State subsidy reimbursement for biosphere reserve electricity tariffs: statute of limitations interruption and cassation admissibility limits

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2022

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, solicitând instanţei să dispună obligarea acestuia la plata sumei de 1.222.321,01 RON, reprezentând contravaloarea subvenţiei acordate de către reclamantă şi nedecontate de către pârât pentru energia electrică furnizată familiilor care domiciliază în localităţile din Rezervaţia Biosfera "Delta Dunării".

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 8 din O.G. nr. 27/1996 şi art. II pct. 16 şi 17 din Normele Metodologice nr. 4626/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 2215 din 7 iunie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive ca neîntemeiate.

A fost admisă în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A. şi a fost obligat pârâtul Ministerul Economiei (fost Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri) la plata către reclamantă a sumei de 1.105.241,01 RON, reprezentând contravaloarea subvenţiei, pentru perioada 31.05.2007-31.03.2013, pentru energia electrică furnizată familiilor care domiciliază în localităţile din Rezervaţia Biosfera Delta Dunării.

2. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. S.A., solicitând schimbarea în parte a sentinţei apelate, în sensul obligării pârâtului şi la plata sumei de 117.80,00 RON, reprezentând contravaloarea subvenţiei pentru energie electrică furnizată familiilor din Rezervaţia Biosferă "Delta Dunării" şi a cheltuielilor de judecată în sumă de 15.828,20 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru şi pârâtul MINISTERUL ECONOMIEI, solicitând modificarea în tot a sentinţei apelate în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive şi a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada 31.05.2007 - 30.06.2011 şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, respectiv ca prescrisă, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 454 din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2215 din 7 iunie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

S-a admis apelul pârâtului Ministerul Economiei declarat împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată, în sensul că s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi s-a respins acţiunea reclamantei ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

3. Împotriva deciziei civile nr. 454 din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 2261/03.12.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a admis recursul reclamantei A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 454 din 27 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivarea deciziei de casare, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, că litigiul a fost generat de aplicarea dispoziţiilor art. 8 din O.G. nr. 27/1996 privind acordarea de facilităţi persoanelor care domiciliază în unele localităţi din Munţii Apuseni şi Rezervaţia "Delta Dunării", prevăzute de H.G. nr. 395/1996 şi care beneficiază de tarife reduse cu 50%, printre altele, pentru energie electrică, în limita unor consumuri normate pe familie, stabilite de consiliile locale.

Dispoziţia legală prevede totodată că, diferenţa de tarif pentru serviciile privind livrarea energiei electrice se suportă de la bugetul de stat, prin ministerul coordonator al agenţilor economici furnizori de astfel de servicii.

Prin urmare, Înalta Curte a reţinut că, pentru a se stabili potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., debitorul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii având ca obiect plata sumelor solicitate de reclamantă în calitate de furnizor de servicii pentru energia electrică, aferente perioadei 31 mai 2007 - 31 martie 2013, instanţa de apel trebuia să verifice şi să identifice ministerul coordonator al furnizorului acestor servicii şi măsura în care prin actele normative din această perioadă a operat doar o schimbare a denumirii ministerului coordonator al prestatorului de servicii sau un transfer al obligaţiei de plată a sumelor din litigiu.

În alţi termeni, instanţa de apel pentru soluţionarea corectă a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive trebuia să analizeze în conformitate cu dispoziţiile art. 479 C. proc. civ., situaţia de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă prin raportare la perioada pentru care se solicită contravaloarea serviciilor prestate precum şi susţinerea potrivit căreia pârâtul în perioada respectivă a efectuat, în calitate de minister coordonator plăţi către reclamantă reprezentând diferenţe de preţ şi tarif.

A mai statuat instanţa de casare că prin decizia recurată instanţa de apel, fără a verifica în mod concret aplicarea actelor normative prin care s-a schimbat succesiv denumirea pârâtului în perioada din litigiu la situaţia de fapt stabilită de tribunal, care a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi fără a înlătura considerentele primei instanţe, care a reţinut că pârâtul a recunoscut şi a efectuat plăţi parţiale în perioada de referinţă pentru contravaloarea serviciilor a căror plată se solicită, excepţia lipsei calităţii procesuale a fost admisă, avându-se însă în vedere acte normative ulterioare perioadei din litigiu, respectiv dispoziţii legale cuprinse în O.U.G. nr. 96/2012, O.U.G. nr. 86/2014 şi O.U.G. nr. 55/2015, acte normative care vizează stabilirea unor măsuri de reorganizare la nivelul administraţiei publice centrale şi prin care totodată s-a reorganizat Ministerul Economiei.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte a dispus ca, în rejudecare, instanţa de apel să verifice actele normative aplicabile perioadei pentru care sunt solicitate debitele restante în scopul stabilirii ministerului coordonator al agentului economic care a prestat serviciul a cărui contravaloare se solicită, iar în conformitate cu dispoziţiile art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., se vor verifica toate motivele şi apărările invocate de părţi urmând a se administra probele necesare şi utile justei soluţionări a cauzei.

4. Prin decizia nr. 1555A din 4 noiembrie 2020, pronunţată în al doilea ciclu procesual de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2016, a fost admis apelul apelantei-reclamante A. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 2215/07.06.2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI- civilă, în dosarul nr. x/2016, fiind schimbată în parte sentinţa apelată în sensul că a fost obligat pârâtul să plătească reclamantei şi suma de 117.080 RON reprezentând contravaloare subvenţie.

De asemenea, au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi obligat apelantul-pârât la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 2584,5 RON cheltuieli de judecată (apel şi recurs).

În rejudecare, instanţa de apel a respins ca nefondat apelul formulat de apelantul-pârât Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, împotriva aceleiaşi sentinţe civile.

5. Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea deciziei atacate, respingerea apelului, cu consecinţa respingerii inclusiv a cererii de chemare în judecată ca nefondată, în integralitatea sa.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, recurentul-pârât a susţinut, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat eronat prevederile legale referitoare la prescripţia extinctivă, în împrejurările în care se află în prezenţa unui debit pretins începând cu anul 2007. Or, pentru sumele aferente anilor 2007-2013, dreptul la acţiune s-a născut în fiecare an în parte şi în fiecare lună, iar până în anul 2016, termenul de prescripţie era împlinit, astfel că intimata-reclamantă are un drept afectat extinctiv.

În aprecierea recurentului-pârât cererea reclamantei, formulată în anul 2016, pentru sumele aferente perioadei 2007-2013, fără indicarea în concret a datei scadenţei sau a vreunor elemente care să poată conduce la stabilirea acestei date, se dovedeşte a fi prescrisă.

A mai adăugat titularul memoriului de recurs că instanţa de judecată, deşi a fost învestită cu o acţiune în pretenţii, a ignorat dispoziţiile obligatorii ale C. proc. civ. cu referire la verificarea elementelor obligatorii ale cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte pretenţiile, dispoziţii a căror nerespectare conduce chiar la anularea cererii de chemare în judecată, pronunţând o hotărâre judecătorească fără administrare de probe corespunzătoare.

De asemenea, s-a mai precizat faptul că solicitarea privind prescripţia are în vedere Decizia nr. 1/2014 referitoare la prescripţiile extinctive începute anterior datei de 01 octombrie 2011.

A mai susţinut recurentul-pârât că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân suspuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 1 octombrie 2011.

În opinia autorului cererii de recurs, instanţele care s-au pronunţat anterior au achiesat la pretenţiile A. S.A. în condiţiile în care caracterul cert al acestora este îndoielnic, existând dovezi clare ale erorilor de facturare comise de reclamantă, finalizate cu recunoaşterea acestora şi stornarea debitelor.

De asemenea, a mai adăugat recurentul-pârât că, prin decizii succesive, Curtea de Conturi a constatat că au fost decontate subvenţii în mod eronat, A. S.A. incluzând pe istele de decont persoane decedate şi persoane care nu se încadrau în cerinţele legii.

Prin întâmpinarea înregistrată la 15 februarie 2021, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat pe cale de excepţie, în principal, în temeiul art. 82 C. proc. civ., anularea recursului pentru lipsa calităţii de reprezentant legal al semnatarei recursului, iar potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ. anularea acestuia pentru lipsa motivelor de casare prevăzute în mod expres şi limitativ de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În subsidiar, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 13 mai 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului către părţi, cu menţiunea că pot depune puncte de vedere în termen de 10 zile de la comunicare.

Prin precizările transmise la dosar în data de 12 octombrie 2021 Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a solicitat rectificarea citativului şi introducerea în cauză a Ministerului Energiei ca urmare a reorganizării prin O.G. nr. 212/2020 a Ministerului Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri în Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului şi Ministerul Energiei, acesta din urmă preluând activităţile, personalul aferent şi patrimoniul corespunzător din domeniul energiei.

Prin încheierea din 14 octombrie 2021 s-au respins excepţiile lipsei calităţii de reprezentant şi a nulităţii recursului invocate de intimata-reclamantă A. S.A., fiind admis în principiu recursul, acordându-se termen de judecată la data de 9 decembrie 2021, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Cu titlu preliminar, cu privire la cadrul procesual pasiv, instanţa supremă constată că prin cererea introductivă reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Economiei, Comerţului şi Relaţiilor cu Mediul de Afaceri, prin sentinţa civilă nr. 2215 din 7 iunie 2017 fiind căzut în pretenţii Ministerul Economiei, ca urmare a reorganizării pârâtului chemat iniţial în judecată.

Prin decizia de casare pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa supremă a casat decizia instanţei de apel, prin care a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, reţinând, în esenţă, că pentru a se stabili potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., debitorul obligaţiei în raportul juridic dedus judecăţii având ca obiect plata sumelor solicitate de reclamantă în calitate de furnizor de servicii pentru energia electrică, aferentă perioadei 31 mai 2007 - 31 martie 2013, instanţa de apel trebuia să verifice şi să identifice ministerul coordonator al furnizorului acestor servicii, şi măsura în care prin actele normative din această perioadă a operat doar o schimbare a denumirii ministerului coordonator al prestatorului de servicii sau un transfer al obligaţiei de plată a sumelor din litigiu.

Astfel, în rejudecare, instanţa de apel, cu respectarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ., verificând actele normative aplicabile perioadei pentru care au fost solicitate debitele restante, a constatat că începând cu data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 68/2019 Ministerul Economiei a fuzionat cu Ministerul Energiei, înfiinţându-se Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, fiind mai puţin relevant căruia dintre cele două ministere i-a revenit obligaţia de plată a subvenţiilor de plată, motiv pentru care a constat că există identitate între această entitate şi subiectul pasiv din cadrul raportului juridic obligaţional.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri, iar prin precizările transmise la dosar în data de 12 octombrie 2021 Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului a solicitat rectificarea citativului şi introducerea în cauză a Ministerului Energiei ca urmare a reorganizării prin O.G. nr. 212/2020 a Ministerului Economiei, Energiei şi Mediului de Afaceri în Ministerul Economiei, Antreprenoriatului şi Turismului şi Ministerul Energiei, acesta din urmă preluând activităţile, personalul aferent şi patrimoniul corespunzător din domeniul energiei.

În lipsa unui Protocol de predare-primire din care să rezulte predarea către Ministerul Energiei şi primirea de către această entitate a dosarului nr. x/2016, intimata-reclamantă a precizat, prin adresa trimisă la 27 mai 2022, că înţelege să îşi menţină cadrul procesual configurat iniţial prin cererea de chemare în judecată.

Faţă de cele anterior expuse, Înalta Curte urmează a da eficienţă principiului disponibilităţii reglementat de art. art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că în prezenta cauză, în calitate de pârât a fost chemat Ministerul Economiei, aşa cum şi-a manifestat voinţa reclamanta prin precizările depuse la dosar, această instituţie fiind şi titularul cererii de recurs pendinte.

În continuare, analizând memoriul de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat eronat prevederile legale referitoare la prescripţia extinctivă, pronunţând o hotărâre fără administrarea probelor corespunzătoare.

Din analiza criticilor formulate se observă că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. a fost invocat în mod formal de către recurentul-pârât, întrucât din cuprinsul memoriului de recurs nu se pot desprinde critici de nelegalitate ce ar putea fi analizate prin prisma ipotezelor de casare reglementate de acest text legal, recurentul-pârât limitându-se la argumente ce ţin de modalitatea de aplicare a normelor de drept material ce privesc regimul juridic al prescripţiei extinctive.

Aşadar, prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici care să susţină faptul că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi ar trebui desfiinţată, iar în lipsa argumentării acestor motive, instanţa de recurs nu poate efectua controlul judiciar din perspectiva ipotezelor evocate.

Instanţa supremă subliniază că intră în sfera art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lipsa motivării, înţeleasă atât sub aspect formal, dedus din încălcarea dispoziţiilor art. 425 C. proc. civ., cât şi din perspectiva conţinutului considerentelor, înţeles ca o contracţie excesivă a raţionamentului judiciar ori o motivare lipsită, în mod esenţial, de reperele necesare a face actul de procedură explicit şi inteligibil pentru părţi ori pentru instanţa care exercită un control de legalitate asupra acesteia.

Din acest punct de vedere, hotărârea instanţei de apel este motivată; ea prezintă atât structura tipică actului de procedură examinat şi, în raport cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., conturează concluziile instanţei.

Simpla invocare a motivului de casare nu conduce de plano la incidenţa acelui motiv de recurs, ci trebuie indicate critici concrete privind argumentele reţinute de instanţa de apel în justificarea soluţiei pronunţate, cu referire la aspectele de nelegalitate constatate, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs, cum anterior s-a menţionat.

În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat prevederile legale referitoare la prescripţia extinctivă, pronunţând o hotărâre fără administrarea unui probatoriu corespunzător.

De asemenea a menţionat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 5, art. 201 şi art. 223 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. şi ale art. 6 alin. (4), art. 2512 şi art. 2513 din Legea nr. 287/2009, prescripţiile extinctive începute anterior datei de 1 octombrie 2011 împlinite ori neîmplinite la aceeaşi dată, rămân suspuse dispoziţiilor art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, astfel încât atât instanţele de judecată, din oficiu, cât şi părţile interesate pot invoca excepţia prescripţiei, indiferent de stadiul procesual, chiar în litigiile începute după 1 octombrie 2011.

Înalta Curte reţine că aceste critici vizează, în realitate, netemeinicia deciziei criticate, întrucât se referă la analiza probelor şi a situaţiei de fapt reţinute de către instanţele devolutive, care sunt suverane în această privinţă, neexistând raţionamente legale în sensul încălcării regulilor de drept substanţial.

Prin criticile formulate, recurenta-pârâtă nu combate în substanţa lor considerentele instanţei de apel în ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept material invocate, concluziile instanţei de control judiciar devolutiv fiind extrase în urma analizării probatoriul administrat în cauză, prin decizia recurată fiind argumentate în fapt şi în drept motivele confirmării soluţiei primei instanţe în ceea ce priveşte respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Instanţa supremă constată că, în etapele anterioare ale cauzei s-a reţinut, aspect necontestat de recurent, că pentru pretenţiile aferente perioadei 31.05.2007-30.06.2011, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958.

Aşadar, sunt nefondate criticile recurentului-pârât cu privire la dispoziţiile legale ce guvernează instituţia prescripţiei pentru pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Totodată, instanţa de control judiciar devolutiv a constatat că prin adresa nr. x/22.08.2011, Ministerul Economiei, Comerţului şi Mediului de Afaceri a recunoscut existenţa unor subvenţii restante, propunând eşalonarea plăţii acestora pentru o perioadă de 2-3 ani. Mai mult, a reţinut instanţa de apel că pârâtul a efectuat 30 de plăţi prin virament bancar în intervalul 2007-2013, ordinele de plată nepurtând menţiuni cu privire la obligaţiile de plată stinse, motiv pentru care s-a apreciat că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin recunoaşterea dreptului, pârâta nefăcând dovada faptului că plăţile efectuate nu au vizat şi subvenţiile aferente perioadei 2007-2013.

În acest context, Înalta Curte reţine că momentul de la care s-a născut şi întrerupt dreptul la acţiune a fost determinat de instanţa de apel în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei, acestea fiind chestiuni de fapt, câştigate cauzei, ce se impun a fi respectate şi în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Înalta Curte urmează a înlătura şi criticile recurentului-pârât ce vizează caracterul îndoielnic al pretenţiilor, având în vedere că aceste aspecte nu au fost sesizate în apel.

Potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de nelegalitate prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Prin urmare, în conformitate cu textul legal enunţat, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. recursul poate fi exercitat numai pentru motive şi apărări ce au făcut analiza instanţei anterioare.

Aceasta este una dintre aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici valorificate în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece, în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu o cale extraordinară de atac.

Fiind susţinute pentru prima dată în calea extraordinară de atac de faţă, deşi ele puteau fi sesizate în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului, sancţiunea prefigurată de lege este aceea că, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ., ele nu pot fi primite de instanţa care judecă recursul.

Prin urmare, sunt întemeiate apărările formulate prin întâmpinarea depusă de către intimata-reclamantă A. S.A., aceste critici urmând a fi înlăturate din cadrul examenului de legalitate a deciziei recurate.

În consecinţă, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru considerentele evocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei împotriva deciziei civile nr. 1555/A din 4 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Economiei împotriva deciziei civile nr. 1555/A din 4 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2022.