizia atacată este nemotivată.

Aceeaşi concluzie a fost prezentată şi cu privire la incidenţa principiului nominalismului monetar, recurenţii-reclamanţi subliniind că instanţa de apel nu a indicat nici motivele pentru care susţinerile lor au fost înlăturate.

De asemenea, au precizat că în mod nejustificat s-a reţinut incidenţa art. 1578 C. civ. din 1864, în condiţiile în care acest principiu vizează numai restituirea împrumutului, nu şi efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului, cum este cazul în speţă.

Pe cale de consecinţă, au apreciat că prevederile contractuale referitoare la obligaţia de plată a dobânzii, comisioanelor şi taxelor în moneda creditului, accesorii care nu sunt împrumutate consumatorului, nu puteau fi exceptate de la analiza caracterului abuziv.

În drept, au invocat art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivându-şi la rândul său recursul, recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei civile nr. 598/04.11.2021 şi în tot a deciziei civile nr. 214/05.04.2022 ale Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, cu consecinţa admiterii apelului său împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj şi respingerii în totalitate a pretenţiilor reclamanţilor, ca nefondate. De asemenea, a solicitat, ca efect al casării, să se dea eficienţă dispoziţiilor art. 500 alin. (2) C. proc. civ., în măsura în care vor fi efectuate acte de executare împotriva sa în baza deciziilor atacate.

În primul rând, după prezentarea situaţiei de fapt şi a etapelor procesuale anterioare, a arătat că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prin neaplicarea excluderii de la analiză, considerând în mod eronat faptul că, la o cercetere de ansamblu a clauzelor referitoare la dobândă, acestea nu ar avea caracter clar şi inteligibil.

De asemenea, a precizat că, în mod eronat s-a reţinut lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor sus-indicate prin raportare la absenţa unor repere care ar fi permis recurenţilor-reclamanţi să opteze în cunoştinţă de cauză pentru una dintre cele 3 variante care, oficial, le erau puse la dispoziţie, în condiţiile în care neexercitarea dreptului de opţiune s-a datorat reclamanţilor, iar pârâta nu avea obligaţia de a prezenta în avans ofertele pe care urma să le înainteze după primul an de creditare.

A mai susţinut că instanţa de apel, la constatarea naturii abuzive a clauzelor de la art. 3.2 şi art. 3.3, a aplicat greşit teza I a lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, din moment ce art. 3.3 din contract nu face parte din clauzele care dau dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului fără un motiv întemeiat.

Totodată, a relevat că analiza presupusului caracter abuziv al clauzelor contestate trebuia să se realizeze prin raportare la actele normative aflate în vigoare în momentul încheierii contractului de credit, din perspectiva principiilor aplicării legii civile în timp.

De asemenea, a susţinut că la data încheierii contractului de credit nu exista obligaţia legală ca nivelul dobânzii variabile să fie precizat în contract, în funcţie de un anumit indice de referinţă sau un indicator, cu menţionarea unei formule de calcul şi că, potrivit lit. a) de la alin. (1) al Anexei la Legea nr. 193/2000, recurenta-pârâtă trebuia doar să prezinte motivele care ar fi determinat modificarea dobânzii, cerinţă respectată, de altfel, prin inserarea din cuprinsul art. 3.2.

Conchizând, recurenta-pârâtă a arătat că sintagma "criteriul de evoluţie al dobânzii variabile" sintetizează o modalitate de calcul complexă, accesibilă oricărui consumator mediu informat, că a pus la dispoziţia reclamanţilor mai multe tipuri de contracte, că aceştia au fost informaţi asupra costurilor contractului şi nu au fost obligaţi să se supună unor condiţii contractuale despre care nu au avut cunoştinţă la data semnării contractului.

Prin urmare, a apreciat că prevederile de la art. 3.3 privind dobânda au fost stipulate în mod clar şi inteligibil, motiv pentru care dispoziţiile lit. a) teza I şi a II-a a Anexei la Legea nr. 193/2000, ale art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi ale art. 969 C. civ. din 1864 au fost aplicate greşit.

În al doilea rând, pârâta a criticat decizia recurată din perspectiva neanalizării de către instanţa de apel a susţinerilor sale referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 95 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2010, în ceea ce priveşte dobânda variabilă percepută ulterior implementării tacite a acestui act normativ.

Sub acest aspect, a arătat că la dosar a fost depusă dovada expedierii notificării şi a actului adiţional propus spre semnare, potrivit O.U.G. nr. 50/2010, astfel că reperul de modificare a dobânzii - evoluţia pieţei financiare - a fost eliminat din contract încă din anul 2010, când banca a exprimat dobânda în funcţie de un indice unic de referinţă şi a aplicat o marjă fixă determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010.

A mai subliniat că O.U.G. nr. 50/2010 nu a modificat raportul juridic contractual dintre părţi şi că, în raport cu art. 95 din Ordonanţă, autoarea căii de atac nu avea obligaţia de a le comunica recurenţilor-reclamanţi un act adiţional propriu-zis, ci doar de a-i informa că trebuie să se prezinte la sediul instituţiei bancare pentru a semna un act adiţional de conformare a contractului în derulare cu prevederile ordonanţei.

A mai susţinut că reclamanţii ar fi trebuit să denunţe actul adiţional în termenul reglementat de art. II alin. (2) din Legea nr. 288/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 50/2010, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel încât, începând cu iunie 2010, dobânda a variat exclusiv în funcţie de indicele verificabil Libor 6 luni, prin stabilirea unei dobânzi fixe şi desfiinţarea caracterului revizuibil al acesteia.

În al treilea rând, pârâta a invocat aplicarea greşită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât în cauză nu erau îndeplinite în mod cumulativ condiţiile prevăzute de acest text de lege pentru a se putea reţine caracterul abuziv al clauzelor contestate, ca şi motivarea insuficientă a soluţiei instanţei de apel sub acest aspect.

În susţinere, a arătat că decizia recurată a fost dată cu ignorarea probatoriului, a prezentat argumentele din apel referitoare la negocierea contractului, subliniind că nu a refuzat o contraofertă din partea recurenţilor-reclamanţi, iar aceştia şi-au exprimat acordul cu privire la contractul de credit până la momentul iniţierii procesului.

Referitor la cerinţa dezechilibrului semnificativ, recurenta-pârâtă a afirmat că instanţa de apel, deşi a reţinut că "modalitatea de formulare a clauzei este de natură a crea un dezechilibru contractual", nu a analizat "posibilul" dezechilibru şi nici nu a indicat considerentele pentru care a constatat existenţa lui în cauză, limitându-se a menţiona că "elementele care pot conduce la modificarea dobânzii sunt subiective, depinzând exclusiv de aprecierea băncii, neputând fi prevăzute în mod obiectiv de către consumatori".

În al patrulea rând, pârâta a criticat legalitatea soluţiei instanţei de apel cu privire la stabilirea consecinţelor ce decurg din constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda contractuală.

Astfel, a arătat că în cauză au fost încălcate prevederile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, întrucât instanţa de apel a obligat părţile să negocieze şi dobânda percepută în temeiul actului adiţional implementat tacit, potrivit O.U.G. nr. 50/2010.

Mai mult, potrivit autoarei căii de atac, instanţa de apel, contrar deciziei C.J.U.E. pronunţate în cauza C-269/19 şi cu îngrădirea libertăţii de negociere, a stabilit limitele negocierii dobânzii la valorile indicilor pe care recurenţii-reclamanţi le-au indicate prin acţiune, fiind obligată aşadar să accepte pretenţiile reclamanţilor, neputând să negocieze la modul real.

În al cincilea rând, în ceea ce priveşte restituirea sumelor achitate în baza clauzelor abuzive, recurenta-pârâtă a afirmat că o asemenea sancţiune nu este prevăzută de Legea nr. 193/2000 sau Directiva 93/13/CEE, întrucât singura sancţiune ce poate interveni este cea de încetare a efectelor clauzelor pentru viitor, fără a se repune în discuţie prestaţiile deja executate, potrivit art. 6 din Legea nr. 193/2000.

În drept, a invocat art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

La 18.08.2022, recurenta-pârâtă a depus la dosar întâmpinare la recursul reclarat de recurenţii-reclamanţi, solicitând respingerea recursului acestora ca nefondat.

La 22.08.2022, recurenţii-reclamanţi au depus la dosar întâmpinare la recursul recurentei-pârâte, prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, în raport cu art. 486 alin. (3), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. e) şi cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa semnăturii şi lipsa motivelor de nelegalitate; în subsidiar, au solicitat respingerea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate că au dreptul să depună puncte de vedere la raport; toate părţile şi-au prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 29.03.2023, Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă, a admis în principiu ambele recursuri şi a acordat termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestora pe fond. S-a reţinut că d-na consilier juridic D. a semnat în numele şi pentru d-na consilier juridic E., în baza deciziei nr. F3-cod11.13.1.01-38/16.11.2020 a directorului executiv al Direcţiei juridice care, potrivit deciziilor nr. 33/16.05.2017 şi nr. 81/27.07.2022, este împuternicit să angajeze C. S.A. în relaţiile cu instanţele de judecată şi, totodată, poate delega competenţele sale către consilierii juridici, semnătura acestora fiind opozabilă băncii . De asemenea, s-a reţinut că dezvoltarea criticilor invocate de recurenta-pârâtă împotriva deciziilor pronunţate de curtea de apel în al doilea ciclu procesual face posibilă încadrarea acestora în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Analizând actele dosarului şi deciziile atacate în limita controlului de legalitate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil şi doar pentru a facilita deplina înţelegere a considerentelor prezentei decizii, se impune reluarea pe scurt a statuărilor instanţei supreme realizate prin decizia de casare în primul ciclu procesual.

Analiza amplelor considerente ale deciziei nr. 2058/21.10.2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă relevă reţinerea împrejurării că reclamanţii au calitatea de consumatori, în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; că cercetarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi administrare a fost incompletă, în condiţiile în care nu s-a avut în vedere efectul obligatoriu al interpretării realizate de C.J.U.E. în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs.

CIB Bank Zrt. şi alţii), care a clarificat chestiunea referitoare la elementele concrete ce trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil; în ceea ce priveşte comisionul de procesare, s-a constatat că valoarea acestuia este clar determinată prin contract - 2,2 % din valoarea creditului - şi că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată; că valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, împrumutaţii fiind astfel în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice ce decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte, iar motivele impunerii acestuia sunt evidente întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, astfel că această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă; că obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare;

în mod similar, având în vedere analiza documentaţiei de credit efectuată de către bancă, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii. În ceea ce priveşte constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 4.1 din contract, privind rambursarea împrumutului şi îngheţarea cursului CHF la valoarea de la momentul încheierii contractului, s-a reţinut faptul că nu a fost respectat mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauzele C-186/16 şi C-81/19, instanţa trebuind să observe că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, de la care nu s-a derogat, suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă; s-a reţinut, prin urmare, excluderea din domeniul de aplicare a Legii nr. 193/2000 şi a Directivei 93/13 a clauzei contractuale care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF).

În ceea ce priveşte clauzele contractuale privind dobânda, s-a reţinut că la data semnării contractului de credit (7 octombrie 2008), forma în vigoare a alin. (1) lit.

a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 prevedea că o clauză abuzivă este o dispoziţie care dă dreptul comerciantului să modifice, în mod unilateral, clauzele contractuale, însă făcea trimitere la necesitatea existenţei unui motiv întemeiat pentru ca o astfel de clauză să nu dobândească caracter abuziv; s-a subliniat că, atunci când instanţa naţională constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist şi un consumator, aceasta nu poate să completeze contractul, modificând conţinutul clauzei, remediul aplicabil constând în adoptarea, ţinând seama de ansamblul dreptului intern, a tuturor măsurilor necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului le-ar putea provoca, fără a se substitui însă voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să îi atribuie această prerogativă; menţinerea unui procent de dobândă, iniţial stipulat în contract, ar însemna tot o ingerinţă nepermisă în convenţia părţilor, întrucât ar transforma contractul de credit, dintr-unul cu dobândă variabilă într-unul cu dobândă fixă, astfel încât consecinţa acceptabilă este fie derularea în continuare a contractului, cu acordul consumatorului, dacă acest lucru este posibil, fie rezilierea contractului.

De asemenea, s-a reţinut că analiza comisionului de rambursare anticipată nu mai prezintă interes, acesta fiind eliminat prin intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 50/2010, în timp ce analiza clauzei inserate în art. 5.5 din contract, referitoare la impunerea obligaţiei ca poliţa de asigurare să fie încheiată prin intermediul băncii, nu este permisă în calea de atac a recursului în raport cu prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

De remarcat este faptul că această decizie de casare a intervenit în primul ciclu procesual al litigiului, sancţionând hotărârea primei instanţe de apel care, respingând apelul băncii pârâte împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj şi admiţând apelul reclamanţilor declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, precum şi împotriva sentinţei civile nr. 432/07.03.2017 a aceleiaşi instanţe, de completare a celei dintâi, a admis în totalitate pretenţiile reclamanţilor, astfel cum acestea fuseseră formulate, cu consecinţa constatării caracterului abuziv al tuturor clauzelor contractuale referitoare la comisionele de procesare, administrare şi restituire anticipată a creditului, încheierea poliţei de asigurare, suportarea riscului valutar şi dobânda percepută începând cu al doilea an de creditare, dispunându-se stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, la cursul B.N.R. de la momentul semnării contractului şi stabilindu-se cuantumul dobânzii aplicabile începând cu al doilea an de creditare, precum şi restituirea diferenţelor aferente.

În rejudecare, în al doilea ciclu procesual, instanţa de apel, admiţând apelurile părţilor împotriva ambelor sentinţe, a înţeles să tranşeze litigiul prin pronunţarea a două decizii distincte. Astfel, prin prima decizie, instanţa devolutivă, schimbând în parte hotărârile atacate, cu menţinerea modului de soluţionare a cererilor vizând clauzele privind suportarea riscului valutar şi obligaţia de încheiere a asigurării, a respins cererile de constatare a caracterului abuziv al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, administrare, restituire anticipată şi plata sumelor aferente, a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor referitoare la mecanismul de calcul al dobânzii ulterior primului an de derulare a contractului de credit, iar pentru stabilirea consecinţelor decurgând din luarea acestei măsuri, a dispus ca toate părţile implicate să participe la negocieri asistate în vederea stabilirii ratei dobânzii aferente creditului contractat de către reclamanţi, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, fiind stabilit termen la 22.03.2022 pentru prezentarea rezultatelor negocierii, menţionându-se că aceasta este supusă căii de atac a recursului odată cu hotărârea finală. Ulterior, prin cea de-a doua decizie, instanţa de apel a stabilit modalitatea concretă în care se va calcula dobânda de către banca pârâtă, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, obligând-o totodată pe aceasta să restituie reclamanţilor sumele de bani achitate în plus cu respectivul titlu.

Pe fondul recursurilor, Înalta Curte precizează că, faţă de particularităţile deciziilor atacate, circumstanţele cauzei şi interferenţa motivelor de recurs invocate, va analiza global căile extraordinare de atac declarate, grupând criticile părţilor.

Astfel, sintetizând, se reţine că, în esenţă, criticile reclamanţilor se circumscriu nerespectării de către instanţa de apel, în rejudecare, a dezlegărilor obligatorii statuate de instanţa supremă cu ocazia casării, în primul ciclu procesual, referitoare la modul de soluţionare a cererilor vizând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, administrare şi restituire anticipată pe de o parte, precum şi a celor vizând suportarea riscului şi îngheţarea cursului valutar, pe de altă parte. În acelaşi timp, criticile pârâtei vizează, deopotrivă, nerespectarea aceleiaşi decizii de casare sub aspectul modului de soluţionare a cererilor vizând caracterul abuziv al clauzelor referitoare la dobândă şi al consecinţelor care ar decurge din această împrejurare, pe de o parte, şi neanalizarea de către instanţa de trimitere a apărărilor sale referitoare la alinierea contractului încheiat iniţial, cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010, pe de altă parte.

Cu prioritate, instanţa supremă va analiza criticile circumscrise de ambele părţi recurente motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, prin raportare la art. 501 C. proc. civ., faţă de consecinţele incidenţei în cauză a acestui motiv de nelegalitate care, dacă ar fi găsit întemeiat, ar face inutilă cercetarea celorlalte critici.

Potrivit prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", iar în conformitate cu prevederile art. 501 din acelaşi act normativ, "(1) În caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanţa care rejudecă fondul. (2) Când hotărârea a fost casată pentru încălcarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat. (3) După casare, instanţa de fond va judeca din nou, în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. (4) În cazul rejudecării după casare, cu reţinere sau cu trimitere, sunt admisibile orice probe prevăzute de lege".

Acest ultim text legal citat reia regula potrivit căreia dezlegarea dată de instanţa de recurs problemelor de drept este obligatorie pentru instanţa de fond care rejudecă procesul şi presupune faptul că aceasta din urmă nu mai poate repune în discuţie respectivele chestiuni şi, cu atât mai puţin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forţa obligatorie şi autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanţei de recurs. Jurisprudenţa instanţei supreme a statuat constant cu privire la faptul că rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să se desfăşoare în limitele casării, respectiv ale indicaţiilor date de instanţa de recurs în decizia de casare, astfel încât textul trebuie aplicat în sensul că, în limitele casării - totale sau parţiale -, reluând judecata de la actul de procedură anulat şi respectând dezlegarea deja dată în recurs unor probleme de drept, instanţa de trimitere va ţine seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Această abordare a fost confirmată în cadrul controlului de constituţionalitate realizat în contextul reglementării normative de la 1865, impunându-se, pentru identitate de raţiune, şi actualului cadru legislativ, Curtea Constituţională subliniind, pe de o parte, că îndrumările date de instanţa de recurs, obligatorii pentru judecătorii fondului, sunt proprii activităţii cu caracter jurisdicţional desfăşurate de instanţa de control judiciar, iar, pe de altă parte, că instituirea acestei obligaţii pentru judecătorii fondului a apărut din necesitatea nereiterării de către aceştia a erorilor săvârşite prin pronunţarea hotărârii desfiinţate, soluţia contrară putând conduce la o exercitare repetată a căilor de atac şi la prelungirea duratei de instrumentare a cauzelor în mod nepermis, cu încălcarea termenului rezonabil de soluţionare a proceselor consacrat de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

După cum s-a arătat, în prezenta cauză ambele părţi recurente susţin nerespectarea prevederilor art. 501 C. proc. civ., însă din perspective diferite. Astfel, dacă recurenţii-reclamanţi susţin încălcarea textului sub aspectul modului de soluţionare a cererilor vizând caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare, administrare şi restituire anticipată, ca şi a celor vizând suportarea riscului şi îngheţarea cursului valutar, pârâta contestă maniera de rejudecare a cererilor vizând caracterul abuziv al tuturor clauzelor referitoare la dobândă şi consecinţele care decurg din această împrejurare.

Consecventă statuărilor cu valoare de principiu enunţate anterior şi făcând transpunerea acestora în verificarea legalităţii deciziei recurate în prezentul ciclu procesual, Înalta Curte, analizând într-o interpretare logică şi sistematică atât considerentele decisive, cât şi pe cele decizorii ale deciziei de casare nr. 2053/21 octombrie 2020, prin raportare la decizia ce a constituit obiectul casării (prin care s-a statuat asupra stabilizării cursului valutar, caracterului neclar şi neinteligibil al clauzelor privind comisioanele, precum şi al celor referitoare la dobândă, cu consecinţa stabilirii pe cale judiciară a ratei dobânzii aplicabile începând cu al doilea an de creditare şi restituirii sumelor aferente), constată că la nivelul instanţei de recurs, în primul ciclu procesual, au primit dezlegări obligatorii următoarele probleme de drept: caracterul indispensabil al interpretării realizate de CJUE prin decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs.

CIB Bank Zrt. şi alţii) în stabilirea unei corecte aplicări a criteriilor prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv raportul dintre caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale vizând comisioanele de procesare şi administrare şi caracterul abuziv al acestora; lipsa de interes în analiza comisionului de rambursare anticipată; imposibilitatea cenzurării modului de examinare a clauzei vizând obligativitatea încheierii poliţei de asigurare, intrat în puterea lucrului judecat; faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi jurisprudenţei CJUE, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, întrucât preia o dispoziţie supletivă din dreptul intern - principiul nominalismului monetar - de la care părţile nu au derogat; lipsa incidenţei teoriei impreviziunii în cauză; o clauză referitoare la dobândă este abuzivă din perspectiva alin. (1) lit.

a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în vigoare la data încheierii contractului de credit, dacă dă dreptul comerciantului să o modifice în mod unilateral, cu excepţia incidenţei unor motive întemeiate; caracterul relevant în speţă al Hotărârii CJUE din 21.03.2013 pronunţate în cauza C-92/11(RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - WsestfaleneV); subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze, instanţa de judecată nu se poate substitui voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să-i atribuie această prerogativă, nu poate modifica conţinutul contractului prin completarea clauzelor sau prin menţinerea unui procent de dobândă stipulat iniţial în contract, ci trebuie să adopte toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului, consecinţa fiind fie derularea contractului cu acordul său, dacă acesta mai poate continua, fie rezilierea lui.

În acest context, trebuie subliniat faptul că, deşi este reală împrejurarea că instanţa de recurs nu a reţinut expressis verbis caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la comisioanele de procesare şi administrare, interpretarea concordantă a tuturor considerentelor deciziei de casare, inclusiv prin folosirea metodelor gramaticală şi literală, prin raportare la obiectul recursului, este de natură să traseze această direcţie în rejudecare, după cum în mod justificat a reţinut şi instanţa de apel în al doilea ciclu procesual. În sprijinul acestei abordări, pot fi menţionate argumente de text potrivit cărora instanţa de recurs, reproşând în prealabil analiza incompletă a criticilor din apel, continuă prin a menţiona de o manieră expresă aspectele esenţiale ce trebuie reţinute pentru corecta soluţionare a pretenţiilor deduse judecăţii (criteriile menţionate în cauza C-621/17 Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii), impunând dezlegări prin folosirea unor sintagme imperative, cu evidentă valoare decizională.

În schimb, în privinţa comisionului de restituire anticipată, a obligativităţii încheierii poliţei de asigurare şi a rambursării împrumutului şi stabilizării cursului valutar, precum şi a consecinţelor constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale, statuările instanţei de recurs sunt în mod evident explicite şi în afara oricăror ambivalenţe, după cum rezultă din analiza aceloraşi considerente disputate de părţile litigante.

Or, cu ocazia rejudecării, prin decizia nr. 598/04.11.2021, instanţa de apel, în baza unei analize factuale efective şi proprii, realizată prin prisma dezlegărilor obligatorii impuse de instanţa de casare cărora le-a dat eficienţă deplină, a admis apelul recurentei-pârâte, schimbând sentinţa civilă nr. 2342/22.11.2016 a primei instanţe, cu consecinţa respingerii cererii reclamanţilor de constatare a caracterului abuziv al clauzelor vizând comisioanele de procesare, administrare şi restituire anticipată, precum şi de plată a sumelor de bani achitate cu acest titlu, cu dobânda aferentă şi menţinerii soluţiei de respingere a cererii de îngheţare a cursului de schimb valutar, de restituire a sumelor încasate cu acest titlu şi a dobânzii aferente, reţinând caracterul clar şi inteligibil al celor dintâi şi excluderea de plano din sfera de analiză permisă de Legea nr. 193/2000 a celor din urmă, cu precizarea că aspectele vizând modalitatea de soluţionare a pretenţiilor referitoare la obligativitatea încheierii poliţei de asigurare intraseră în puterea lucrului judecat încă din primul ciclu procesual.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că instanţa de trimitere a respectat cu acurateţe, sub aspectele învederate, prevederile art. 501, raportate la cele ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ., pronunţându-se în limitele casării şi ţinând seama de toate motivele invocate în faţa sa, astfel încât criticile din recurs ale recurenţilor - reclamanţi, circumscrise nerespectării deciziei de casare şi nemotivării soluţiei pronunţate în rejudecarea apelului băncii nu se confirmă, urmând a fi înlăturată incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Se impune precizarea că, faţă de fundamentul deciziei pronunţate de instanţa devolutivă, argumentele din apel invocate de reclamanţi care vizau îndeplinirea cumulativă a tuturor condiţiilor pentru reţinerea incidenţei caracterului abuziv al clauzelor în discuţie au fost în mod corect înlăturate de la analiză, ca irelevante, excedând limitele rejudecării, împrejurare de natură să le situeze şi în recurs în afara sferei de preocupare a instanţei, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) C. proc. civ. şi să contureze, faţă de cele ce preced, o soluţie de respingere a căii extraordinare de atac promovate de către recurenţii - reclamanţi.

În schimb, criticile formulate de recurenta-pârâtă şi circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. apar ca fiind fondate, instanţa de apel pronunţând cu ocazia rejudecării o decizie cu nesocotirea a parte dintre dezlegările obligatorii statuate de instanţa de casare, cu alte cuvinte, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 501 C. proc. civ.

Susţinându-şi poziţia procesuală, pârâta reproşează instanţei devolutive de trimitere, după cum s-a arătat, maniera de rejudecare a apelurilor reclamanţilor sub aspectul modului de soluţionare a cererilor vizând caracterul abuziv al tuturor clauzelor referitoare la dobândă şi a consecinţelor care decurg din această împrejurare. Astfel, Înalta Curte reiterează că în al doilea ciclu procesual, curtea de apel a constatat, printr-o primă decizie, nr. 598/04.11.2021, caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor referitoare la mecanismul de calcul al dobânzii ulterior primului an de derulare a contractului de credit, iar pentru stabilirea consecinţelor decurgând din luarea acestei măsuri, a dispus ca toate părţile implicate să participe la negocieri asistate în vederea stabilirii ratei dobânzii aferente creditului începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, fiind stabilit termen la 22.03.2022 pentru prezentarea rezultatelor negocierii, menţionându-se că aceasta este supusă căii de atac a recursului odată cu hotărârea finală. Ulterior, prin cea de-a doua decizie, nr. 214/05.04.2022, instanţa de apel a stabilit modalitatea concretă în care se va calcula dobânda de către banca pârâtă, începând cu cel de-al doilea an de derulare a raporturilor contractuale, obligând-o totodată pe aceasta să restituie reclamanţilor sumele de bani achitate în plus cu respectivul titlu.

Raportând această manieră de soluţionare a cauzei la statuările cu caracter obligatoriu ale deciziei din recurs, Înalta Curte constată că instanţa devolutivă de trimitere, cu încălcarea normelor de procedură referitoare la judecata în apel, prevăzute de art. 480 C. proc. civ., nu a respectat recomandările circumscrise coordonatelor rejudecării în fond după casare trasate, sub aspectul imposibilităţii instanţei de judecată ca, subsecvent constatării caracterului abuziv al unei clauze, să se substituie voinţei părţilor în lipsa unei dispoziţii legale care să-i atribuie această prerogativă, cu consecinţa modificării conţinutului contractului prin completarea clauzelor sau prin menţinerea unui procent de dobândă stipulat iniţial în contract, în condiţiile în care, în acord cu întreaga legislaţie - cadru în materie şi cu jurisprudenţa constantă atât a instanţei supreme, cât şi a CJUE, instanţei naţionale îi revine numai obligaţia să adopte toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului, consecinţa fiind fie derularea contractului cu acordul acestuia din urmă, dacă continuarea mai este posibilă, fie rezilierea lui.

Menţionând, doar cu titlu de exemplu, repere din propria jurisprudenţă consacrată în problematica analizată, care stabilesc unanim şi neechivoc în sensul că nicio dispoziţie legală nu autorizează instanţa să intervină în contractul părţilor prin înlocuirea unor clauze declarate abuzive, că imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost confirmată de practica C.J.U.E. (cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito SA) şi că judecătorul este abilitat doar să constate caracterul abuziv al unei clauze, să o lipsească de efecte, cu consecinţa invitării părţilor la negocieri reale şi efective (deciziile nr. 3234/23.10.2014; nr. 2123/20.10.2015; nr. 76/25.01.2017; nr. 1101/22.04.2021; nr. 2556/24.11.2021; nr. 2371/10.11.2022 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă), instanţa supremă va sublinia, deopotrivă, statuările mai recente ale C.J.U.E. în cauzele C-269/19 şi C-566/21, de natură a confirma jurisprudenţa consacrată în materie.

Astfel, Curtea de la Luxemburg a reiterat că instanţa naţională care constată nulitatea unei clauze abuzive nu poate să completeze contractul, modificând conţinutul clauzei, în caz contrar, aducându-se atingere obiectivului pe termen lung urmărit prin art. 7 din Directiva 93/13, cu consecinţa eliminării efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniştilor faptul că aceste clauze abuzive pur şi simplu nu sunt aplicate faţă de consumator, în măsura în care aceştia ar fi în continuare tentaţi să utilizeze clauzele menţionate, ştiind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuşi completat de instanţa naţională, în măsura în care este necesar, garantând în acest mod interesul respectivilor profesionişti; în urma constatării caracterului abuziv al clauzelor care definesc mecanismul de stabilire a ratei dobânzii variabile într-un contract de credit şi atunci când acesta nu poate continua să existe după eliminarea clauzelor abuzive în cauză, anularea contractului ar avea consecinţe deosebit de prejudiciabile pentru consumator şi nu există nicio dispoziţie de drept naţional cu caracter supletiv, instanţa naţională trebuie să adopte, ţinând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecinţele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului le-ar putea provoca, astfel încât nimic nu se opune printre altele ca instanţa naţională să invite părţile să negocieze în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, cu condiţia ca aceasta să stabilească cadrul negocierilor respective şi ca ele să urmărească stabilirea unui echilibru real între drepturile şi obligaţiile cocontractanţilor, ţinând seama printre altele de obiectivul protecţiei consumatorului care stă la baza Directivei 93/13; Directiva 93/13 nu prevede posibilitatea consumatorului de a beneficia de un avantaj care să depăşească această protecţie.

Or, în cauză, în dezacord cu aceste statuări de principiu obligatorii pentru jurisdicţiile naţionale, ulterior momentului constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobândă, instanţa de apel a îndreptat părţile spre negocieri asistate, fixând un termen pentru finalizarea acestora, printr-o hotărâre intermediară recurabilă odată cu cea finală, pentru ca printr-o decizie ulterioară, luând act de eşecul negocierilor derulate între părţi şi suplinind practic acordul lor de voinţă, să procedeze la stabilirea ratei dobânzii aplicabile începând cu al doilea an de creditare, împrejurare de natură să vulnerabilizeze decizia adoptată şi să producă recurentei-pârâte o vătămare, constând în pronunţarea unei soluţii nefavorabile, care nu poate fi acoperită decât prin admiterea recursului acesteia şi casarea ambelor hotărâri, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, raportate la cele ale art. 175 alin. (1) şi art. 179 C. proc. civ.

Aşadar, deşi instanţa de apel a recunoscut, în ipoteza supusă analizei, unicitatea remediului compatibil cu jurisprudenţa CJUE, ca fiind reprezentat de invitarea părţilor la negocieri asistate în vederea stabilirii modalităţilor de calcul al ratei dobânzii, pentru perioada ulterioară primului an de creditare, apreciind că derularea contractului, rămas fără dobândă, nu mai este posibilă pentru lipsa cauzei obligaţiei împrumutătorului, a continuat demersurile dincolo de această limită, cu evidenta încălcare a scopului Directivei, prin stabilirea în timp a duratei şi criteriilor negocierii, identificarea mecanismelor care ar facilita realizarea obiectivului urmărit, culminând finalmente cu suplinirea înţelegerii neintervenite între părţi, prin stabilirea pe cale judiciară a ratei dobânzii şi obligarea băncii pârâte la restituirea sumelor de bani achitate în plus cu titlu de dobândă.

Justificarea instanţei de apel prin prisma argumentului circumscris ideii că simpla invitare a părţilor la negocieri nu asigură premisele soluţionării litigiului în totalitate, întrucât nefinalizarea negocierilor în cursul procesului constituie un impediment în soluţionarea petitelor referitoare la restituirea diferenţei dintre dobânzile efectiv plătite şi cele cuantificate conform noului mecanism, nu poate fi primită în condiţiile în care dreptul material aplicabil în materia protecţiei consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 şi Directiva 93/13/CEE, prevede că sancţiunea care intervine în situaţia constatării caracterului abuziv al clauzelor este una sui generis, respectiv încetarea producerii efectelor acestora pentru viitor, fără a se pune în discuţie prestaţiile deja executate, astfel cum se întâmplă în cazul sancţiunii nulităţii. Această dezlegare apare indisolubil legată de statuările anterioare referitoare la interdicţia instanţei naţionale de a interveni în contractele de credit prin modificarea ratei dobânzii, care ar rămâne lipsită de conţinut, devenind superfluă şi inaplicabilă în ipoteza în care s-ar admite posibilitatea acordării unor sume de bani ca urmare a aplicării unor formule de calcul fără temei contractual, ceea ce nu poate fi acceptat, după cum constant a reţinut în jurisprudenţa sa instanţa supremă, context în care, critica recurentei-pârâte îndreptată împotriva deciziei civile nr. 598/04 noiembrie 2021, realizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8, raportat la art. 6 din Legea nr. 193/2000, apare întemeiată, urmând a fi admisă.

În acelaşi timp, Înalta Curte notează faptul că soluţia de casare a deciziei civile nr. 598/04 noiembrie 2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă se impune şi în raport cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pentru considerentele ce urmează:

Parte din pretenţiile reclamanţilor se circumscriu, după cum s-a mai arătat, constatării caracterului abuziv al clauzelor referitoare la cuantumul dobânzii datorate începând cu al doilea an de derulare a relaţiilor contractuale între părţi. În primul ciclu procesual, instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor cu consecinţa admiterii în totalitate a pretenţiilor acestora referitoare la dobândă, constatând caracterul neclar, echivoc, netransparent şi nenegociat al clauzelor respective în temeiul cărora banca pârâtă putea modifica unilateral dobânda, fără ca intervenirea O.U.G. nr. 50/2010 să se poată constitui într-un motiv întemeiat în acest sens şi stabilind în final cuantumul dobânzii datorate din al doilea an de creditare pe cale judiciară. Soluţia a fost infirmată în recurs, instanţa supremă statuând textual în considerentele deciziei de casare că respectivele clauze referitoare la dobândă din contractul supus analizei sunt abuzive în măsura în care dau dreptul comerciantului să modifice unilateral dobânda, cu excepţia cazului în care această operaţiune este justificată de existenţa unui motiv întemeiat, potrivit alin. (1) lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în aplicarea principiului general tempus regit actum. S-a statuat, de asemenea, în sensul că verificările trebuie să se subsumeze caracterului clar şi inteligibil al respectivelor clauze, precum şi operaţiunii de informare a reclamanţilor consumatori despre conţinutul lor, cu trasarea limitelor intervenirii instanţei care nu se poate substitui voinţei părţilor, modificând contractul, astfel încât se impune reanalizarea clauzelor în discuţie din perspectiva tuturor criteriilor obligatorii ce rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E. În rejudecare, instanţa devolutivă a reiterat lipsa caracterului clar, inteligibil, negociat şi transparent al clauzelor vizând dobânda, conchizând în sensul aptitudinii acestora de a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi caracterului lor abuziv, cu finalitatea menţionată deja, în sensul îndrumării părţilor la negocieri, dirijării şi supervizării cursului acestora şi stabilirii dobânzii pe cale judiciară în contextul eşuării negocierilor, cu încălcarea deciziei de casare.

În acest context, consecventă propriei jurisprudenţe consolidate în materia analizată şi propriilor dezlegări obligatorii din primul ciclu procesual, luând în considerare cercetarea detaliată realizată de instanţele devolutive în ambele cicluri procesuale şi toate fazele litigiului, prin raportare la criteriile consacrate la nivel legislativ şi jurisprudenţial în domeniul analizei caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la dobânda variabilă, văzând şi poziţiile procesuale adoptate de ambele părţi litigante, în sensul că nu ar fi judicioasă o analiză trunchiată a respectivelor clauze şi se impune analiza lor în ansamblu, întrucât constituie, prin modul de formulare, un tot unitar, Înalta Curte impune părţilor concluzia că acestea sunt susceptibile de a fi supuse mecanismului de control al unui eventual caracter abuziv, din perspectiva prevederilor art. 4 din legea-cadru în materie, în raport cu Directiva 93/13 şi cu criteriile consacrate de jurisprudenţa comunitară, confirmând astfel, în parte, statuările curţii de apel din rejudecare.

În dezacord cu susţinerile recurentei-pârâte, instanţa supremă apreciază că situaţia de excludere prevăzută de textul legal precitat nu este operantă în speţă. O clauză referitoare la dobândă, inserată într-un contract de împrumut, este în mod categoric asociată obiectului principal al contractului, câtă vreme aceste din urmă nu are titlu gratuit, ci dimpotrivă, este un contract real cu titlu oneros, dobânda remuneratorie fiind de esenţa acestuia, reprezentând echivalentul folosinţei banilor şi una dintre raţiunile fundamentale ale activităţii bancare. Cu toate acestea, Înalta Curte apreciază că, în speţă, examenul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la dobânda variabilă, în ansamblul lor, nu este exclus de plano, potrivit art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, fiind posibil în considerarea tezei finale a aceluiaşi alineat, faţă de împrejurarea că acestea nu sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Concluzia este susţinută de faptul că exprimarea într-un limbaj uşor inteligibil nu poate fi limitată la o exprimare corectă din punct de vedere gramatical, adică morfologic, sintactic şi semantic. Într-o jurisprudenţă constantă, instanţa supremă a statuat, în acord cu practica C.J.U.E. (cauza C-26/13, Kasler - OTP), în sensul că limbajul uşor inteligibil presupune ca, în cazul convenţiilor, fiecare dintre părţile contractante să aibă reprezentarea neîndoielnică a naturii şi întinderii propriilor drepturi dobândite şi obligaţii asumate şi, în egală măsură, a avantajelor şi contraprestaţiilor părţii adverse.

În acelaşi timp, cu referire la contractele preformulate, instanţa supremă reţine că deşi nu există o prezumţie legală absolută referitoare la caracterul abuziv al clauzelor pe care acestea le cuprind, totuşi, în considerarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor, este de domeniul evidenţei faptul că legiuitorul naţional şi cel european au în vedere existenţa acestor contracte ca premisă în analiza caracterului abuziv al unora dintre clauzele pe care le cuprind, impunând profesioniştilor dovada caracterului negociat al clauzelor, ca garanţie a exprimării acordului neconstrâns al consumatorilor la inserarea lor în contract. În speţă, după cum corect s-a apreciat în rejudecare după casarea cu trimitere în primul ciclu procesual, instanţa de prim control judiciar a reţinut caracterul nenegociat al clauzelor contractuale în discuţie, astfel încât acest aspect factual a intrat în puterea lucrului judecat.

Pornind de la această premisă în aprecierea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor vizând dobânda variabilă în ansamblul lor, Înalta Curte notează că stabilirea ratei dobânzii începând cu al doilea an de creditare era condiţionată de exprimarea de către reclamanţii consumatori a unui drept de opţiune între mai multe variante de dobândă. Or, deşi acesta nu este în sine apreciat ca abuziv, instanţa supremă confirmă statuările din faza devolutivă a procesului, referitoare la faptul că în realitate această posibilitate de alegere a fost una pur formală, aparentă şi nu efectivă, validând astfel susţinerile reclamanţilor în sensul că maniera evazivă şi ambiguă de formulare, lipsită de o predictibilitate rezonabilă, nu a permis acestora, la momentul încheierii contractului, o evaluare realistă a repercusiunilor financiare ale unui mecanism de variabilitate a dobânzii, generat de factori aleatorii şi grefat pe evenimente insuficient explicitate, controlate de fapt de profesionist.

În continuare, Înalta Curte notează că o cercetare complexă a incidenţei tuturor criteriilor necesare pentru aprecierea asupra caracterului abuziv al clauzelor în discuţie, deduse din legislaţia şi jurisprudenţa naţională şi comunitară, presupune în acest moment al analizei, şi o raportare la susţinerile părţilor care au avut o percepţie diferită asupra consecinţelor şi condiţiilor în care urmau să se desfăşoare relaţiile contractuale începând cu al doilea an de creditare, inclusiv a apărărilor recurentei-pârâte referitoare la implementarea tacită a actului adiţional la contract, emis în aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 50/2008 şi la consecinţele acestei proceduri.

În acest context, instanţa supremă reţine că pe tot parcursul procesului, pârâta a invocat în apărare implementarea dispoziţiilor imperative ale O.U.G. nr. 50/2010, opunând reclamanţilor actul adiţional de conformare a contractului de credit în derulare la prevederile ordonanţei referitoare la dobândă şi rambursarea anticipată şi susţinând îndeplinirea obligaţiilor sale de comunicare a actului, corelativ cu lipsa unei denunţări a acestuia de către reclamanţii consumatori. Din această perspectivă, apărarea recurenţilor - reclamanţi în sensul că aceste critici ale pârâtei din recurs apar invocate omisso medio nu se confirmă, urmând a fi înlăturată, ca nefondată.

Astfel, deşi aceste aspecte au fost analizate de instanţele devolutive în primul ciclu procesual, fiind invocate atât prin propriul apel al pârâtei, cât şi prin întâmpinările la apelurile reclamanţilor, la o analiză atentă a considerentelor deciziei instanţei de rejudecare se constată că acestea nu au mai făcut obiect de preocupare pentru instanţa de apel în al doilea ciclu procesual, după casarea cu trimitere, împrejurare de natură a vulnerabiliza hotărârea atacată, echivalând cu necercetarea fondului şi generând recurentei-pârâte o vătămare, constând în pronunţarea unei hotărâri nefavorabile, care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea actului de procedură, pe tărâmul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6, raportat la art. 425, art. 175 alin. (1) şi art. 179 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că ipoteza de casare prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează nerespectarea obligaţiei de motivare a hotărârilor judecătoreşti, componentă a dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi de art. 6 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi reflectat în jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului (cu titlu de exemplu: hotărârile pronunţate în cauzele Ruiz Torija împotriva Spaniei, Higgins împotriva Franţei sau Hirvisari împotriva Finlandei).

Astfel, motivarea hotărârii se impune ca garanţie de legalitate a raţionamentului judiciar şi este, deopotrivă, necesară pentru exercitarea controlului judiciar; ea trebuie să evidenţieze faptul că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate. Aceste principii sunt, deopotrivă, reflectate în jurisprudenţa instanţei europene (cu titlu de exemplu: cauzele Jokela împotriva Finlandei, Nedzela împotriva Franţei, Boldea împotriva României sau Van den Hurk împotriva Olandei).

În acord cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă "considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", iar în cazul hotărârilor pronunţate în căile de atac, motivarea trebuie să arate argumentele pentru care s-a pronunţat soluţia în respectiva fază procesuală, precum şi susţinerile care au fost înlăturate de către instanţa de control judiciar.

Transpunând aceste considerente în analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că aceasta nu cuprinde o cercetare reală şi efectivă a apărărilor pârâtei din perspectiva alinierii contractului de credit contestat la exigenţele O.U.G. nr. 50/2010 şi a consecinţelor actului adiţional asupra raportului juridic stabilit între părţi şi, corelativ, asupra pretenţiilor deduse judecăţii de reclamanţii consumatori, instanţa de apel mulţumindu-se să constate doar că respectivul contract nu mai poate continua, fiind lovit de nulitate pentru lipsa cauzei obligaţiei profesionistului. De asemenea, decizia recurată face o trimitere lapidară la actul normativ în discuţie - O.U.G. nr. 50/2010 - apreciind că acesta nu se poate constitui într-o normă supletivă de drept intern şi un remediu apt să înlocuiască clauzele contractuale abuzive, înlăturate de la aplicare, în sensul jurisprudenţei comunitare. Cu alte cuvinte, decizia recurată nu cuprinde în considerente argumentele care au fundamentat soluţia instanţei de prim control judiciar de reformare a sentinţei, cu consecinţa admiterii pretenţiilor reclamanţilor circumscrise constatării caracterului abuziv al tuturor clauzelor referitoare la dobânda variabilă aplicabilă începând cu al doilea an de creditare.

În aceste condiţii, lipsind premisele necesare verificării raţionamentului care a condus instanţa de apel la admiterea apelului reclamanţilor împotriva sentinţelor primei instanţe, controlul de legalitate nu poate fi exercitat, împrejurare de natură să atragă admiterea recursului recurentei-pârâte şi casarea deciziei în discuţie şi sub acest aspect.

Întrucât cazul de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. primează, incidenţa acestuia face de prisos analiza criticilor invocate de aceeaşi recurentă şi circumscrise pct. 8 al aceluiaşi alineat, care vor putea face însă obiect de preocupare pentru instanţa de trimitere, cu ocazia rejudecării apelurilor reclamanţilor împotriva hotărârilor pronunţate de prima instanţă exclusiv sub aspectul pretenţiilor acestora circumscrise constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale referitoare la rata dobânzii aplicabile din al doilea an de creditare, pentru restul aspectelor litigioase operând puterea lucrului judecat.

Totodată, ca o consecinţă a respingerii recursului reclamanţilor împotriva aceleiaşi decizii civile nr. 598/04.11.2021 şi pentru aceleaşi argumente, va fi menţinută dispoziţia din această decizie de admitere a apelului pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a primei instanţe, atacată sub aspectul comisioanelor şi obligativităţii de încheiere a poliţei de asigurare.

Cu ocazia rejudecării apelurilor reclamanţilor, vor fi analizate exclusiv criticile acestora referitoare la caracterului abuziv al tuturor clauzelor contractuale referitoare la rata dobânzii aplicabile din al doilea an de creditare, fiind evaluate exhaustiv elementele de fapt şi de drept ale cauzei, inclusiv cele neanalizate în al doilea ciclu procesual, sub aspectul semnificaţiei lor juridice, precum şi toate susţinerile şi apărările formulate deopotrivă de ambele părţi litigante, prin raportare la criteriile prevăzute de legislaţia şi jurisprudenţa naţională şi comunitară în materia dedusă judecăţii.

Subsecvent acestei dezlegări, în raport cu statuările instanţei de trimitere, se va aprecia şi asupra posibilităţii continuării derulării contractului, precum şi cu privire la măsurile necesare în vederea protejării reclamanţilor consumatori, inclusiv prin îndrumarea acestora spre negocieri asistate şi efective, susceptibile să genereze un acord de voinţă între părţi, funcţie de interesele acestora. Eventuala îndrumare a părţilor spre negocieri va coincide cu finalizarea intervenţiei instanţei de judecată în prezentul proces, pentru motivele deja arătate, cu precizarea că realizarea propriu-zisă a negocierilor ţine practic de executarea hotărârii pronunţate, iar prezumtivul eşec al acestora nu va putea fi acoperit în prezentul cadru procesual.

Se cuvine subliniat, în acest context, faptul că solicitarea recurentei-pârâte, de reţinere a cauzei spre rejudecare, nu poate fi primită, deoarece, în considerarea datei începerii procesului, 01.03.2016, precum şi a dispoziţiilor art. 24 C. proc. civ., procesul de faţă este guvernat de C. proc. civ. în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018; ca atare, sunt incidente prevederile art. 497 C. proc. civ., în forma în vigoare la data demarării judecăţii în faţa primei instanţe, dispoziţii ce reglementează soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, indicând că, în caz de casare, aceasta trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel ori primei instanţe, potrivit distincţiilor cuprinse în text.

De asemenea, Înalta Curte nu va face aplicarea prevederilor art. 500 C. proc. civ. potrivit cărora, din oficiu, instanţa de recurs trebuie să menţioneze în dispozitivul propriei hotărâri de casare faptul că actele de executare sau de asigurare făcute în temeiul acesteia sunt desfiinţate de drept, având în vedere că, până la data soluţionării recursului nu s-au depus dovezi privind începerea şi realizarea procedurii de executare silită, reprezentanta recurentei-pârâte arătând în faţa instanţei cu ocazia dezbaterilor că nu are cunoştinţă despre existenţa unor acte de executare.

Faţă de toate considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 496 şi ale art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul reclamanţilor împotriva deciziei civile nr. 598/04.11.2021, va admite recursul pârâtei, cu consecinţa casării în parte a deciziei civile nr. 598/04.11.2021 şi în tot a deciziei civile nr. 214/05.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi trimiterii cauzei aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelurilor declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţelor civile nr. 2342/22.11.2016 şi nr. 432/07.03.2017 ale Tribunalului Specializat Cluj, cu menţinerea dispoziţiei din decizia civilă nr. 598/04.11.2021, de admitere a apelului declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziilor civile nr. 598/04.11.2021 şi nr. 214/05.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează în parte decizia civilă nr. 598/04.11.2021 şi în tot decizia civilă nr. 214/05.04.2022 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, spre o nouă judecată a apelurilor declarate de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţelor civile nr. 2342/22.11.2016 şi nr. 432/07.03.2017 ale Tribunalului Specializat Cluj.

Menţine dispoziţia din decizia civilă nr. 598/04.11.2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de admitere a apelului declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2342/22.11.2016 a Tribunalului Specializat Cluj.

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 598/04.11.2021 a Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 iunie 2023.