Constitutional referral on transfer request rejected: appeal unfounded, prior inadmissibility ruling upheld

Şedinţa publică din data de 20 iunie 2023

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16.03.2023 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, sub nr. x/2023, petentul A. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.R.L., strămutarea judecării cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În cadrul aceleiaşi cereri, petentul A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. (4) din C. proc. civ. de la 1865, potrivit cărora hotărârea asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi de atac.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus transpunerea acestei cereri într-un nou dosar, nr. x/2023, cu termen de judecată la 04.05.2023. Pentru acest termen, petentul şi-a precizat cererea în sensul că excepţiile de neconstituţionalitate vizează dispoziţiile art. 142 coroborat cu art. 140 din C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010 (în continuare " C. proc. civ..") şi prevederile art. 144 alin. (2) din acelaşi cod.

Prin încheierea din 04.05.2023, instanţa supremă a respins ca inadmisibile cererile petentului A. privind sesizarea Curţii Constituţionale.

Împotriva acestei încheieri, la 05.05.2023, a declarat recurs petentul A..

Recurentul a arătat că prima instanţă a respins sesizarea Curţii Constituţionale, întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate, prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, lipsind legătura dintre dispoziţiile criticate şi soluţionarea cererii de strămutare a cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

În privinţa termenului de motivare a recursului, autorul căii de atac a precizat că nu sunt incidente prevederile art. 489 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., iar în ipoteza în care, totuşi, s-ar reţine că termenul de motivare nu a fost respectat, a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, coroborat cu art. 487 alin. (1), (47)0 alin. (5), (48)6 alin. (3) şi 489 alin. (1) C. proc. civ., ca fiind contrare art. 16, 21, 24 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale; a arătat că excepţia rămâne fără obiect, dacă se apreciază că motivarea recursului s-a realizat în termen.

În susţinerea cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 3 C. proc. civ., recurentul a invocat excepţia necompetenţei secţiei a II-a Civilă a Înaltei Curţi şi a apreciat că există un conflict pozitiv de competenţă între cele două secţii civile ale instanţei supreme, care s-au declarat deopotrivă competente pentru soluţionarea cererii de strămutare. A afirmat că voinţa legiuitorului a fost clară, ca astfel de cereri să nu fie judecate de aceeaşi instanţă şi, deci, se impune soluţionarea lor de un complet de 5 judecători; a susţinut excepţia evocând statuările acestei structuri jurisdicţionale, expuse în încheierile pronunţate în dosarele nr. x/2020 şi y/2023

Cu referire la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că excepţiile de neconstituţionalitate nu au fost comunicate părţilor din dosar, care au fost astfel private de posibilitatea de a formula un punct de vedere; distinct de încălcarea dreptului lor la apărare, autorul recursului a subliniat că a fost vătămat în mod direct, întrucât intimatul C. îi susţine poziţiile procesuale. A mai afirmat şi că, faţă de această parte, comunicarea actelor de procedură trebuia realizată în temeiul Regulamentului nr. 1393/2007.

Cu privire la greşita aplicare a legii, recurentul a invocat decizia nr. 233/2021 a Curţii Constituţionale, pentru a susţine că motivarea hotărârilor judecătoreşti este necesară pentru a fi înlăturate temerile privind caracterul lor arbitrar, iar dacă o atare obligaţie nu există, nu se cunosc raţiunile pentru care actele jurisdicţionale au fost adoptate.

Subsumat aceluiaşi argument, a considerat că este încălcat şi principiul egalităţii în drepturi, prin prisma faptului că, în materie penală, încheierile prin care se dispune asupra cererilor de strămutare se motivează; a afirmat că dispoziţiile legale contestate au incidenţă asupra soluţiei ce se va pronunţa, din moment ce alte cereri de sesizare a Curţii Constituţionale, fundamentate pe aceste motive, au fost admise de instanţa supremă în dosarele nr. x.

Neconstituţionalitatea art. 140 C. proc. civ. a fost motivată de recurent prin conţinutul său neclar, care ar permite interpretări diferite; a reliefat că sintagma "instanţă" include şi instanţa supremă, unde a afirmat că partea adversă ar avea rude. În acest context, a arătat că cererile sale sunt respinse, de la momentul la care au început litigiile cu părţile adverse din cauza de faţă, deşi anterior erau admise.

Autorul căii de atac a evidenţiat că încheierea recurată confirmă susţinerile sale privind omisiunea existentă în dispoziţiile legale privind strămutarea, din moment ce reţine că excepţia vizează motivul întemeiat pe rudenie, neregăsit în C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Combătând pe fond această dezlegare, a susţinut că situaţia este inclusă în art. 140 alin. (2) C. proc. civ., în sintagma "îndoială cu privire la imparţialitatea judecătorilor din cauza circumstanţelor procesului, calităţii părţilor ori unor relaţii conflictuale locale", dar tocmai neclaritatea prevederii a stat la baza excepţiei de neconstituţionalitate şi se referă la încadrarea în drept a împrejurării în care una dintre părţi are 2 rude sau afini printre magistraţii instanţei.

A conchis, afirmând că se impunea admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 140 coroborat cu art. 142 C. proc. civ.

În continuare, recurentul a criticat respingerea cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia vizând art. 144 alin. (2) C. proc. civ., arătând că, în cazuri similare, excepţiile au fost admise şi că, independent de soluţia dată incidentului procedural în care s-a invocat excepţia, ar fi avut la dispoziţie calea revizuirii, prin care o eventuală hotărâre favorabilă a Curţii Constituţionale producea efect util şi direct asupra cauzei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 3, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin memoriul de motivare a căii de atac, recurentul a invocat excepţia necompetenţei secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respinsă la termenul de astăzi, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, coroborate cu art. 487 alin. (1), (47)0 alin. (5), (48)6 alin. (3), (48)9 alin. (1) C. proc. civ., pentru care s-a constituit dosarul x/2023 al instanţei supreme.

Intimata B. S.R.L. nu a depus la dosar întâmpinare.

Examinând încheierea recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate şi cu dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Introductiv, reţine că excepţiile de neconstituţionalitate invocate de către recurent în cadrul dosarului nr. x/2023 vizează, pe de o parte, prevederile art. 140 coroborat cu art. 142 C. proc. civ. şi, pe de altă parte, art. 144 alin. (2) din acelaşi cod; prin cererea formulată în dosarul menţionat, petentul A. a solicitat strămutarea cauzei ce formează obiectul dosarului nr. x/2020 de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Criticile circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 3 C. proc. civ. vor fi înlăturate, fără a fi analizate pe fond, întrucât argumentele expuse susţineau excepţia necompetenţei materiale a secţiei a II-a Civile a Înaltei Curţi de Casaţie, soluţionată la termenul de astăzi.

Prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a reproşat primei instanţe că nu a comunicat celorlalte părţi din proces cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, afectând astfel atât dreptul lor la apărare, cât şi drepturile procesuale ale autorului căii de atac.

Înalta Curte găseşte critica nefondată şi o va înlătura.

În primul rând, va reţine lipsa de obiect a criticilor care susţin necomunicarea actelor de procedură către C. şi, subsecvent, speculează asupra poziţiei procesuale pe care acesta ar fi adoptat-o; în cadrul procesual pasiv al cauzei în care s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate, numai B. S.R.L. figura în calitate de intimat.

În privinţa intimatului B. S.R.L., critica va fi înlăturată ca lipsită de interes, dat fiind că o eventuală încălcare a normelor de procedură în faţa instanţei de fond poate fi valorificată, prin intermediul cazului de casare analizat, numai de partea prejudiciată şi nu de un terţ, în considerarea art. 32 alin. (1) lit. d) şi alin. (2) C. proc. civ.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, lipsind critici concrete privind nemotivarea hotărârii; examinarea proprie a încheierii recurate permite Înaltei Curţi să constate că aceasta respectă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vor fi analizate prin prisma naturii specifice a căii de atac promovate, al cărei obiect este verificarea aprecierii instanţei cu privire la soluţia pe care aceasta a adoptat-o, de respingere a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, motivată de neîndeplinirea condiţiilor de admisibilitate a prevăzute în mod exclusiv de art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, astfel cum s-a reţinut constant în jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional, de exemplu, în deciziile nr. 321/09.05.2017 şi nr. 586/2019, publicate în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 580/20.07.2017, respectiv nr. 145/24.02.2020.

Potrivit art. 29 alin. (1) al Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din acelaşi articol dispune că instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3).

Ca atare, instanţa de judecată este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) şi (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăşi asupra relevanţei textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluţionarea cauzei în care s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printre care şi cea referitoare la existenţa unei legături între textul legal a cărui neconstituţionalitate a fost invocată şi cauza dedusă judecăţii.

O primă critică vizează soluţia legislativă privind nemotivarea încheierii pronunţate asupra cererii de sesizare şi priveşte, deci, respingerea cererii formulate de petent în legătură cu neconstituţionalitatea art. 144 alin. (2) C. proc. civ., din două perspective, pe de o parte, a practicii instanţei supreme în alte cereri formulate de recurent, iar pe de altă parte, a aprecierii asupra unui eventual efect util pe care o decizie de admitere de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate ar produce-o în cauză.

Critica autorului recursului nu este fondată şi va fi înlăturată, fiind legală aprecierea din încheierea recurată, că pretinsa neconstituţionalitate a textelor de lege nu are legătură cu soluţionarea cererii de strămutare şi, deci, că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative de admisibilitate a sesizării.

În primul rând, în contrast cu cauzele în care instanţa supremă a decis sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 144 alin. (2) C. proc. civ. [art. 40 alin. (4) din Codul de procedură de la 1865], în care se solicitase strămutarea unor dosare ale Curţii de Apel Constanţa, în cauza de faţă cererea de strămutare viza strămutarea unui dosar de pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi urma a fi respinsă ca inadmisibilă, fără a fi analizată pe fond.

În al doilea rând, o eventuală admitere a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 144 alin. (2) C. proc. civ., nu ar fi avut nicio înrâurire în soluţionarea cererii de strămutare, deoarece prevederile defăimate nu sunt aplicabile la momentul judecării cererii, ci reglementează o etapă subsecventă, a redactării hotărârii judecătoreşti şi a eventualei căi de atac. Raportat la acest considerente, nu se susţin nici argumentele autorului căii de atac privind o eventuală valorificare, pe calea revizuirii, a unei decizii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate de către Curtea Constituţională.

O altă critică s-a referit la respingerea cererii de sesizare cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 140 şi 142 C. proc. civ.

Prin încheierea recurată, s-a statuat în sensul lipsei legăturii dintre dispoziţiile evocate şi soluţionarea cauzei, în primul rând, în considerarea obiectului cererii de strămutare, care privea un dosar al instanţei supreme, unică la nivel naţional; pe de altă parte, s-a reţinut că argumentele expuse în motivarea excepţiei privesc, în realitate, motivul de strămutare întemeiat pe rudenie, care nu se mai regăseşte în C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010.

Recurentul nu prezintă argumente de natură să invalideze statuările primei instanţe.

Examinând încheierea recurată, Înalta Curte constată că a fost în mod just respinsă cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional, câtă vreme argumentele aduse în concret de autorul ei vizau un motiv care putea fundamenta o cerere de strămutare în temeiul C. proc. civ. de la 1865, lege de procedură ce nu se aplica procesului de faţă, în raport de art. 24 C. proc. civ.

Distinct de acest fapt, o soluţie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate nu putea avea efect în cauza de faţă, întrucât, astfel cum s-a arătat în mod just în încheierea recurată, mecanismul strămutării proceselor funcţionează numai pentru cauze aflate în curs de judecată în faţa instanţelor inferioare Înaltei Curţi şi nu pentru procese aflate pe rolul instanţei supreme înseşi şi care, independent de motivele invocate, nu pot fi strămutate.

În concluzie, Înalta Curte constată că analiza condiţiilor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 realizată prin încheierea recurată este legală, iar cererea de sesizare a instanţei de contencios constituţional a fost, în mod just, respinsă.

Faţă de ansamblul considerentelor expuse, reţinând că examinarea criticilor nu a relevant incidenţa motivelor de casare invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, stauând asupra caracterului nefondat al recursului, îl va respinge, în conformitate cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 4 mai 2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2023, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 iunie 2023.